Fiecare carte a acestei mărețe
scriitoare e îndemn la reflecție, la destuparea urechilor și a minților.
Propoziția cea mai frumoasă pe care o păstrez din această lectură (Arta compromisului) este:
Să nu spui tot ce știi, să nu crezi tot
ce auzi, să nu faci tot ce poți face!
Vorbind
cu prietenii despre experiențele noastre la lucru, am reușit să definesc câteva
tipologii. Vă prezint mai jos cea a colegului obsedat de curățenie.
Câți
dintre voi l-au întâlnit?
Cazul
colegului obsedat de curățenie
Cu
toții trebuie să fi cunoscut măcar o dată în viață un obsedat de curățenie. La
lucru, e chiar un pic mai dificil de administrat situația dacă îți place ca
totul să lucească. Cel mult, poți controla curățenia sau murdărirea, după caz,
de pe biroul personal. Bineînțeles, cei de la HR vor pune prin bucătării și
culoare afișe despre cum trebuie să respectăm curățenia, nu numai pentru
sănătatea noastră și a colegilor, dar și pentru a beneficia de o atmosferă
prietenoasă la birou.
Cele
mai colorate discuții le-am auzit în bucătării. Reproșuri aruncate de la o
parte la alta, cu atât de multe colorături încât și cei mai roșii obraji ar mai
putea să găsească cale să se înroșească. Iar printre aceste reproșuri, treceau
mereu alți colegi cu burețelul lor de vase (burețelul departamentului) și
detergentul de vase; spălau, clăteau, uscau cu ajutorul șervețelelor de hârtie
disponibile și plecau la fel de repede precum au venit, fără să deranjeze
vacarmul izbucnit pe seama îngălării unora.
M-am
amuzat tare la auzul poveștii femeii de serviciu care ștergea cu aceeași cârpă
birourile dintr-o clădire în care lucrau 300 de oameni. Cârpa avea o culoare
greu de definit, însă mirosul se putea stabili cu precizie, îți întorcea mațele
pe dos. Cel care mi-a povestit n-a îndrăznit să-i spună femeii că nu-i place
cum miroase biroul după ce dânsa îl șterge sau că mânecile cămășii lui
păstrează izul întreaga zi dacă se întâmplă să se așeze la birou și să-și
sprijine mâinile la scurtă vreme după ce biroul a fost șters. Dar a
rugat-o să nu-i mai șteargă biroul pentru că ține să-și facă singur curățenie
pe birou, fiind ușor maniac. Femeia de serviciu i-a zâmbit amabil și a
îngăduit. Dar din când în când, în unele dimineți, un miros stătut și înțepător
îl întâmpina la birou, semn că până și cei maniaci în ale curățeniei au
nevoie de sprijin.
Alina
era proaspăt angajată ca secretară la o firmă de consultanță. Simțise ea de la
început că trebuie să aibă grijă cum se comportă, dar asemenea specimene
egoiste și răutăcioase nu mai întâlnise până acum. Deși i se explica adesea cât
de mult muncește un consultant, nu reușea să înțeleagă de ce munca îi înrăise
atât. Întâlnise o grămadă de lume care muncea din greu, chiar cineva de la
Drumuri și Poduri îi povestise deunăzi cum vara trecută era aproape de
nerecunoscut fiind atât de înnegrit de la soare. Doar fruntea, acoperită de
cozoroc, îi mai amintea de culoarea inițială. Pe oameni ca ei nu-i înăsprise
munca, poate doar pielea de la soare.
Alina
știa că trebuie să fie atentă cum răspunde la telefon, să aibă grijă să
vorbească mereu la persoana întâi plural și să încerce pe cât posibil să le
facă toate voile consultanților. Îi explicase șeful ei Leo că sarcina asta era
de departe cea mai importantă, consultanții trebuiau să fie mereu satisfăcuți.
Așa că Alina își îndeplinea cu atenție îndatorirea. Se ducea de la unii la
alții în fiecare dimineață, luându-le comanda de prânz, dând comanda,
livrându-le și chiar asigurându-se că primesc mereu restul corect. Apoi, îi
întreba despre ce nevoie de papetărie aveau și dacă le lipsea orice altceva.
Cea
mai dificilă, de departe, dintre toți era Violeta. O plăcuse atunci când o
întâlnise prima dată. Era frumoasă, chiar foarte frumoasă. Dar apoi,
cunoscând-o, a înțeles că și vrăjitoarele pot fi frumoase. Primise un pont
prețios despre Violeta chiar de la Clara, fata care ocupase postul înainte de ea
– Ai grijă, Violeta ține tare mult la curățenie! Să te asiguri că mereu este
golit coșul ei de gunoi și niciodată să nu arunci ceva la coșul ei. Am făcut
asta o dată și am regretat amarnic.
De
atunci, Alina mergea ca pe ace în jurul biroului Violetei. E drept, era curat
biroul Violetei pe care nu găseai niciodată mai mult decât două lucruri, lampa
de birou și un pix. Și totuși, se întreba Alina, cum poate Violeta să țină la
curățenie, dar totuși să își pieptene părul în mijlocul biroului, de față cu
toată lumea, și lăsând să-i cadă fire de păr pe covor?! Când a remarcat-o prima
dată făcând asta, Alina a avut senzația că vede un somnambul. Violeta se
ridicase în picioare și după ce se îndepărtase câțiva pași de biroul ei
(probabil să nu-i cadă fire de păr pe el), începu să-și pieptene părul cu o
oareșce lentoare.
Alina
a concluzionat că firea omenească trebuie să fie plină de contradicții și și-a
văzut de treabă, răspunzând la telefonul fix care suna.
Leo:
Bună, Alina, tu ești?
Alina:
Da.
Leo:
Sunt Leo. Am nevoie urgent de notițele mele.
Alina
s-a speriat. Oare își uitase iar notițele în camera de hotel? Data trecută a
fost ușor să le recupereze, chiar și după decazarea lui Leo. A sunat la
recepția hotelului din Amsterdam și oamenii au fost drăguți să i le trimită.
Împreună și cu laptopul pe care Leo îl lăsase pe pervazul ferestrei din camera
de hotel. Ce om și Leo ăsta! Nu-și mai punea totuși atât de multe întrebări
despre cum reușea să le administreze Leo pe toate. Din ziua în care Alina a
realizat că Leo nu știe diferența dintre a.m. și p.m. și totuși reușește să
prindă avioanele, și-a promis că nu-și va mai bate capul să găsească
explicații.
Alina:
Sigur, Leo. Știi unde sunt? La hotel?
Leo:
Nu. Am nevoie de alte notițe. Cele rămase pe biroul meu. Poți lua caietul și
să-mi citești ultima filă?
Alina:
Sigur, așteaptă-mă un pic, te rog.
Alina
lăsă receptorul pe birou și se duse în biroul șefului. Iese apoi din birou
purtând caietul și o surprinde cu coada ochiului pe Violeta ridicându-se de la
birou. Ajunge la recepție, ridică receptorul și îl întreabă pe Leo de unde să-i
citească.
Violeta
merge agale, dar sigur către recepție. Ca un șarpe care își ia timpul când se
târâie către victimă, convins fiind că o paralizează și prin faptul că
încetinirea este greu de îndurat. Alina, însă, își vede de cititul din caiet.
Leo:
Aha, deci îmi aminteam totuși ceva bine. Stai un pic să-mi notez pe o foaie.
Poți repeta ultimele două adnotări făcute de mine?
Alina:
La ora șapte…
Alina
se sperie întrezărind ceva alb care i se mișcă deasupra capului destul de
repede. Se oprește din citit, ridică un pic capul și o vede pe Violeta
sprijinită de un braț de recepție, iar cu un altul fluturându-i o cutie de
șervețele goală. Alina se încruntă și mișcă încet din cap, întrebând-o fără
cuvinte pe Violeta ce dorește. Violeta îi flutură și mai aproape de față cutia
goală, indicându-i apoi Alinei s-o ia și s-o arunce la coșul de sub recepție.
Alina
se încruntă și îi arată încă o dată Violetei că vorbește la telefon, sperând că
așa o va lăsa în pace. Violeta trântește, cu mai puțin efect sonor decât și-ar
fi dorit, cutia goală de șervețele pe biroul secretarei, se rotește pe călcâie,
ridică bărbia, fluturându-și astfel părul roșcat și drept, pufnește și apoi se
îndreaptă mândră către biroul ei. Încă o misiune de consultant dusă la bun
sfârșit!
La
scurtă vreme după incidentul de mai sus, Alina și-a dat demisia, negăsind
înțelegere nici la Leo, căruia îi povestise despre faza cu cutia goală. Unele
lucruri nu pot fi forțate, iar când vezi că nimeni nu-ți ia partea, e mai bine
să pleci.
1. Pentru că a fi vesel, a face bâză de tine și de situațiile cu care te confrunți e important.
2. Aplicând cele de mai sus nu înseamnă că nu ești un om de vază, harnic și responsabil. A râde, contrar celor care mimează inteligența profundă, nu înseamnă a fi idiot.
3. Pentru că nimeni n-a mai descris cu atâta măiestrie rețeta babană de salată cu roșii.
4. Uneori se întâmplă ca în salata de mai sus să pui ulei de mașină în loc de cel comestibil. Atunci, te regrupezi și iei în seamă primul motiv listat mai sus.
5. Pentru că dragul de oameni de bună credință răzbate din toate cărțile sale, iar modul în care subliniază umanitatea acestora îmi amintește de oamenii de bună credință pe care am avut norocul să-i întâlnesc deja și mă face nerăbdătoare cu privire la cei pe care îi voi cunoaște. Iar așa exersez mereu recunoștința.
6. Pentru că a lui colecție numită ‘Aventuri aproximative’ pomenește mai mulți scriitori români decât “Istoria literaturii române” a lui George Călinescu.
7. Pentru că s-a dorit, la început, poet. Fapt cu care rezonez intens.
8. Pentru că s-a găsit mereu în mijlocul năzbâtiilor. Fie că le iniția el ori nu.
9. Pentru că fără nenea Mișu Falconetti, ostrogoții, Mihăiță Sfântul și tanti Ralița ceva din mine, frumos, n-ar fi fost azi.
10. Pentru că dragul de lectură a plecat de la cărțile lui.
Și pentru că indiferent de ce v-aș scrie eu despre Vlad, mai frumos este să vă bucurați voi cu scriitura sa, găsiți mai jos câteva fragmente din cărțile sale, deja publicate pe blogul meu în decursul anilor:
Grădina de pe balcon dă roade și anul acesta.
Îngrijită cu sârg de către soț, a dat astăzi și prima recoltă.
Vă provoc să faceți o mică analiză prin
jurul vostru. Câți din prieteni, familie, colegi, șefi sau oameni care apar la
televizor sunt în stare să răspundă direct și la obiect în urma adresării unei
întrebări?
Părerea mea este că o să vă surprindă
rezultatul acestei analize. Rar se mai găsesc oameni care să înțeleagă și să
cultive nevoia de claritate, dar și de respectare a timpului celui care
adresează întrebarea.
Mai știu, de asemenea, că nerăspunzând direct la o întrebare este o tactică adesea aplicată în politică, dar și în
alte domenii unde nu ai voie să dai niște informații și trebuie să ambalezi
cuvinte cu mesaj printre platitudini și înflorituri.
Îmi pare că ne-am însușit video-ul amuzant
despre cei șase cai frumoși și nu ne mai putem debarasa de asta. Am râs, atunci
când a apărut acest video, cu toții, dar iată-ne astăzi că nu mai suntem în stare
să răspundem scurt și la obiect la o întrebare.
Ce aș propune eu?
În primul rând, să ascultăm. Să nu
completăm de la noi cu ce credem că vrea să ne întrebe interlocutorul, să ne
oprim un pic și să ne concentrăm asupra vorbelor acestuia.
Doi, să realizăm că răspunzându-i cuiva la
obiect este semn de respect nu numai față de interlocutor, dar și față de
timpul acestuia, dar și timpul nostru.
Trei, dacă știm că nu știm să răspundem la o întrebare să recunoaștem acest fapt. E greu, știu, să recunoști că nu știi. Dar nimic nu transmite mai mult mesajul că ești un om responsabil, respecți timpul celuilalt și nu îi cauzezi dându-i informații eronate.
Nimeni nu merită trimis aiurea pe cărări doar că nu ne place nouă să
admitem că nu știm sau pentru că suntem de părere că acest lucru este văzut drept o
slăbiciune.
Nu știu dacă ați remarcat, dar omul modern este din ce în ce mai asistat. Toate lucrurile ce-l înconjoară devin smart (adicătelea, deștepte), în timp ce el nu. Ca exemplu elocvent, eu nu mai știu niciun alt număr de telefon pe de rost în afară de cel personal. Ne exersăm din ce în ce mai rar memoria, convinși fiind că acest fapt n-are cum să ne afecteze. E suficient să rămâneți o dată fără baterie la telefon ca să înțelegeți că situația nu e tocmai roz.
Lucrul înseamnă stres. Nu contează câte pauze ia cineva și se ridică de la birou, dacă lucrează de acasă sau de la sediul companiei, dacă merge des în călătorii de serviciu sau nu, dacă practică mindfulness sau nu, cine lucrează va avea și momente de stres (unele mai intense decât altele). Am lucrat multă vreme încercând să driblez printre notificări de la diverse aplicații, până într-o zi când am realizat cât de mult rău îmi făceau acestea (în special, concentrării mele).
Stresul meu era la cote maxime când
notificarea de la Outlook că am primit un nou email a apărut în partea dreaptă
de jos a ecranului. Mai mult, în această notificare se vedea și cine este
expeditorul și o parte din mesaj. Cum, în acest caz, expeditorul era
responsabil direct pentru nervii mei întinși la maximum, mi s-a ridicat
tensiunea instant. Peste câteva ore, când mi-am mai revenit, am realizat că
trebuie să fac ceva în legătură cu asta. Expeditorul nu putea fi oprit, dar
puteam să administrez situația ușor diferit. Așa că am omorât această notificare de la
Outlook, păstrând-o doar pe aceea care apare ca un pliculeț galben pe iconița Outlook-ului
să pot știi când am emailuri noi. De atunci, ori de câte ori schimb compania în
care lucrez, mă îngrijesc să omor această notificare din primele zile.
Același lucru l-am remarcat și la Teams. Iconița aplicației nu numai că se colorează și îți arată numărul de mesaje noi primite, dar îți și dă un semnal sonor ori de câte ori cineva scrie ceva. Când faci parte dintr-o echipă mică, care nu scrie prea des, nu e o problemă. Însă când pe lângă chatul de echipă, mai ai altele individuale și alte canale la care ești inclus, trebuie să faci ceva, altfel o iei razna. Eu, de exemplu, mi-am anulat toate notificările de sunet și le-am păstrat doar pe cele vizuale.
Mulți nu înțeleg sau nici măcar nu
realizează cât de mult dăunează concentrării toate notificările pe care le avem
pe calculator. Din fericire, nu am smartphone și nu am și notificări pe
telefon, dar pot să înțeleg că cineva expus la diverse notificări pe
diverse tipuri de aparate este surmenat.
Vă recomand să încercați să omorâți cât
mai multe notificări. Parafrazându-l pe comedianul Aziz Ansari care vorbea
într-un spectacol de stand-up despre beneficiile renunțării la
smartphone, veți vedea că vă veți recăpăta controlul asupra minții voastre și
că ceața se va ridica.
Când n-ai nimic de zis și nu știi cu ce să
începi, hop, bagi un citat. Nu contează al cui e și dacă se potrivește. Important
e să înțeleagă lumea că ești un fin intelectual, măcinat de treburi serioase,
nu glumă.
Deunăzi m-am hâhâit rău de tot din pricina
unei reclame la o firmă de încălțăminte. Textul începea cu un citat din Buddha,
încercând să apropie zicerea de ce ar putea să ofere respectivele perechi de
pantofi.
Pe lângă faptul că se potriveau precum
nuca în perete (citatul și instigarea la cumpărare), nu aveai cum să nu remarci
că asocierea cu budismul este cel puțin ciudată, mai ales având în vedere simplitatea
promovată de această religie, dar și faptul că îndeosebi călugării umblă în
picioarele goale.
Ave, spiritualitate!
Cum se face, cum se drege, mă găsesc adesea râzând pe la colțuri, ca orice cârcotaș care se respectă. Azi domnul Goagăl a vrut musai să mă
ispitească cu un site de haine. E drept, îmi plac rochițele. Și m-a nimerit la
fix. Denumirea, însă, m-a dat pe spate – rochie de domnișoară de onoare.
Hai, că ne-am rezolvat pe viața asta!
Curând, o să bage ăștia și rochia de nașă
(la coafură, știm deja că s-a stabilit; tot sarmalele îs la
putere) sau de soacră (mică, mare, după posibilități).
Față în față cu descoperiri ca aceasta, mă
găsesc adesea fără cuvinte și, normal, mă duc în ajutor pe la alții. Să-mi
explice, dragii de ei, că n-am luat-o chiar de tot pe arătură.
N-am mai râs așa de când am văzut că
au inventat ăștia blugii girlfriend. Să ne înțelegem, dar. Tot pentru fete sunt
și ăia. Pesemne că obiectul vestimentar trebuie că a fost inventat după ce o prietenă
a fost în vizită și a plecat, din greșeală sau nu, cu blugii gazdei. Nu
credeți?!
Eu zic să vă feriți blugii. Și s-aveți
grijă pe cine invitați în casă. Nu de alta, dar să nu văd reclamă la vesta de
verișoară.
Eu am fost de treabă și v-am avertizat! Păi,
se poate....?
Nu îmi vine să cred că așa ceva este posibil, însă suferința este reală și la fel și pericolul.
Când am scris
nuvela ‘Sunt Veteran!’, m-am concentrat asupra
experienței pe care a avut-o bunicul meu în cel de-al doilea război Mondial,
dorindu-mi ca istoria să nu se repete și să învățăm cu toții din greșelile
trecutului. Războaiele nu sunt niciodată duse pentru bunăstarea și
prosperitatea oamenilor simpli, mai ales pentru că oamenii simpli sunt cei care
își dau viața pe front.
Vreau ca dorința de pace și liniște să se adeverească cât mai curând:
‘….
Îmi amintesc și acum gustul
acela amar, ce nu se lăsa dus nici de apă și nici de pâine. Era frica. La un
moment dat nici că mai știam de ce ne temem. De moarte, de foame, de sete, de
schilodire, de păduchi? Nu văzusem niciodată roboți, dar auzisem eu vorbindu-se
de la alții. Și tare îmi părea că în funinginea ce ne înconjura, pe front
fiind, păream cu toții niște roboți care înaintau. Ne era frică, dar înaintam.
Unii dintre noi erau într-o așa stare de șoc că scăpaseră armele din mâini și
înaintau doar pentru că cei de lângă ei înaintau. Mi-amintesc de o dată când am
încercat să spun o rugăciune, dar iureșul și sfârâitul gloanțelor care treceau
pe lângă noi mă împiedicau să rostesc mai mult decât “Tatăl nostru care ne
ești în ceruri”. Bum! Bum! Uitam unde rămăsesem și o luam din nou de la capăt „Tatăl
nostru care .....”. Și mergeam. Mergeam. Nu știam unde. De parcă dacă am fi
înaintat, s-ar fi terminat terenul trasat cu sângele nostru și am fi fost
izbăviți de groaza pieirii, de urletele de durere dimprejur, de ochii deschiși,
neclintiți și amenințători ai trupurilor căzute, de mirosul aerului ars. Poate
că unii visau cearceafuri curate. Eu îmi doream să ajung într-un loc atât de
liniștit, încât să pot auzi din nou ciripitul de păsărele, și unde pământul era
uscat, nu băltind de sânge. ‘
(fragment din nuvela 'Sunt Veteran!')
De ceva vreme încoace (mai exact de când locuiam și lucram la Cluj Napoca într-un birou cu colegi care erau cu cel puțin zece ani mai tineri decât mine), am îmbrățișat apelativul maică.
Nu-i bai, că mi-e dat din ce în ce mai mult să folosesc și replica 'pe vremea mea'. Și e bine că unele lucruri evoluează, se schimbă, se înfrumusețează, dar mă găsesc adesea în fața unora care mă lasă fără cuvinte și am nevoie să mă verific că sunt normală.
Cât despre muzică, am din ce în ce mai des momente în care simt nevoia de verificare. Iată ultima care m-a făcut să mă duc repejor să ascult ceva omenește, cum ar fi Bruce Springsteen, de exemplu.
Revăzând serialul 'The Wonder Years' (Anii minunați) din 1988 mi-am amintit ce înseamnă, de fapt, să fii puternic:
'Ești norocos dacă există cineva care ți se opune. Așa e în viață. Este ușor să rămâi ferm cu privire la ceva dacă nu există niciun risc.'
Mi-a plăcut modul în care
regizorul s-a jucat cu câteva cadre, sunete sau filmări panoramice, dar și circularitatea filmului. Vă dezvălui doar atât, apa este un element esențial și vă veți surprinde, poate la finalul filmului sau chiar mai devreme, descoperind indicii și schimbări de planuri subliniate
chiar de acest element.
De asemenea, apar uneori în
dialoguri cuvinte care dezvăluie ce se va întâmpla mai departe. Fapt care te
face să te întrebi despre cum interpretezi, realistic sau mistic?! Scenariul
este tare bine scris, și acțiunea te ține în priză deoarece nu poți afla nimic
de la început, ci puțin cu puțin. Actorii principali își joacă cu măiestrie
rolurile.
Recomand, cu căldură, să
mergeți să vedeți filmul Miracol.
