Mă tot zgâiesc cu frică de fiecare dată când intru pe strada pe care locuiesc. Acum câteva săptămâni, una dintre vecinele care locuiește la casă a decis să scoată câinele lup la plimbare. Fapt cât se poate de onorabil. Problema e că dânsa consideră că atât timp cât câinele dânsei nu este agresiv cu ea, n-are cum să fie nici cu ceilalți oameni care merg pe stradă. Așa că i-a dat drumul singur pe stradă, să se plimbe. Precum făceau bunicii noștri, la țară, dând drumul gâștelor pe stradă.
Prima dată când l-am văzut liber pe stradă și neînsoțit, mi-a înghețat inima. Am așteptat o vreme la colțul străzii, să se îndepărteze de blocul meu, iar apoi, pâș-pâș, am pătruns în clădire.
A doua oară, un copil a apărut dintr-o curte și a dat nas în nas cu plimbărețul nostru. Groaza i s-a răspândit cu repeziciune pe față. A început să plângă și a dat să fugă. De nu știu unde, stăpâna câinelui a ieșit în poartă și i-a strigat să nu fugă. ‘E foarte important să nu fugi!’, a țipat ea. E bine că se mai găsesc încă oameni care să ne spună ce e foarte important să nu facem. Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă n-ar fi apărut la timp.
N-am nimic contra plimbării câinelui! Desigur că trebuie și el scos din spațiul îngust din curte și plimbat. Dar cu lesă și stăpân. Cu atât mai mult cu cât e un câine lup.
Și tocmai când scriu aceste rânduri, o doamnă își plimbă doi câini mici, cât să încapă într-un buzunar de mantou. Ambii în lesă.
Hai că se poate să facem un mic efort și pentru ceilalți!
