Cotele apelor Dunării

Ca orice român care se respectă, când întâlnești un francez este musai să-i povestești despre cum ascultai la radio emisiunea care prezenta cotele apelor Dunării. Bineînțeles, apoi te lansezi într-un 'san-san sentimetăr- gheață la mal'.

Soțul meu n-avea cum să nu fie și el supus la o asemenea relatare. Și pare că povestea merge mai departe, căci el a făcut poza de mai jos.

Nu te lua prea în serios!

Am văzut recent filmul 'Patch Adams', în care joacă Robin Williams.

Filmul prezintă importanța de a ne urma vocația, indiferent de obstacole. Și este în film un scurt dialog la care am rezonat și pe care vreau să-l împart cu voi. Iată-l:

"...

- Nu ești niciodată serios, nu-i așa?

- Nu. Ani întregi am încercat, dar am realizat că nu este pentru mine."

 

(Copyright poză: Wyron A - Unsplash)

K.I.S.S. (Keep it simple, stupid – parafrazat: Fii la obiect, blegule)

(Copyright: Gary Sandoz - Unsplash)

Când ești tânăr, ești în constantă căutare de modele de viață de la care să aduni învățături. Unii își dau seama de acest lucru, alții nu.

Dar dacă ești norocos, ai putea găsi inspirație în oameni și situații din jurul tău. Povestea lui ‘K.I.S.S.’ (Keep it simple – parafrazat: Fii la obiect, blegule) este un astfel de exemplu.

Doar câteva din așteptările mele s-au împlinit cu privire la ce îmi doream de la studiul în cadrul unei facultăți. Dar am avut câțiva profesori care m-au inspirat și de aceea mă consider norocoasă.

Una din vorbele de duh cu care am rămas de la unul dintre acești profesori mi-a fost călăuză peste ani. Și mi-a plăcut tocmai pentru că eram de părere (și încă mai sunt) că este esențial să nu complici lucrurile inutil.

Când te găsești îngropat de detalii fără număr, încearcă să le simplifici. La școală, mi s-a zis că am un stil laconic. Din când în când, încă mai fac uz de el deoarece consider că este foarte important să vorbești clar și concis despre subiect și să nu amețești oamenii cu prea multe detalii.

Mai mult, așa am învățat ‘să-i miros’ pe cei care jucau teatru fals. Până la urmă, este așa cum a spus odată Albert Einstein: dacă nu poți explica ceva în termeni simpli, înseamnă că nu îl înțelegi suficient de bine.

De ce (mai) cumpără oamenii cărți?

Făceam schimb de recomandări de cărți cu o prietenă și, inevitabil, am ajuns la subiectul cumpării cărților. Și așa am ajuns să încropesc lista de motive de mai jos pentru care oamenii aleg să cumpere cărți. Lista rămâne deschisă, în cazul în care aveți adăugiri.

Oamenii cumpără cărți:

1. Pentru că adoră cărțile și mirosul lor.

2. Pentru că vor să umple rafturile bibliotecilor personale.

3. Pentru că a citi o carte este la modă.

4. Pentru că doresc să descopere scriitori noi, fie ei contemporani sau clasici.

5. Pentru că au primit recomandări de la alții.

6. Pentru a face un cadou.

7. Pentru a face un cadou, la care asorteză o eșarfă, ceai sau o cană.

8. Pentru a face timpul să treacă mai repede într-o călătorie lungă.

9. Pentru că adoră un anumit scriitor și-și doresc cărțile sale în biblioteca personală.

10. Pentru că așa le poți arăta altora că ești interesat de literatură.

11. Pentru a le insufla copiilor dragostea de citit.

12. Pentru că sunt în căutarea unei povești bune. O, perpetua căutare a unei povești bune! Voi, iubitorii de carte, cunoașteți foarte bine acest miraj.

'Aventuri de excursionist/ Adventures of tourists' e și la Bookster

Când primești vești bune prin email, nu poți să nu le împarți cu cei dragi. 

Vă mulțumesc, dragi Booksteri, pentru că aduceți mai aproape de cititori una din cărțile mele!

De ieri, chiar, ediția bilingvă (română și engleză) poate fi împrumutată de toți cititorii Bookster.

O melodie

Inspirația de astăzi

Când primești în dar o lumânare și amâni momentul în care o vei aprinde, s-ar putea să ai parte de o surpriză.

Și avem. Curaj.

'De ce nu-s românii ca nemții?', Jan Cornelius și Adina Popescu

Titlul m-a atras, pe lângă numele unuia dintre autori, și pentru că mă găsesc de câțiva ani încoace într-o cursă de demontare prejudecăți. Aceasta cu privire la nemți e cea mai grea pe care o duce în spate națiunea română. Cumva, cândva, vă voi împărtăși din experiențele mele de trai în Germania.

‘De ce nu-s românii ca nemții?’prezintă un schimb epistolar deosebit de antrenant, pe alocuri amuzant, trist sau care te pune pe gânduri. Rezonez tare mult cu Jan Cornelius, fiind supusă adesea unor întâmplări bizare, fără sens și amuzante, fie în țară sau străinătate. Exact așa a apărut 'Aventuri de excursionist', să îi fac părtași și pe alții – nu numai prieteni și familie – la pățăniile care mi se întâmplă.

Am însă rezervele mele, bazate pe experiență, cu privire la punctualitatea și ‘mersul strună al lucrurilor în Germania’. Întârzieri de mijloace de transport în comun (cu trenul, în cazul meu, pentru că mă deplasam de la un orășel mic la altul mai mare, universitar) există în Germania. Și nu doar pentru că s-ar fi aruncat cineva înaintea trenului. Iar apropos de respectarea cu strictețe a regulilor (ca oriunde altundeva în lume), când oamenilor li se dă în brațe o procedură pe care s-o respecte cu sfințenie, la momentul unei situații niscaiva diferite, totul se blochează – din pricină că situația nu este identică celei prezentate în procedură.

Nu pot să nu remarc că, în genere, Adina Popescu idealizează Germania și ‘civilizația’ de acolo. Cum nu pot să nu remarc că, prin stilul mucalit, Jan Cornelius prezintă și aspecte mai ‘necivilizate’ de acolo. Iar asta face tare bine lecturii, iar cine are deschiderea să înțeleagă va realiza că nu există un ideal de trai, că nu există sinonimie între Germania și perfecțiune.

Și că oriunde te-ai afla, doar din prisma faptului că ești acolo, vezi potențat problemele și idealizezi ce este mai încolo, peste gardul care duce în curtea vecinului.

A, și ca idee, când treci peste gard și ajungi în curtea vecinului, realizezi că grasa capră este așa doar în anumite aspecte, în genere cele care îți lipseau, și începi să te agiți că cele pe care le aveai în curtea ta nu se regăsesc aici. Asta așa, aviz amatorilor uitatului peste gard.

Lecții de la tata

(Photo credit: Pablo Merchan Montes - Unsplash)

Vă mai amintiți ce v-am povestit despre faptul că blondele ar trebui să poarte albastru? Ei bine, iată o nouă învățătură din aceeași serie.

Tatălui meu îi plac dulciurile. Cum așchia nu sare departe de trunchi, și mie îmi plac dulciurile. Când eram mică, îmi plăcea faptul că el insista asupra faptului că trebuie să mâncăm ceva dulce după masă. La un moment dat, am realizat că ceilalți membri ai familiei noastre nu erau atât de încântați de momentul dulce, dar asta nu m-a oprit să mă bucur de el.

După aceea, mi-a fost dat să mai realizez ceva. Și anume, când oameni cu gusturi diferite se găsesc împreună, pentru ca unul dintre ei să obțină ce-și dorește, acela trebuie să inventeze scuze (v-a plecat gândul la oamenii din viața voastră care adoptă aceeași schemă, nu-i așa?!). Astfel, și tata, fiind iubitor de dulciuri, trebuia să inventeze o scuză și să transforme momentul dulce într-unul necesar. Și a reușit. Sau mai bine zis, a mers o vreme.

Ne spunea că e musai să mâncăm ceva dulce după masă căci astfel se va face reacție în stomac și digestia se va desfășura mult mai bine. 

Cei ce mă cunosc, știu că nu mi-e rușine să admit că-mi plac dulciurile. Însă de fiecare dată când întâlnesc pe cineva care se rușinează cu dorința de dulce, îi povestesc de recomandarea tatălui meu. Unii dintre noi se simt vinovați cu privire la poftele pe care le avem, în timp ce alții nu. Toată ideea cu poftele îmi pare că trebuie să se desfășoare astfel - din când în când, trebuie să cedăm în fața lor. Este tare greu să faci față sentimentului de vinovăție, așa că uneori avem nevoie de scuze pentru a ne bucura de micile plăceri. 

Susține scriitorii români!

Azi mi-a ajuns comanda făcută la Libris cu acest semn de carte:

Susțin scriitorii români. Îi citesc cu drag și le cumpăr cărțile. Și nu din solidaritate profesională, ci din mândria pe care o am față de cultura românească. Am tot scris recomandări pe acest blog și nu mă voi opri să laud scriitori, actori și regizori români a căror operă mă impresionează. 

Citesc și scriu românește!

Urma, 2019

Ei bine, nu pot începe altfel decât să vă spun că acest film este absolut minunat! Mulți dintre voi știu cât de mult îmi place să mă țin la curent cu ce mai este nou în cinematografia românească, iar acest film chiar m-a impresionat. Firul narativ al poveștii prezintă multe și interesante schimbări de situație. De fapt, chiar aceste aspecte mi-au plăcut despre film, tocmai când te gândeai că te-ai prins cum stă treaba.... poc, se schimbă totul!

'Urma' prezintă povestea dispariției lui Anton, un pianist. Spectatorii sunt purtați odată cu Mihnea, polițistul care îi investighează cazul, pe urmele ultimelor vizite onorate de către artist. Mihnea este jucat de actorul Teodor Corban, pe care am învățat să-l apreciez de când l-am văzut jucând în filmul 'De azi înainte' (2012).

Cu cât are mai multe conversații despre Anton, cu atât Mihnea realizează că povestea acestuia este tot mai bizară. Spectatorii explorează ultimele locuri și îi cunosc pe ultimii oameni cu care a luat Anton contact înainte de dispariție. Un element care transformă total povestea este chiar relația frate-soră prezentată în film, o relație pe care o veți găsi cel puțin tulburătoare.

În plus, mi-a plăcut faptul că filmul are o construcție circulară, revenind la imaginea cu care a început, și astfel subliniind frumusețea naturii prezentate.

Vă recomand cu mare drag filmul 'Urma' 2019. Știu că-mi veți mulțumi.

Pasiuni

Nu puțini dintre voi știu că sunt un om cu pasiuni. Pe lângă scris, citit cărți și cântat extraordinar, mă relaxează tare mult să desenez și să pictez.

Cineva mi-a spus odată că nu trebuie să mă compar cu marii artiști. Asta și pentru că și ei, la un moment dat, au fost comparați cu alți mari artiști și n-au fost văzuți drept având vreo valoare artistică. Dar au continuat, au lucrat și s-au desfătat în rezultatele muncii lor. Nici nu mai contează dacă au trăit să-și vadă munca apreciată. 

Îmi pare că ținta este setată greșit în zilele noastre. În sensul că tindem să ne admitem talentele doar dacă ele au fost validate în prealabil de către alții. Propun o redresare. Ne recunoaștem talentele, privind înăuntrul nostru și bucurându-ne de vibrațiile pe care le resimțim.

Iar eu mă bucur. Și, pe deasupra, nu sunt egoistă în bucuria mea. O împart cu voi.