Singuratatea florilor (1975)

« Un popor care nu-si cunoaste istoria este ca un copil care nu-si cunoaste parintii » afirma Nicolae Iorga. Extrapoland, un popor care nu-si cunoaste cinematografia, nu stie de unde a plecat si incotro se indreapta. Artistic vorbind, bineinteles.

Am savurat cu extraordinara bucurie in suflet proiectia filmului « Singuratatea florilor » (1975).

Un medic reputat, dar singuratic si orgolios (Radu Beligan) primeste un buchet de flori de la o persoana necunoscuta. Contrariat de acest gest, medicul Ovidiu Pavel incearca sa se descotoroseasca de el cat mai repede cu putinta. Refuzat de fosta sotie, de un fost bun prieten, de un fost elev si chiar de fratele lui mai mare, medicul se angajeaza intr-o calatorie cu un taximetru, al carui sofer este Grigore Pascu (Toma Caragiu). Aceasta calatorie cu taxiul devine o calatorie interioara, o introspectie, o cercetare a sensului vietii, a fericirii, a scopului in viata. Ni se prezinta un om singur, fara familie, fara prieteni in antiteza cu un om care este indragit de toata lumea, care stie cum sa intretina o prietenie si care are o familie numeroasa si este fericit chiar si in ciuda faptului ca locuieste intr-o casa ce urmeaza a fi demolata.

In urma a trei ore de calatorie cu masina si a nereusitei de a darui buchetul de flori, soferul il invita acasa pe medic. Aici medicul invata ca afectiunea, fericirea, si linistea se pot obtine doar daca sunt « frumos innodate » cu ambitiile profesionale. De pilda, pentru Grigore Pascu sa traiesti fara sa iti pui intrebari si sa incerci sa afli raspunsuri, sa te nasti « fara drag de curiozitate » constituie o adevarata nenorocire.

Una dintre cele mai hazoase intamplari din film este momentul in care un cuplu forteaza usa taximetrului, urland si injurand soferul pentru ca este ocupat tocmai atunci cand ei au nevoie de o masina sa-i duca la gara. Calmul cu care soferul le cheama un alt taximetru si nerecunostinta acestora reprezinta, din pacate, in continuare o problema pentru societatea de astazi.

Pe tot parcursul filmului pare sa se repete, aproape ca un lait-motiv, o intrebare: "Ce este fericirea ?". Doua raspunsuri mi-au placut in mod deosebit. Primul, «  fericirea este prima datorie a omului, iar nefericirea cel mai mare pacat ». Iar al doilea este «  trebuie sa ne bucuram ca traim printre oameni, pentru oameni, ca oamenii ».

Si in loc de concluzie, care nici ca-mi mai pare necesara, dau cant celor inganate de Toma Caragiu :

Lambada

Melodia ‘Lambada’ continua sa-mi fie draga. Si nu doar pentru ca limba portugheza suna asa de frumos, ci pentru ca ma transpune cu foarte multa usurinta intr-o vara, acum cel putin 20 de ani. Pe atunci, priveam cu foarte multa curiozitate videoclipul si nu intelegeam de ce tatal fetei se impotrivea atata dorintei ei de a dansa. 

Imi amintesc miscarile de dans. N-am cum sa le uit. Ani si ani la randul le-am tot vazut repetate la diverse evenimente, televizate sau nu. Imi amintesc senzatia pe care mi-a creat-o melodia. O scurta dezvelire a realitatii si a visarii. 

De atunci am tot asteptat o vara in care toata lumea e fericita si nu are altceva de facut decat sa danseze. Ce-i drept, oameni fericiti am intalnit, insa prea putini ar fi lasat ce faceau doar pentru a dansa. Realizez cat de usor mintea noastra creaza asteptari si iluzii despre cum ar trebui sa ne traim viata. Unii dintre noi asteapta sa se intample ceva care sa determine schimbarea vietii intr-un continuu si neintrerupt dans fericit si palpitant. Iar altii au aflat deja pana acum ca nimic nu e continuu, ci trebuie aflat, si mai ales savurat. Totusi, singurul lucru care trebuie sa se manifeste continuu este cautarea - « Chorando se foi quem um dia so me fez chorar … »

Viata ca balon de sapun de lux

Aparentele. Le detestam, dar le construim. Actioneaza asupra noastra precum o forta magnetica. Admiram oamenii cu vieti fabuloase, dar in acelasi timp ii uram. Am invatat ca « haina nu face pe om », dar asta nu ne opreste sa ne pozam cu vitrina magazinului Gucci. Mimam discretia si decenta, insa le lepadam pe amandoua. Si nici macar dupa colt. Stilul de viata de astazi este blindat cu aparente. Suntem ‘cool’, ‘chic’ sau, fereasca sfantu’, ‘not cool at all’. Unii dintre noi sunt atat de prinsi in crearea aparentelor unei povesti de succes si uita ca trebuie sa vina constant cu dovezi care sa le sustina, lasand goluri ce pot fi usor explicate de existenta minciunilor. Iar apoi, e drept, imaginatia ne joaca feste. Vezi o poza, asculti o poveste si te gandesti ca fericirea e la cote inalte de cealalta parte, iar tu esti un nefericit, frustrat si obosit, ale carui probleme le depasesc cu siguranta pe ale altora. Si atunci recurgi la singura arma ramasa, admiratia muta pentru balonul de sapun de lux in care se lafaie ceilalti. 

Rautaciosul adolescent (1969)

Prejudecata. Am incercat mereu sa fug de ea, dar in ciuda tuturor eforturilor depuse, m-am trezit mai mereu gandind ca filmele romanesti vechi au abordat doar planuri cincinale, casatorii, avorturi, recolta agrara etc. Si ce-i drept, ajunsesem pana de curand sa consider ca singura comedie demna de mentionat, filmata in era comunista, este « Buletin de Bucuresti ». Dar m-am inselat. Mi-au iesit in fata pentru a ma convinge de contrariul « Toamna bobocilor », Cuibul de viespi » si cate si mai cate alte filme. Asadar, pana mai ieri, traiam cu concluzia eronata ca am fi avut niscaiva comedii cu care sa ne laudam si atat. Am gresit inca o data. Aceasta arhiva gigantica numita youtube (http://www.youtube.com/watch?v=7MYJEKvgj7A) mi-a calauzit pasii catre un film absolut tulburator. « Rautaciosul adolescent » prezinta o introspectie minutioasa a trairilor unui medic mizantrop si orgolios; o introspectie pe care nu o credeam vreodata posibila intr-un film romanesc, si cu atat mai mult intr-un film din era comunista. Din pacate, pe Iurie Darie il vazusem doar in seria « Brigada Diverse », unde avea o usoara alura de om orgolios, insa rolul din « Rautaciosul adolescent » prezinta provocari mai ample, pe care le-a dus la indeplinire cu succes.

Doctorul Filip Palaloga (Iurie Darie), bolnav fiind, cere unei divinitati de el intrezarite un ragaz de timp – 5 saptamani. Odata vindecat, viata lui pare sa curga la fel, pana in momentul in care se intalneste cu medicul Laurentiu Nicola (Virgil Ogasanu) care asistase la rugamintea acestuia. Astfel, cu iscusita abilitate, medicul Nicola il convinge pe doctorul Palaloga sa rememoreze cele 5 saptamani dupa insanatosire. Desi la inceput opune rezistenta, doctorul Palaloga marturiseste dragostea ce s-a infiripat intre el si o asistenta, retraieste « cele mai fericite zile din viata lui » si descopera impreuna cu colegul sau motivul pentru care a renuntat la relatia cu asistenta Ana Patriciu.

Citandu-l pe Ioan Lazar, « acest film prezinta o poveste de dragoste intr-un mod filosofic si nu comercial », iar caracterul atemporal al abordarii ma face sa-l apreciez si mai mult.

Am aflat cu incantare ca « Rautaciosul adolescent » a fost propunerea Romaniei la Premiul Oscar pentru cel mai bun film strain in 1970. Faptul ca nu a intrat in concurs este mai putin relevant, insa ma bucur ca de astazi cantaresc cu o prejudecata mai putin.

Ora de franceza

Am inceput sa studiez limba franceza in clasa a cincea. Cam la 3 ani dupa ce ma indragostisem iremediabil de limba engleza. Deci a fost o concurenta neloiala de la inceput. Ce-i drept, regulile gramaticale si putinul vocabular ce mi-au mai ramas mi-au supravietuit doar datorita calitatii de pedagog a profesoarei din clasa a cincea. Dansa ne-a invatat cantece, prilej minunat pentru mine de-a-mi exersa calitatile vocale: « La voilà, la joli' vigne!/ Vigni-vignons, vignons le vin » si bineinteles « Alouette, gentille Alouette/ Alouette je te plumerai ». 

Apoi, in liceu, am avut timp de doi ani o profesoara de limba franceza care nu a reusit deloc sa-mi trezeasca interesul pentru limba franceza. Singurul lucru interesant pe care il retin de la ora dansei este acela ca francezii raspund uneori « oue » in loc de « oui ». Ce-i drept, nici eu nu mi-am dat interesul. Stateam in ultimele randuri ale clasei si radeam cu colega de banca. Mi-amintesc ca odata m-a intrebat ceva, iar eu nu fusesem deloc atenta. Cum tocmai ma intrerupsese dintr-o sesiune de ras, am incercat sa vorbesc, insa din cauza efortului depus de a nu rade in continuare, vocea mea prinsese un ton gutural. Convinsa fiind ca nu ma simteam bine, doamna profesoara s-a induplecat si m-a lasat sa ma asez la loc. Si totul ar fi fost perfect daca, incercand sa se ascunda sa n-o vad ca rade, colega mea n-ar fi dat cu capul de calorifer, facandu-l pe acesta sa rasune in toata clasa. Dar am fost salvata. De rasetele celorlalti colegi. Ultimii doi ani de liceu au fost calvar. Bine, mai mult pentru ceilalti colegi. Si am sa explic imediat de ce. Clasa noastra fusese incredintata spre invatarea limbii franceze unui profesor al carui nume de familie nu mi-l mai amintesc, dar a carui porecla mi-a ramas in minte – Juju. Domnul profesor manifesta o pasiune extraordinara pentru limba franceza. Cred sincer ca dintre toti cei trei profesori de limba franceza, dansul era poate cel mai inflacarat. Partea proasta era ca nu stia 'sa dea mai departe', adica nu era pedagog. Astfel ca pentru dansul o ora normala de limba franceza se derula cam asa: scotea in fata clasei 5-6 elevi si ii punea sa recite textul lectiei (cel mai mare soc l-au avut primii ascultati, care nu stiau ca trebuie sa invete textul precum o poezie; dar nefericirea lor ne-a ajutat pe restul). Dar nu se oprea aici. Apoi, fiecare propozitie recitata trebuia refrazata in cel putin 2-3 moduri. Si aici se termina sesiunea de ascultare. Cu note proaste, cel mai des. Apoi, urma predarea. Domnul profesor ne citea textul, aratandu-ne cuvintele noi si dandu-ne sinonime ale acestora. Eu cred ca am fost printre singurii elevi care nu a fost supus acestui supliciu. Adica, de a recita un text in fata clasei. Ca si cel mult alti doi norocosi, eram atenta la ora si il priveam in timp ce ne explica. Pesemne ca faptul ca il priveam in timp ce ceilalti isi ascundeau nasul in caiete dorindu-si cu ardoare sa se termine ora cat mai repede, m-a salvat. Asta si faptul ca ora urmatoare imi aminteam ce ne povestise in timpul lectiei trecute, la predare, si ridicam mana. Insa doua lucruri mi-au ramas atasate de memorie din tot ce am « studiat » acei doi ani cu dansul. Ura feroce impotriva romanului de trista amintire « In cautarea timpului pierdut » de Marcel Proust (si asta nu pentru ca l-as fi citit vreodata, ci pentru ca timp de 5 saptamani – noi avand 4 ore de franceza pe saptamana - nu am mai facut nimic altceva decat sa auzim despre madelenele inmuiate in ceai, iar bietii mei colegi au recitat si refrazat fara oprire textul din manual). Si poemul « Les feuilles mortes » de Jacque Prévert. Pe care l-am auzit si cantat de Yves Mortand, si asta datorita faptului ca domnul profesor ne-a adus un casetofon la ora.

De cele mai multe ori evit sa spun ca am studiat vreodata limba franceza. Mi-e rusine cand fac calculul numarului de ani in care mi-a aparut pe orar drept materie de studiat, iar eu mai mult de patru cuvinte nu pot lega. Insa, precum domnul profesor, mi-am gasit si eu cantecul. 

Politete

Sa fii politicos mai este inca apreciat. Ce-i drept, nu de multa lume, dar am observat o miscare de reeducare a maselor. Asa se poate explica si poza, care a circulat multa vreme de la o adresa de e-mail la alta, facuta unei table de scris pe care era afisat costul bauturilor. Un « te rog frumos » poate schimba pretul cafelei, facand-o mai ieftina. Adesea ma gandesc ca oamenii inaintati in varsta incurajeaza si fac uz de politete, insa mi-a fost dat sa intalnesc cateva exemplare absolut violente din punct de vedere verbal si gestic. Dar, ma rog, cu totii revenim la vorba ceea « fa ce zice popa, nu ce face el ». Zilele trecute m-am surprins zicand « da’ sa te ajut ». Am rostit de atat de multe ori propozitia asta incat nu ar fi trebuit sa am vreo nelamurire in ceea ce o priveste. Si totusi, de abia astazi am realizat de la ce vine acel « da’ ». Este forma contrasa a lui « da-mi voie ». Si din lene, am transformat frumosul « da-mi voie sa » in « da’ sa ». Stiu, suntem pe fuga, avem nevoie de un shortcut pentru orice (observati cat de usor mi-a fost sa scriu shortcut in loc de romanescul scurtatura), dar sunt lucruri de la care nu ar trebui sa facem rabat. Politetea este cu certitudine unul dintre ele. 

Solutii extreme

Intotdeauna mi-au placut dulciurile. Si mai mult, mi-a placut sa le diversific. Asa ca pe vremea cand Kinder Pingui nu aparuse pe piata, sa-mi bulverseze simturile, a trebuit sa gasesc diverse solutii. Una era deosebit de simpla si la indemana. Implica patru ingrediente. Un pahar, o lingurita, zahar si cacao. Asa ca imi cream formula magica si fugeam cu ea in dormitor. Insa de se intampla sa se auda miscari pe hol, ascundeam ‘potiunea’ sub pat. Ce-i drept, de multe ori mi-am amintit de ea, insa au fost dati cand nu s-a intamplat asa. Iar atunci cand mama dadea cu aspiratorul, un clinchet bizar venea de sub pat. Tot atunci, un alt clinchet venea de undeva de departe. De la mine. Sau mai exact, de la fata mea. Care cadea in scari, amintindu-mi ce era de fapt acolo.

Reteta gresita

Ai mei au stabilit de mai demult ca fac o cafea foarte buna. La ibric. Nu am stiut niciodata sa fac diferenta dintre o cafea buna sau rea. Cafeaua pe care o beau eu, si aia din cand in cand, este de fapt  lapte cu aroma de cafea. Dar am inceput promitator. Inainte de a ma remarca in fierberea cafelei, m-am desavarsit in mancarea ei. Mai exact, a zatului. Cum prindeam ceva zat, cum il amestecam cu zahar si il mancam. Fapt ce m-a inviorat o lunga perioada de timp. Pana cand m-au prins ai mei si mi-au explicat ca intelesesem complet gresit conceptul.

Cafeaua de dimineata

Nu mai stiu ce reclama stabilise faptul ca ziua buna se cunoaste dupa cafeaua bauta de dimineata. Insa stiu ca la mine acasa se savura cu drag, pe cat se putea, cafeaua de dimineata. Prima persoana care m-a invatat ce inseamna ‘a savura’ este sora mea. Ca oricare buna gospodina, mama avea si are (gratie faptului ca neindemanarea mea a avut si ea niste scapari) cateva seturi frumoase de cesti de cafea. Imi amintesc in mod special setul cu ceainic (sau cafelnic, nu stiu cum se numeste) alb cu margini aurii. Era superb. Si tocmai de aceea era pus intr-o vitrina, un pic la inaltime, pentru a descuraja eventualele atacuri asupra integritatii lui. Ei bine, dupa plecarea parintilor la serviciu, Sorel facea cafeaua si o turna in ceainic. Aseza apoi ceainicul si o ceasca cu farfurie pe o tava si se aseza in fata televizorului. Isi turna cafea in ceasca si savura tacticos. Pesemne ca atunci am realizat ca uneori e bine sa te grabesti incet. Mai ales daca o faci cu stil.

Gem de prune

Pe vremea cand gemul de prune era inca cerut de clientela, mama organiza obtinerea lui. Tata cumpara fructele. Dar ajutorul lui nu se oprea aici. De fapt, erau mai multe categorii de ajutor. Ajutor la spalarea fructelor si scoaterea samburilor. Ajutor la presararea de zahar peste fructe. Aici intram eu in joc. Nu stiu de ce, dar era momentul in care incepeam sa ma simt responsabila. Priveam atent cum zaharul se topea si o glazura apetisanta ramanea in urma acestuia. De abia atunci imi intelegeam pe deplin rolul. Si incepeam sa fac mici gustari. Sa verific, bineinteles, calitatea marfii. Pai, daca se strecurase o pruna acra ? Luam o pauza si priveam din nou gramada de fructe. Hm, putea totusi sa fie o singura pruna acra si ar fi stricat tot. Asa ca alegeam inca una. Eventual cea care lucea cea mai tare. Ma opream doar atunci cand consideram ca totul era in regula. Surprinzator, momentul coincidea cu aparitia mamei in incapere. Iar de se intampla sa ma prinda cu mana deasupra fructelor, ii spuneam – inainte sa intrebe – ca tocmai alungasem o musca si deci a fost bine ca am ramas sa pazesc fructele.

Fericire

Trei dame bine si un copil. Toti se rasucesc pe un balansoar cu patru locuri. De la stanga la dreapta. Se opresc. Ating pamantul cu varful picioarelor si se rotesc mai departe. De data asta de la dreapta la stanga. Copilul rade, privind fermecat la ele. Rad si damele. Mai ales la gandul ca cineva le va vedea de la fereastra si se va amuza pe seama lor. Ce nu stiu ele e ca nimic dintr-o asemenea priveliste nu poate deveni ridicol. Doar extraordinar de miscator. Sa traiesti « la mintea copiiilor » a fost atata amar de vreme pus la colt incat am ajuns sa credem ca e ceva rau. Ca ar trebui sa ne temem de a mai fi copii. Pun perdeaua la loc si nu-mi pot sa-mi ascund zambetul. De fapt, nici nu incerc. De undeva de afara razbate un « Eeeee! Ha ! Ha ! Ha ! »

O litera

Toate pasarile canta durega mea. O poveste despre vremi indepartate. Vremi cand nu era obligatoriu sa infasezi un tablou cu rama si geam. Vremuri cand fete nemaritate se intreceau la brodat. Cand pe inserat, in casa, nu exista zumzet ‘de fundal’ cu chip de televizor. Poate doar radio. Vestind ‘cotele apelor Dunarii’ sau ‘bang : Teatru radiofonic’. Pe atunci se creionau tipare, ce luau viata pe bucati albe de material brodate cu ata albastra, rosie, verde sau galbena. Si intr-o seara de iarna cineva a trantit prea cu putere usa si a lasat frigul inauntru, ori poate prea furata in discutie cineva s-a lasat si a cauzat literei ‘r’ sa se piarda in ‘g’. Si astfel tabloul din panza alba s-a transformat. Din pesimist in optimist. Ramanand inca viu in memoria mea. O panza alba, inflorata, agatata cu un cui de peretele de lut al unei case ce m-a adapostit candva.

Deschidere

Mi-amintesc primul parfum. Nu al meu. Al surorii mele. Era in forma de broasca testoasa. Corpul era din sticla transparenta, iar capul era insusi capacul. Auriu. Astfel ca ori de cate ori voiam sa-l folosim trebuia sa desurubam capul testoasei. Testoasa a rezistat. In ciuda tuturor trantelilor pe podea. Ajunsese un fel de bibelou norocos. Precum sticlele de sampon ale gospodinelor de alta data. Gospodine care nu se puteau dezlipi de o sticla cu forma sic, punand-o in vitrina. Intru admiratia vizitatorilor.

Norocul poate avea multe forme. Totul e sa crezi ca el exista. De pilda, zilele trecute ma gaseam zburand peste niste nori albi si pufosi cand mi-a cazut privirea pe una din aripile avionului. Un cerc cu patru suruburi distribuite in colturi de patrat si alte sase in afara lui. Cap, coada si cate 2 membre paralele. O testoasa, ce mai ! Si atunci, cum sa nu cred in noroc ?! Totul e sa nu afle tata. Caci iar ma va pune sa joc la Loto 6/ 49.  

A zbura

Acest bondar,

ce m-a invatat sa cant,

a bazait ca e Icar,

Si-a respectat propriul cuvant,

Si-acum e tanar si strengar.

Am ras cand l-am vazut zburand.

Privind in zare, am aplaudat.

Nu-i chip sa ma opresc. Visand,

alerg sub soare. Neincetat!

Un cor de tinere sperante

inainteaza mintenas.

Iar frezii poarta-n a lor brate

Si sunt condusi de-un iepuras.

Incepe!!!
Iar zgomotul e prefacut

in liniste si-n adiere

Si se transforma in trecut.

Caci azi cu ieri la brat pornesc

Si-mpartasesc aceeasi soarta.

Sunt prinse-n iures nebunesc,

Iar noi mai invatam inca o data.

Antiteza

Un batran se aseaza pe un scaun in metrou. Scotoceste in geanta si scoate de acolo ceva ce seamana cu o mapa. De acolo scoate o tableta. Si citeste. Langa el, o fata isi aseaza pe genunchi poseta. Trage fermoarul si scoate de acolo o carte. Nu resusesc sa vad titlul, insa pot citi pe coperta din spate numele editurii Albatros. Amandoi, batranul si fata, stau unul langa altul, dar sunt departe unul fata de celalalt, cufundati in lectura. Cufundati intr-o lume in care nu pare sa ajunga sunetul strident al soneriei telefonului mobil al domnului de langa mine sau disputa din ce in ce mai aprinsa dintre doua doamne care se intrec in laudarea odraslelor lor. Batranul apasa usor pe ecranul tabletei pentru a ajunge la pagina urmatoare. Aproape la fel de usor precum fata apuca intre degetul mare si cel aratator fila, dand-o de la dreapta la stanga.

Ii cuprind pe amandoi cu privirea si realizez ca in ciuda antagonismului dintre suporturile lor de lectura, amandoi impartasesc aceeasi sclipire de extaz in fata cuvintelor.

Cum l-am tinut de mana pe Denzel Washington

In vis. Bineinteles. Eram asezata pe un scaun intr-un amfiteatru. Toata lumea vorbea. Despre orice, insa mai putin despre ce avea sa se intample. Deodata s-a facut liniste si cativa barbati au intrat, unul dupa celalalt, in amfiteatru. Denzel era unul dintre ei. A refuzat politicos invitatia catre pupitru si s-a oprit printre noi. Statea la cel mult un metru distanta de mine. Privindu-l am realizat ca parea mai inalt si mai slab ca pe ecran. Deh, si ecranele astea trebuie sa cunoasca invidia. 
Povestea frumos despre calatoria pe care o facuse in dimineata aceea. Venise cu un vapor. Mi s-a parut excentric. Poate unde toata lumea calatoreste cu avionul. Apoi, s-a oprit si m-a intrebat cum i se spune in limba romana celui care conduce vaporul. A pronuntat cuvantul « capitan » cu atata bucurie, incat am avut strania senzatie de a fi prezenta la o regasire intre un sunet si un suflet. Si apoi am realizat. Oare nu ne doftoricim sufletele noastre cu poezii si cantece?! Oare fiecare dintre noi nu vibreaza mai mult sau mai putin la un tip de sunet?! Cum exista, de pilda, oameni care iubesc cum suna vioara si altii care sunt pe culmile dementei atunci cand sunt supusi ‘scartaitului infernal’, precum il numesc ei. Denzel m-a privit si mi-a multumit pentru ajutor, intinzandu-mi mana. Emotia m-a facut sa ma simt precum un copil in fata clasei, nevoit sa recite poezia invatata. Insa caldura mainii mi-a dat incredere ca fiecare emotie e binevenita si trebuie traita, nu invinsa.

Toamna

Toamna are un miros unic pentru mine. Miros de aracet si caiete noi cu foi veline. Miros de legume si fructe coapte. Si pamant afanat. Atunci cand micsorarea zilelor devenea evidenta, cand pe inserat aerul incepea sa ciupe la obraji, ai mei se gandeau deja la iarna. Tata era responsabil cu muraturile. Stateam pe langa el caci imi placea sa-i aud explicatiile (pe atunci nu eram in pana de rabdare), iar pe deasupra, nu era drum pe care sa-l facem amandoi fara ca el sa ma « premieze » cu vreo ciocolata pentru ca l-am insotit. Paseam amandoi, unul langa altul, iar el imi explica ce aveam de facut, implicandu-ma direct in responsabilitatea « actiunii ». Si avea grija sa impartim si laudele in fata mamei. Ba si mai mult, participam activ la degustarea muraturilor, iar tata avea grija sa-mi dea sa gust ce-mi place: morcov si gogonea rozie.