Fragment
Și, în aceeași clipă chiar, primii o lopată în cap. Noroc că era de lemn.
Lopata, nu capul.
- Aoleo! am strigat îndurerat, frecându-mi vârtos
creștetul.
- De ce aoleo? ... Nu-ți pare bine că mă vezi? am deslușit
imediat vocea mătușă-mii Ralița.
Nedumerit de pretențiile dânsei, care-mi mai cerea s-o și văd, și încă în
plină beznă, după ce-mi otânjise scăfârlia, precum și de apariția ei atât de
neașteptată, am rămas un moment fără glas.
- Ce-i cu matale aici? am răcnit după un timp, cât mai
puternic, anume pentru a-i preciza mătușă-mii locul unde mă aflu, ca să nu mă
pocnească iarăși în devlă.
- Măi băiete, cum de poți pune o asemenea întrebare? s-a
auzit numai vocea lui tanti Ralița, deoarece pe dânsa tot nu o vedeam. Nu era
firesc să fiu îngrijorată de situația voastră, a ta și a nevesti-ti, când am
văzut cum a viscolit toată noaptea? ... De-aia am pornit către voi, să vă
dezăpezesc! ...
- Tocmai din bariera Vergului? mă mirai eu, nevenindu-mi
să-mi cred urechilor.
- Exact și întocmai! m-a informat mătușă-mea. Și mi-am luat
și două lopeți cu mine...
- De ce două?
- Pentru c-așa aveam nevoie! Una, de lemn, ca să lucrez la
zăpada spulberată, și încă una, de fier, să sparg ghețușca... E tehnic?...
Bucuros că o folosise pe cea mai întâi pomenită, și nu pe cealaltă, cu care
mi-ar fi putut crăpa capul, mă felicitai că am o astfel de mătușă. Deoarece nu
se prea găsește așa ceva, oricum și oriunde. Cu atât mai mult, cu cât bătrâna
depășise de multișor vârsta de șaptezeci de ani.
Asta, în vreme ce locatarii din casa noastră mai aveau zdravăn până la
pensie, dar dormeau pe sparte.
Bravo lor, halal oameni!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu