Pages

Monday, 17 June 2019

Să trecem peste falsitate!


Eu sunt un om de comunicare. Fie ea scrisă sau vorbită. Și ca orice om de comunicare, mă confrunt zilnic cu probleme de comunicare. Ale mele sau ale altora. V-am șocat pentru că am recunoscut fățiș că am probleme de comunicare deși sunt om de comunicare?! Însă acesta este adevărul. Suntem oameni, iar plămada din care suntem făcuți nu a primit stele de perfecțiune. Că tindem către ele este cu totul altceva.

Când mă găsesc în grupuri mari de oameni, este posibil să nu mă auzi rostind nici măcar o propoziție. Mă ocup mai mult cu ascultatul și prea puțin cu datul cu părerea de gard. Tocmai și de asta. Că uneori gardul este așa de aproape (am experiențe anterioare) și nu am cum să nu dau de el. Așa că după o încercare, două, nouă, am renunțat. Mi-am zis că mai bine ar fi să ascult cuminte și apoi voi vedea cum acționez, dacă va fi nevoie să acționez.

Precum ziceam, om de comunicare care se găsește constant în căutare de informații, curios să vadă ce mai zic cei din branșa din care face parte. Iar manifestarea de mai jos se datorează citirii unui interviu.

Iacătă că mă găsesc într-o categorie nu tocmai tânară, însă cam pe unde mă întorc lumea denigrează cu voioșie generațiile tinere. Știu, este și un dat, până la urmă. Acea prăpastie între generații n-are cum să treacă neobservată. Li se impută tinerilor superficialitatea. Însă eu am văzut-o peste tot. Chiar și în clasele primare, când clar generațiile tinere de acum nu se născuseră încă.

Vă zic, am o problemă – și e în creștere – cu ideile preconcepute. Chiar dacă ai una sau două experiențe pe care să te bazezi, ele nu îți validează o opinie pe care s-o atribui unor generații întregi. Tinerii sunt astăzi precum erau și ieri și alaltăieri. Sigur, există smartphone. E drept, și pe mine mă enervează enorm teleghidații de la metrou care sunt un pericol nu numai pentru ei, cât și pentru cei din jur (mai ales, pentru cei din spatele lor) pentru că merg cu nasul în smartphone. Și mai au generațiile ăstea tinere acces la net. Da, sunt o grămadă de alte năzdrăvănii pe care le pot face și noi nu puteam, la vremea noastră, dar nu mai pot să aud/ să citesc interviuri despre oameni bravi și de carieră care afirmă următoarele:

-        Problema seniorilor este că ei fac aproape toată munca, în timp ce tânăra generație se adaptează mai greu la sarcinile de muncă. (De câte ori nu am auzit chiar inversul!)

-        Există prea multă sensibilitate în rândul celor tineri (îmi permit să traduc asta în ‘nu mai acceptă mizeriile pe care le acceptau generațiile noastre’).

-        Tinerii nu vor să facă extra eforturi pentru carieră (din nou,îmi permit obrăznicia de a traduce – ‘nu vor să petreacă ore la nesfârșit peste program pentru a primi o mărire fantastică de 5 lei la salariu și, eventual, când un nou-venit acceptă să lucreze pe mai puțini bani să fie aruncat peste bord’).

-        Avem constantă nevoie de persoane optimiste, sociabile, pentru că noi suntem ca o familie. Slavă Cerului, mi-a fost dat în viață să fac parte din echipe în care se găseau oameni pe care să-i pui la rană, care nu te-ar fi lăsat la greu indiferent de ce s-ar întâmpla, însă munca nu este familie (aici intervine factorul remunerație). Iar, în plus, după ce ai făcut afirmațiile de mai sus, cu infaturarea unui superior privind către tinerii superficiali, sensibili și care creează frustrare în rândul seniorilor, n-am cum vreodată să te cred că te comporți precum într-o familie).

Și acum am și loc să-mi desfășor câteva experiențe personale din interacțiunea cu asemenea oameni de carieră:
-        Aplicasem pentru un proiect care avea în centrul său cartea. Mi s-a zis că este nevoie de un alt fel de om, care să se dedice întru totul proiectului, eu având deja un hobby eram din start descalificată (am dedus, cu ocazia aceasta, că hobby-ul în cauză era scriitura mea).

-        N-am lucrat niciodată în agenție. Se muncește foarte mult în agenție. I-am explicat că în momentul respectiv munceam de îmi săreau capacele. Am fost pusă la punct – n-aveam cum să înțeleg și basta! (și de aici vine postarea unde vă explicam că dacă un om s-a hotărât în privința ta, n-are niciun sens să încerci să dai alte detalii)

-        Mi-a fost propus să-mi iau o zi de concediu de la actualul angajator și s-o petrec la potențialul angajator. Explicația – suntem ca o familie, iar eu m-am dovedit în trecut că iau decizii greșite cu privire la oamenii pe care îi angajez, așa că vreau să decidă echipa dacă luăm sau nu un om. Cât poți afla într-o singură zi de lucru despre un om? Și chiar în prima zi? Și de ce abuzezi de ziua mea de concediu, pe care oricum nu mi-o plătești?

O umilă rugăminte, dacă mi se permite: să nu ne mai proiectăm în oameni care le știu pe toate, sunt perfecți și cunosc ei exact cine e de vină și în ce context. 
Și ascultați, oameni buni. Comunicarea este o stradă cu dublu sens. Aveți urechi, folosiți-le!

Saturday, 15 June 2019

Lectură obligatorie: Ion Băieșu - Balanța


Nu știu dacă înțeleg cartea mai bine pentru că am văzut filmul, sau înțeleg filmul mai bine pentru că am citit cartea. Un lucru este cert. Personajele scriitorului Ion Băieșu sunt creionate într-o manieră ce egalează perfecțiunea. Nu sunt doar forme, conturate doar prin descrieri obositoare ale fizicului, ambientului sau meseriei. Aș merge atât de departe încât să afirm că lucrul cel mai frumos la modul în care ni le prezintă Ion Băieșu este faptul că facem cunoștință mai întâi cu psihicul acestora, relevat în afirmațiile acestora, în ticurile și reacțiile lor la diverse situații. Este ca și cum ai vedea miezul și apoi coaja de nucă. Magistral!

"Balanța" nu este un roman ce are în centrul său o poveste de dragoste. Desigur, există un bărbat și o femeie care se îndrăgostesc. Dar nu asupra lor se centrează imaginea. Alte personaje pitorești aduc în discuție sau incită la diverse reflecții despre lucrurile date, lucrurile bănuite și, desigur, prejudecăți. Grozav de multe schimburi de replici te fac să râzi în hohote, cum și altele te pun pe gânduri. Mi-am permis să vă prezint două fragmențele:

“…
-          Uite, îi explica el vecinului de pat, un bătrân foarte slab, cu ochii ascunși în fundul capului, radiografia asta arată ceva negru pe plămânul drept, ceva cam cât o portocală. 
-          Cât e o portocală? întrebă bătrânul.
-          Păi mata nu știi cât e o portocală?
-          Dacă la noi nu crește…”

“…
-        Titi, ăstea sunt fleacuri, gânduri. După parerea mea, nu moartea trebuie să ne preocupe, ci viața, cu toate amănuntele ei de fiecare clipă. Salvarea noastră de spaima de moarte și de infinit stă în ocuparea fiecărei secunde cu concret până la refuz. Concretul, înțelegi, ăsta e tot misterul. 
-         Înțeleg, dom’ doctor, dar nu cred că e bine. Concret-concret, dar cât? Dacă ne umplem viața cu prea multe fapte, nu ne mai rămâne spațiu pentru gândit. Eu cred că tocmai aici stă problema: lipsa de meditație. Oamenii meditează doar când li se apropie sfârșitul.
…”
Spor la citit!

Monday, 6 May 2019

Nevoia de comunicare




Astăzi, vorbim despre comunicare. Cu singura adăugire că astăzi este și mâine, dar și poimâine și viitorul ce va să vină. De câțiva ani încoace, omenirea a realizat importanța comunicării (departe de mine gândul cum că străbunii noștri nu au înțeles și ei acest aspect pe când pictau interiorul peșterilor). Ba mai mult, omenirea a înțeles că există un modus operandi acceptat și că ar fi bine să reușească să își calibreze abilitățile la acesta.

Pare-mi-se că în jurul meu se pune accentul pe cum trebuie să fie comunicarea. Ceea ce este chiar un deziderat onorabil. Cum este, de pildă, și interesul crescut al oamenilor manifestat față de asimilarea informațiilor relevante. Mă bucură nespus să văd cum oamenii depun eforturi să comunice mai bine și să încerce noi metode de a-și face mesajul răspândit mai pre înțelesul celor din jur. Dispunem, de când internetul face parte din tabietul începutului fiecărei zile, de accesul la informații despre comunicare. Articole, videouri, postări, lecții on-line, traininguri de toate felurile ne invadează din micile sau marile ecrane să ne învețe trucuri noi, trucuri la modă, trucuri mai vechi, uitate și redescoperite sau readaptate societății în care ne găsim.

Accentul este mereu pus pe soluție. Dacă faci x, atunci y. Sună deosebit de tentant și pentru că ne găsim în indisponibilitate de timp. Totuși, lucrurile în comunicare stau ușor diferit decât paradigma ‘am dat un puf, iar pata de grăsime a dispărut’. Nu există o singură soluție care să se aplice tuturor cazurilor deoarece avem nevoi diferite de comunicare. Așadar, pentru a vă asigura că nevoile dumneavoastră de comunicare sunt îndeplinite, veți lua în calcul mai mult de o necunoscută. Sau, cum îmi place mie să spun, veți avea grijă să transformați necunoscutele în oarecum cunoscute.

Fie că ne dorim sau nu, adaptarea vine uneori aproape fără efortul nostru. Suntem obligați, cu atât de multă informație în jur, dacă nu să aplicăm, măcar să ne punem la curent cu ce mai este nou. Și cum interesul crește cu privire la domeniul comunicării, ne găsim nevoiți să ne aliniem. Unii sunt dornici să asimileze și să pună în practică teoriile descoperite, alții sunt dornici să asimileze pentru a se feri de aceleași teorii. Totul depinde de cum privești lucrurile și de ce parte a comunicării consideri că te găsești. Însă și unii și alții se vor găsi la un moment dat într-un punct comun – acela de a explica elocvent o idee. Și astfel momentul creativ în comunicare se instalează.

N-aș vrea să descriu pe larg tehnici de comunicare. Sau, cel puțin, nu o voi face acum. Însă un lucru mi se pare important de menționat. Cel mai important lucru când vine vorba despre comunicare nu rezidă în tehnici, fie ele încercate sau nu sau zece la număr (căci se știe că numărul zece întruchipează perfecțiunea și rasa umană tinde spre ea încă din vremuri mai puțin luminoase).

Dacă vrem să ne asigurăm că ne găsim într-o comunicare fluidă cu cei din jurul nostru, trebuie mai întâi de toate să ne deschidem urechile. Un proverb arab subliniază foarte frumos acest aspect: ne-au fost date două urechi și o singură gură pentru a putea asculta mai mult și vorbi mai puțin.

Să fim dispuși să ascultăm, să nu încercăm să ghicim ce ar vrea să zică persoana din fața noastră și nici să presupunem că o cunoaștem atât de bine încât putem prevede din timp ce nevoi de comunicare are. De aici izvorăște adevărata comunicare. Dacă doriți, este și un fel de renunțare la prejudicii cu privire la ceilalți.

Vă doresc ascultare senină pentru o comunicare lină!

Saturday, 4 May 2019

97 de ani de la nașterea lui Vlad Mușatescu. Vlad dăinuie!



Azi, 4 mai, ziua de naștere a lui Vlad Mușatescu, nu putea trece oricum.
Iată mai jos un fragment din volumul III al Aventurilor Aproximative”, pentru a-l sărbători cum se cuvine:

‘…
La Tâncăbești, aflându-mă în grija bulgăroaicei de Penke, nevastă-mea, care respecta cu sfințenie (uneori exagerată) recomandările medicului cu privire la regimul meu, am început să mă simt mai bine. Duceam o viață normală, fără termene de apariție prevăzute cu sabia lui Damocles. Mâncam lejer, mai mult de frică. Să nu-mi plesnească vreun vas, cine știe unde. În afară de tratamentul de refacere”, lucram zilnic. Băteam la ‘Erika’ mea, cu milă, câte-o pagină sau două. Traducând “Misterul camerei galbene” a lui Gaston Leroux. Apoi, observând că mă zgârmau și niște idei proprii, oarecum premergătoare serialului ‘Jocurile detectivului Conan Doi’, am simțit nevoia să cuget mai aprofundat la ele. Și-am căpătat curaj. Pornind chiar să întreprind unele marșuri. Pe jos, nu cu ‘Bombița’.
De altfel, chiar și medicul îmi recomandase asta. Marșul fiind aducător de sănătate și energie.
-          Unde ai întins-o, măiestrică?, mă întreba Penke, văzând că-s înarmat cu bastonul. Ai obosit, tot bătând la mașină?
-          Exact. Mă-c să fac o plimbare…
Și mă plimbam îndelung. Uneori chiar câte două ceasuri. Mai întâi vizitam instalația sanitară, din fundul grădinii, unde păstram două pachete de Kent și-mi încercam tirajul la plămâni. Să văd ce e cu fumatul. Era bine! Satisfăcut că nu mă lăsase aparatul respiratoriu, după două țigări treceam gardul la vecinul din spate. Unde gustam două, trei chifteluțe. Apoi, mergeam mai departe la vecinul Bibi, care mă cinstea cu o cană cu vin. De aici îmi luam valea către nea Igoraș. Alt vecin cumsecade. Mereu mă invita la prânz. Nu se cădea să-l refuz, așa că gustăream și eu câte cevașilea.
Abia la prânzul servit de Penke, conform rețetelor furnizate de clinica de boli de nutriție, mă mai săturam și eu. Și, după vreo două sau trei săptămâni, când m-am dus la medic, acesta m-a felicitat:
-          Bravo! Vezi ce înseamnă o viață rațională?! Dă-i înainte, tot așa. Deși n-ai slăbit impresionant, te afli totuși în limitele calculate de mine! În curând, ai să scapi și de tensiune, și de extrasistole, și de pulsul ăla nenorocit...
Profund convins de aprecierile medicului, am ținut-o tot așa. Mai exagerând, din când în când, pe ici pe colo. Spre stupefacția mea, greutatea nu-mi sporea. Păstrându-se în cadrul unei stabilități certe. Nu mai pricepeam nimic. Știind prea bine că păcătuisem. Din toate punctele de vedere. Ba fumasem mai multișor, ba trecusem la cinci chifteluțe, ba vizitam restaurantul Casa Scriitorilor’ și mâncam zece mititei la grătar. Ca introducere la cotletul de purceluș, tânăr și grăsuț, decedat în fragedă tinerețe.
...'

Tuesday, 30 April 2019

De ce să ai încredere în oameni



Când suntem copii, cei care au grijă de noi își fac datoria de a ne informa despre eventualele pericole la care ne expunem dacă investim străinii cu prea multă încredere.
Este până la urmă o metodă sigură să ne protejeze, dar și să ne ajute să ne protejăm noi înșine de lucrurile pe care nu le cunoaștem sau nu le putem înțelege deoarece nu avem experiență de viață.

Când creștem, crește și experiența odată cu noi. Unii devin mai atenți, alții se baricadează în carapace, iar cei mai puțini nu-și învață lecția niciodată, indiferent de cât de multe bobârnace și-au luat – pentru ei, încrederea în umanitate este ceva ce se oferă din oficiu.

O emisiune foarte interesantă a unui francez – J’irai dormir chez vous (Dorm la dumneavoastră) – este o parabolă foarte frumoasă a stadiului în care se găsește  pe glob încrederea în umanitate. Pe lângă detalii geografice, culturale și sociale, emisiunea pune accent exact pe asta – Cât de mult ai încredere în oameni? Cât de multă încredere îți inspir? Pot dormi la tine diseară?
Ca un făcut, îmi pare mereu că cei mai săraci și care trăiesc în condiții precare sunt mai dispuși să-și împartă spațiul locativ, mâncarea sau apa cu realizatorul emisiunii.
Recunosc, văd o anume excentricitate în a primi un necunoscut în casa ta, un străin pe care nu l-ai mai văzut niciodată, care te filmează și îți filmează casa – chiar un reality show. Și totuși... destul de mulți oameni îl primesc să petreacă noaptea la ei acasă.

Eu mă regăsesc în prima categorie. Cu adăugirea că încrederea trebuie obținută, așa că nu mă arunc cu capul înainte. Adică, nu voi începe să-i încânt auzul cu minunata mea voce chiar din primele momente de când fac cunoștință cu cineva. Pentru astfel de performanțe consider că trebuie să fii pregătit. Să te aștepți la expresia artistică, căci altfel cum ai putea s-o apreciezi?!

Uneori mi se întâmplă să mă surprind cu încrederea pe care o am în anumite situații sau oameni. De pildă, prin 2015, locuiam în Rusia. Învățasem relativ ușor alfabetul chirilic – asta și pentru că mi-a fost drag să descopăr litera r precum o scriam pe când nu învățasem bine literele latine, adică invers – vreo două-trei cuvinte pe care să mă bazez la nevoie. Așadar, în 2015 mă găseam în acerbă căutare de lucru.

În ziua de care vă povestesc, eram în drum spre un interviu pentru un post de profesoară de limba engleză. Îmi schițasem pe o coală de hârtie ruta de urmat pentru a ajunge la școala privată, însă la un moment dat m-am pierdut. M-am întors și reîntors de multe ori pentru a relua drumul corect, dar n-am reușit. Am îndrăznit cu puținele cunoștințe de limbă să întreb trecători. Oameni care nu vorbeau deloc limba engleză, dar care se arătau dornici să mă ajute. La un moment dat, m-am apropiat de un grup de blocuri. Eram pe strada unde se găsea școala. Și totuși, nu o vedeam. Ușa de metal (o ușă standard pentru blocurile din Rusia) a unui bloc de vreo 12 etaje s-a deschis și de acolo a ieșit un domn. Ajunsesem la limita răbdării și disperarea mi-a dat ghes să-i cer ajutorul. I-am arătat foaia cu numele străzii și cel al școlii. Văzându-l ieșind din bloc, m-am gândit că trebuie să știe pe unde ar fi.

Privirea lui mi-a dat de înțeles că habar nu avea. Dar mi-a făcut semn că va căuta pe telefon. Folosea doar câteva cuvinte din limba rusă, realizând că nu aveam cum să pricep mai mult. Îmi făcu semn către mașină. Își puse telefonul la încărcat acolo și introduse numele străzii. Harta se încărca cu greutate, dar într-un final apăru un itinerariu. Domnul îmi făcu semn să urc. Și am urcat. Am mers maxim 2 minute, suficient cât să dăm roată blocului și să ajungem în fața școlii. I-am mulțumit domnului și am coborât, iar apoi m-am dus la interviu. N-am realizat decât după ce am ieșit de la interviu că mă expusesem unui pericol. Eram străină și nu vorbeam aproape deloc limba locală, o țintă tocmai bună. Scopul pe care îl aveam, însă, îmi paralizase temerile. Dar totuși un sentiment aparte își făcu loc. Acela că am avut încredere, iar încrederea mea n-a fost înșelată. Tare frumos mai este să descoperi că suntem oameni printre oameni și ne putem ajuta fără a avea un scop sau vreun beneficiu ascuns.

Friday, 12 April 2019

Hai, te iubesc!



Statul la coadă. Se întâmplă în continuare. 
Și stând eu așa, într-o seară, eram pierdută în gânduri, făcând mici pași care mă apropiau de ghișeul la care așteptam. “Hai, te iubesc”, m-a scos din visare replica unei domnișoare, care încheia o conversație la telefonul mobil. M-a bătut apoi pe umăr și m-a întrebat dacă toată lumea de la coadă aștepta același lucru, ridicarea produsului. I-am confirmat și am încercat s-o liniștesc, spunându-i că de obicei nu durează mult. Telefonul mobil i-a sunat. A răspuns și i-a transmis celui de la telefon că e o coadă lungă, însă o doamnă i-a spus că nu durează prea mult. A încheiat din nou cu un “Hai, te iubesc” parcă mai moleșit decât precedentul. După 2 minute, a format ea numărul de telefon și a întrebat ceva. După ce a primit răspunsul, a încheiat cu “Hai, te iubesc”.
Sigur, fiecare este liber să își arate sentimentele precum dorește, dar mă îngrijorează modul în care cuvintele par să-și piardă din intensitate pentru că sunt bagatelizate. Acest 'Hai, te iubesc', aruncat la marginea unei cozi cu o frecvență ce nu ținea deloc de intensitatea sentimentului, ba chiar părea să țină loc de încheiere a unei conversații, m-a întristat.

Friday, 5 April 2019

Despre noi



Îmi plac culorile. Anii mei se împart în mici perioade în care o anumită culoare mi-a dominat garderoba, dar și spațiul de locuit. Acum mă zbat între galben, bleu deschis și verde smarald. Și nu mă rușinez. Este felul meu de a relaționa cu viața, exprimându-mă prin culoare. Pot zice doar că mi se întâmplă să mă amuz când descopăr prin lucrurile mele minim două obiecte vestimentare care au aceeași culoare. De parcă le-am cumpărat pentru a îmi verifica dragostea pentru culoarea respectivă sau poate chiar atenția la lucrurile pe care mi le cumpăr.

Plimbându-mă prin București, realizez că și altora le plac culorile. De la înfrumusețările din gard, la poleiala aurită a coamei unor lei gri, la acoperiș, la forma și scrisul de pe cutia poștală, la covorul de la intrare, la tipul de sonerie și așa mai departe. Bucureștiul este un oraș colorat. Avem bannere mai peste tot, iar magazinele se întrec în oferte tentante nu doar prin reduceri, dar și atrăgătoare ochilor.

Zumzăiala oamenilor pe când treci prin fața unei piețe se încadrează și ea în coloristica orașului. Accente, regionalisme, arhaisme, zboară și ele pe deasupra oamenilor precum acele prafuri colorate pe care le arunci vara la mare pentru a-ți crea o mică bucurie cu înfățișare de curcubeu. Încetinești pasul și te bucuri un pic de o asemenea diversitate. Privești fețele oamenilor. Unii dintre ei sunt cu adevărat bucuroși să discute, să împărtășească, să asculte și să vorbească din nou. Avea dreptate cel care zicea că făcutul pieței nu este doar despre cumpărături, ci despre socializare, despre a da semenilor de veste că trăiești, că ai experiențe și că vrei să le împarți cu ei.

Treceam ieri pe lângă un astfel de tablou, savurând paleta de culori când din vitrina unui magazin de obiecte pentru casă mi-a atras atenția o foaie simplă, în format A4, scrisă cu cerneală albastră.
Avem mușama!’ te invita să intri. Să ceri, să-ți procuri alte și alte culori care să se îmbine cu cele pe care le ai deja cu tine și la tine.

Mi se mai întâmplă să fiu întrebată despre noi. Pauza pe care o fac nu apare deoarece nu știu ce să răspund, ci încerc să înțeleg ce fel de răspuns caută cel ce întreabă. Despre noi, despre români, sunt multe de spus. Dar un lucru e sigur. Ne plac culorile. Uneori le aranjăm estetic, alteori nu. Iar asta și pentru că esteticul nu este neapărat principala cerință. Importantă este culoarea și ce transmite ea.