Când ții în palme o minune, ea se proiectează inevitabil și asupra ta. Și simți că nu mai poți simți mai mult. Că, de fapt, simți totul. Toată dragostea, toată grija, toată drăgălășenia, toată speranța și toată frumusețea lumii ăsteia.
În cinstea tuturor minunilor care ne amintesc că suntem, mai înainte de toate, ființe care simt!
Ajung frumușel la sediul de recoltare, dau trimiterea și aștept aproape la fel de frumușel să-mi vie rândul.
Vine o doamnă asistent și mă invită în cabinet. Îi explic că aș aprecia tare mult să-mi recolteze de la mâna dreaptă pentru că ultima dată a fost traumatizant că nu mi-a găsit vena la stânga.
Doamna primește cu încântare și se apropie pentru a-mi arăta etichetele de pus pe eprubete. Îmi fixează garoul și tocmai când să-mi recolteze îmi zice:
- Vai, dar ce venă frumoasă aveți!
Am învățat asta devreme, pe
când eram copil, ascultând-o fermecată pe mama povestind.
Pe atunci habar n-aveam de însemnătatea de a spune povești fermecătoare. Dar realizam că era ceva în modul în care povestea ce mă făcea să apreciez experiența și să caut să o retrăiesc din nou.
Dacă stau și mă gândesc
bine, probabil că am încercat de la începuturile mele să-mi însușesc
abilitățile de povestitor ale mamei. Și dacă privesc și mai adânc, realizez
câtă bucurie îmi aduce să-i fac pe ceilalți să râdă.
Concluzionând cu un citat
de-ale lui Carl W. Buehner, oamenii vor uita ce ai spus sau făcut, dar nu vor
uita niciodată cum i-ai făcut să se simtă.
Să ne bucurăm!
P.S. Confirm că ridichile sunt și bune la gust.
Să ai această vorbă în vedere data viitoare când te simți dezamăgit de lipsa de responsabilitate, curaj și umanitate a unora. Mă simt inspirată de prezentarea pe care a făcut-o doamna Diana Vasile PhD în timpul conferinței EBcon 2021. Trebuie să avem în vedere scindarea dinăuntrul nostru. Și anume, să simți că ești rănit dar să depui eforturi în același timp să te vindeci și să găsești o cale de a te întoarce la eul tău care funcționează la cote normale.
Adăugirea mea: Uneori cea mai bună cale de a te vindeca este să rupi orice legătură cu agresorul tău. Nu privi înapoi, ci înainte spre ce poți deveni.
Dubiile par să aibă o mai mare importanță și să
planeze deasupra capetelor noastre mai mult decât oricare alte idei.
Am auzit în trecere: “Depun eforturi, dar dacă cineva va fi mai bun ca mine?!”
Mereu va fi cineva mai bun, mai pregătit, mai fâșneț și cu replica oportună. Dar asta nu trebuie să ne oprească.
De fapt, propun o schimbare de
mentalitate. Ce ar fi să ne împăcăm deja cu gândul că temerea aceasta se va
împlini? Așa putem să ne apucăm de treabă și îndrăzni să facem ce ne-am propus.
Și gata. Precum un bandaj pe care-l scoți rapid de pe rană știind că așa doare
mai puțin.
“….
- Ai să vezi! Cu ochii tăi personali. Mă arunc de pe trambulină. De la cinșpe metri, pe puțin… Când își va da seama de ce mi-s capabil, sunt convins că Fifi va ceda!
- Stai nițel că nu pricep!
- Ce nu pricepi?, mi-am sărit eu din balamale.
- De pe care trambulină vrei să sari, de vreme ce nu-i niciuna pe-aici?
- N-ai dreptate! Este. Și-anume bătrâna salcie. De pe mal.
- Mă rog, te privește... Și ce să-ți cedeze amărâta de Fifi, că n-are decât fleandura aia de rochie de pe ea?
- Blegule!, am exclamat eu disperat. Tocmai aia o vreau... Rochia!
….
Dificultatea majoră n-a fost reprezentată de saltul de pe trambulină, ci, mai curând, de cățărarea până în vârful salciei. În orice caz, când am reușit să ajung acolo, eram atât de vlăguit și nădușit, încât mi-au alunecat palmele pe creangă netedă a arborelui. Și-am executat, aproape fără să vreau, saltul anunțat.
A fost un salt de campion. Autentic. M-am răsucit de vreo trei ori în văzduh, zbătându-mă înfricoșat și încercând să-mi recapăt încrederea, iar când am atins nivelul apei eram cu capul în jos. Și tot în jos m-am dus. Scufundându-mă. În cel mai parșiv vârtej al gârlei. De unde n-am mai ieșit.
Când m-am trezit la realitate, eram întins pe plajă. Cu fața în sus. Iar pe burtă mi se instalase un individ mătăhălos care îmi pompa instalația digestivă.
….”
