Să râdem!

Îmi plac anticariatele. Probabil că ține nițel de nevoia mea de a mai păstra un pic trecutul prezent. Ce-i drept, de fiecare dată când vizitez unul, plec de acolo mulțumită și bucuroasă în urma descoperirii unei cărți sau a unui autor pe care nu l-aș fi găsit vizitând o librărie de cărți obișnuită.
Iată ultima descoperire

Apărute în 1990, desenele din această carte se aliniază ușor și la prezent, fie el militar ori nu.

Capitolul 5. Aniversare ca-n basme (Cei trei veseli năpârstoci, Vlad Mușatescu)

  -  Nea Tilică, spune-mi, te rog, cum se recunoaște o năpârcă veninoasă?...

 Scărpinându-se după ceafă, prietenul nostru îi răspunse după un timp de gândire:

  -  Păi, cum să-ți spun, copile dragă, chestia-i așa: dacă te mușcă o năpârcă și trăiești mai mult de-o   jumătate de ceas, înseamnă că n-a fost veninoasă! Dacă nu, atunci nici n-ai cum să mai afli, și nici pentru ce... M-ai priceput?...

Năpârstocul de Babacu a dat din cap oarecum satisfăcut, iar după aceea l-a luat nea Tilică la întrebări pe Babane, ăl mai mare dintre ostrogoți, că-l apucase și pe dânsul curiozitatea:

  - Și ce mai învățați voi pe la școală?

  - Fizică, chimie, matematică, limbi străine, franceza, engleza, iar acum și algebră superioară...

Uluit de câte studia Babane, nea Tilică a exclamat:

  - Bravo vouă! Și cum se spune “bună ziua” în algebra aia?...

Mami, Eme nu știe să dea drumul la televizor

Voi fi modestă, sinceră și la obiect. Nepotul meu e rupt din soare.

Încă de mic a început să ne reamintească o față a demnității de care uitasem. Nu face niciodată un lucru pentru că trebuie sau pentru că cineva îi spune că “așa e frumos”. Ori vii cu argumente, ori te lași! Dar și argumentele alea trebuie să fie cumva. E fâșneț, încăpățânat, și se remarcă dintre adulți atunci când întreabă dacă poate să ajute cu ceva. A împlinit 6 ani glorioși și jonglează deja cu două limbi străine. E cazul să admit – mi-s mândră de el!

Cel mai mult și mai mult, îmi place licărirea din ochii lui atunci când găsesc un răspuns la vreo întrebare de-ale lui. Modul în care mă privește are repercusiuni grave asupra stimei mele de sine. Mi-amintesc că acum ceva timp încercam să-l învăț să pocnească din degete. Era fascinat de sunetul pe care îl scoteam cu ajutorul degetului mare și al mijlociului. Sunt mai mare, și asta cumva e o certitudine că pot face niște lucruri pe care el nu le poate face. Încă.

Lâncezând amândoi pe canapea într-o duminică (asta după ce am încercat să punem cap la cap niște piese de puzzle), al meu nepot și-a amintit că e ora pentru Scooby. Având în vedere faptul că el nu știa să aprindă televizorul, m-a rugat pe mine – aia mai mare – să produc minunea. N-oi fi eu cea mai atehnică persoană în viață, însă odată cu apariția a două telecomenzi pentru un televizor, am găsit încă un motiv să nu-l mai folosesc. Am zis totuși că îi datoram măcar atâta nepotului, să încerc adică. Și am. De două ori. Apoi am apăsat un buton și din cea de-a doua telecomandă. Un beculeț roșu s-a aprins într-un colț al televizorului, însă ecranul a rămas la fel de negru. Dacă la început nepotul mă privea cu oareșce încredere, de îndată ce am apăsat pe cea de-a doua telecomandă, i-a fost clar că “eram mai mare” doar până la folosirea telecomenzii. A trecut totuși ușor peste dezamăgire, și s-a concentrat pe găsirea unei soluții. Îndreptându-se câtre bucătărie, a strigat:
  -   Mami, vino tu că Eme nu știe să dea drumul la televizor.

Pesemne că nu-mi mai rămâne mult din perioada de glorie „sunt adult și am răspunsuri la întrebările tale”. Mă grăbesc cât încă mai pot să-l mai învăț ceva important. Și anume, cum să faci baloane din gumă de mestecat.