Am vizitat Irlanda în vacanța asta de vară. Nu despre locuri de vizitat vreau să scriu, ci aș vrea să împart cu voi un moment, o existență de cuplu, care m-a încântat peste măsură.
Ea, îmbrăcată într-un costum de in cu pantaloni
lungi de culoare fucsia. E prietenoasă, intră în vorbă cu oricine, zâmbește,
glumește, deși poate fi și sarcastică.
El este îmbrăcat cu o cămașă cadrilată,
pantaloni oliv, ciocate, pălărie cu boruri mari. Pare ursuz, și cam e, e
sarcastic, tăios, dar și glumeț și recită poeme lungi, dar într-o manieră prea
rapidă pentru ca mesajul poemelor să-i atingă pe ascultători.
Au cu siguranță peste 60 de ani, dar chimia lor
o poți tăia cu cuțitul. Stau afară, în vânt, noaptea și joacă un joc de cărți.
Vorbesc, râd, privesc din când în când la stele și-i fac de râs pe alții mai
tineri, care din cauza vântului nu îndrăznesc să iasă afară.
Nu sunt la prima căsătorie, aud mai apoi când
intră și se angajează într-un dialog cu alții, rămași să se bucure de băuturile
lor la căldurică. Ea are doi fii, destul de credincioși, poate prea mult pentru
gustul lui.
Sunt blânzi față de celălalt și se amuză pe seama
celuilalt, fără vreun joc de subînțelesuri sau reproșuri. Peste ei plutește
acea dulce familiaritate, care îi face pe toți din jur să-i invidieze și să se simtă norocoși că sunt martori la un exemplu clar de iubire, apreciere și susținere. Cu atât mai maiestuos, acest exemplu e dat la o vârstă la care, de obicei, ne așteptăm să nu mai găsim decât poate indiferență sau deziluzie.
Cinste și, iată, există o speranță!
