Recomandare cinematografică

(imagine preluată de aici)

Am descoperit recent un interviu cu Richard Dreyfuss care mi-a bucurat sufletul. Și mi-am amintit cât de mult îmi plăcea să-l văd jucând.

Așa că am văzut ‘Goodbye girl’ (Fata care își ia la revedere). Un film clasic minunat, cu un scenariu extraordinar, replici faine și joc artistic de neegalat. Vi-l recomand cu drag.

Două replici spumoase, desi sunt multe de reținut din film, m-au amuzat teribil dar m-au și inspirat.

Lucy: Ce, niciun pupic de noapte bună?

Paula: Nu. Sunt furioasă și nu vreau să-mi tulbur sentimentul.  

 

Elliot: Douăzeci de ani am tot pompat la egoul meu iar când am avut nevoie să iasă în față, el s-a ascuns în baie.

Învață să-ți asumi reușita!

Priveam interviul de mai jos cu actorul minunat Richard Dreyfuss. Chiar vă recomand din toată inima să-l vedeți și voi, vă va lumina în multe feluri.

Mi-a plăcut în mod particular când Richard Dreyfuss povestește despre un moment în care și-a complimentat un prieten. Acesta i-a răspuns că performanța actoricească nu i se datorează lui, ci muzei. Richard i-a răspuns: Dă-o încolo de muză! Când joci prost, tot muza e la mijloc?

Nu m-am gândit niciodată așa. Când reușim în vreo reprezentare artistică, tindem să atribuim reușita muzei. Și eu, ca scriitor, fac asta. Ori de câte ori cineva mă complimentează pentru cărțile mele sau pentru ce scriu, răspund că totul i se atribuie muzei.

Așadar, învățați să vă atribuiți reușita vouă, indiferent de arta pe care o reprezentați!

R.M.N., 2022

(fotografie preluată de aici)

Cum sunt foarte interesată să văd filmele noi românești, nu puteam să nu merg să văd noul film R.M.N.  regizat de Cristian Mungiu.

Până la sosirea în sală, m-am gândit că denumirea filmului este trimitere directă către o radiografie făcută personajelor. În sală, m-am gândit la numele țării, România, reprezentat fără vocale. După terminarea filmului, când sfârșitul m-a lăsat cu întrebări despre o serie de simboluri remarcate, am căutat păreri în diverse articole și am ajuns la alte variante, care mai de care mai interesante, printre care se numără ’rămân’ și ’român, maghiar, neamț’.

Mergând mai departe, către corpul filmului, Matthias se întoarce val-vârtej în satul său din Transilvania și descoperă că băiatul său nu mai vorbește în urma unei întâmplări care i-a cauzat multă frică. Preocupat să găsească o soluție cât mai curând pentru a-l scăpa pe fiul său de această frică, Matthias își împletește povestea cu alta, cea a unor muncitori sri lankezi, veniți să lucreze ca brutari în cadrul unei fabrici de pâine.

Lucrurile degenerează, iar satul este curând împărțit în două tabere – cea care susține plecarea muncitorilor sri lankezi și cea care nu o susține.

În căutarea mea de păreri despre finalul filmului, am găsit un comentariu care susține că filmul ar prezenta românii drept rasiști și xenofobi. Eu susțin că nu. Filmul joacă rol perfect de oglindă pentru oricine, fie el european sau de pe alte meleaguri. Sunt tratate teme universale, de la viață, moarte, discriminare, toleranță, dragoste la lupta pentru supraviețuire. Și apropo de universalitate, a fost frumos momentul în care copiii cântă balada Miorița în limba maghiară, potențându-i și mai mult semnificațiile.

Note discrete de realism magic mi-au părut prezente, pe ici pe colo – nu divulg, fiți doar atenți la băiatul lui Matthias. Spre finalul filmului e un moment care m-a sensibilizat teribil, construindu-se o piramidă simbolică băiat-care-ține-tată-care-ține-tată.

Cât despre final… ei bine, am câteva interpretări, dar n-aș vrea să divulg din greșeală din farmecul filmului.

Mergeți să vedeți R.M.N. al lui Cristian Mungiu. Este sublim, la fel ca melodia care-i îmbrățișează finalul.

Cât de des spui mulțumesc?

Mi se reproșează, rareori e drept, că spun prea des mulțumesc. Primesc mereu cu un zâmbet această remarcă pentru că înseamnă că, unu, ai mei m-au crescut bine, și doi, mă țin om umil și recunoscător tuturor celor care-și rup din timpul și energia lor să-mi dea o mână de ajutor.

Nu e o corvoadă pentru mine să spun mulțumesc și, cred eu, n-ar trebui să fie pentru nimeni. Dar știu că unii văd în asta o dovadă de slăbiciune.

De exemplu, am avut la un moment dat un șef care nu spunea, decât foarte rar, mulțumesc. Adesea, când ne găseam în ședințele de echipă, ținea să ne reamintească că lui nu-i place să zică mulțumesc. Explicația era că nu vrea să susțină un comportament infantil. După părerea lui, doar copiii aveau nevoie de încurajări și mulțumiri pentru a-și găsi stimulent în perpetuarea anumitor comportamente benefice sau acceptate de societate. Adulții, credea el, primeau în fiecare lună un frumos mulțumesc, sub formă de salariu. Ce nevoie mai aveau și de un mulțumesc spus de către șef?!

Cât despre colegi… există mulți care consideră că într-o echipă nu mai e rost de mulțumesc. Suntem toți în aceeași oală și nu ar trebui să ne mai formalizăm inutil. Ceea ce îmi amintește de o fază dintr-un celebru serial de televiziune. Un coleg îi spune altuia că a remarcat că există relații intime între el și o colegă. Acesta din urmă întreabă cum și-a dat seama de asta, iar răspunsul a fost că atunci când ea i-a oferit ceva, el nu i-a mulțumit – drept urmare, erau intimi pentru că nu făceau uz de un comportament social agreat.

 

De ce trebuie să spunem mulțumesc?

În primul rând, pentru că indiferent de relațiile în care ne găsim, de lucru și nu numai, nimeni nu este obligat să ne ofere ajutorul într-un mod nelimitat.

În al doilea rând, pentru că oricine are nevoie să primească recunoaștere pentru munca sa. De pildă, am primit de curând un mesaj de mulțumire pentru un proiect pe care l-am demarat în cadrul unei companii în care nu mai activez de ceva vreme. A fost foarte frumos să primesc recunoașterea că nu numai munca mea a fost bună, dar după atâta vreme încă mai este un etalon. Gândiți-vă ce ar fi făcut asta pentru motivația și implicarea unui angajat încă activ!

 

Dar tu? Cât de des spui mulțumesc?

Orezul hinlandez

Cred că viața e un orez hinlandez.

Să explic. Acum câțiva ani nepotul venise în vizită pe când locuiam la Cluj-Napoca. Ca orice gazdă care se respectă, mi-am zis să pregătesc și eu ceva pentru invitați (ai mei, soră-mea și nepot). Așadar, am făcut un orez ca în genul unuia mâncat la un restaurant uzbec și care mi-a schimbat cu totul părerea puțin bună pe care o avem despre orezuri.

Am combinat întocmai ingredientele, am folosit același tip de orez. A fost bun, dar n-a fost wow! (ca să citez corporatiștii). Asta și pentru că ai mei mâncaseră destul de mult orez în ultima vreme, deci n-avea cum să-i încânte oricum. Iar nepotul .... ei bine, nu-mi mai amintesc părerea nepotului despre orez. Însă îmi amintesc remarca lui pe când găteam orezul: Ce faci acolo, Eme, orez hinlandez?

Am râs mult la denumirea creată de nepot și păstrez cu drag acea amintire. Însă descopăr, odată cu trecerea anilor, că viața e un orez hinlandez. Te chinui, îți iei riscuri, faci totul ca la carte, ca la un moment dat să-ți iasă ceva hinlandez. Și nici măcar nu poți să te blamezi. Ai încercat totul, dar de partea cealaltă n-a ieșit cum trebuia.

E greu să nu disperi. Oameni suntem și cu toții ne dorim rezultate pe măsura eforturilor noastre. Dar când te găsești într-o situație în care te simți înfrânt, amintește-ți că fiecare dintre noi primește, la un moment dat, un orez hinlandez. Pe care îl mănâncă. C-așa-i în viață. Și-n ale gătelilor.