In casa bunicilor aveam un pat. Unul special. Ii spuneam
hamacul deoarece avea o gaura chiar pe la jumatatea saltelei. Pe vremea aceea
nu cunosteam eu cuvantul stres, si nici nu intelegeam importanta relaxarii. Dar
imi amintesc satisfactia. Imi scufundam jumatate de corp in saltea si dormeam
cel mai lin somn. Uneori, seara inainte de a intra in casa la culcare, ma
opream in fata casei. Respiram aerul taios al noptii si ma apropiam de florile
bunicii din gradina. Erau regina noptii. De atunci mereu imi pare ca noptile de
vara au un astfel de parfum. Puternic si delicat, in acelasi timp. Priveam apoi
catre cer si mi se parea ca la bunici cerul era mereu mai darnic. Nu numai ca
vedeam mai multe stele, insa aveam senzatia ca pe cele cunoscute le vedeam mai
de aproape. Iar luna.. Luna stralucea cu mai multa putere acolo. Nu stiu de ce,
dar ma gandeam mereu ca pana si mama lui Creanga ar fi rostit aceleasi cuvinte
de odinioara, dar de data asta cu privire la luna: Iesi copile cu parul balai afara, doar s-o arata luna. Si luna se arata
caci stia cu cine are de-a face. Intram, apoi, in casa cu umerii umeziti de
racoarea noptii. Si nu-mi doream decat sa ma bag in asternut si sa ma
incalzesc. Odata instalata confortabil in hamac, visam. Sau poate ca, de fapt,
continuam visul. Caci oare mirosul acela de regina noptii si imaginea clara a
lunii nu faceau parte si ele dintr-un vis?!
