Fiecare carte a acestei mărețe
scriitoare e îndemn la reflecție, la destuparea urechilor și a minților.
Propoziția cea mai frumoasă pe care o păstrez din această lectură (Arta compromisului) este:
Să nu spui tot ce știi, să nu crezi tot
ce auzi, să nu faci tot ce poți face!
Vorbind
cu prietenii despre experiențele noastre la lucru, am reușit să definesc câteva
tipologii. Vă prezint mai jos cea a colegului obsedat de curățenie.
Câți
dintre voi l-au întâlnit?
Cazul
colegului obsedat de curățenie
Cu
toții trebuie să fi cunoscut măcar o dată în viață un obsedat de curățenie. La
lucru, e chiar un pic mai dificil de administrat situația dacă îți place ca
totul să lucească. Cel mult, poți controla curățenia sau murdărirea, după caz,
de pe biroul personal. Bineînțeles, cei de la HR vor pune prin bucătării și
culoare afișe despre cum trebuie să respectăm curățenia, nu numai pentru
sănătatea noastră și a colegilor, dar și pentru a beneficia de o atmosferă
prietenoasă la birou.
Cele
mai colorate discuții le-am auzit în bucătării. Reproșuri aruncate de la o
parte la alta, cu atât de multe colorături încât și cei mai roșii obraji ar mai
putea să găsească cale să se înroșească. Iar printre aceste reproșuri, treceau
mereu alți colegi cu burețelul lor de vase (burețelul departamentului) și
detergentul de vase; spălau, clăteau, uscau cu ajutorul șervețelelor de hârtie
disponibile și plecau la fel de repede precum au venit, fără să deranjeze
vacarmul izbucnit pe seama îngălării unora.
M-am
amuzat tare la auzul poveștii femeii de serviciu care ștergea cu aceeași cârpă
birourile dintr-o clădire în care lucrau 300 de oameni. Cârpa avea o culoare
greu de definit, însă mirosul se putea stabili cu precizie, îți întorcea mațele
pe dos. Cel care mi-a povestit n-a îndrăznit să-i spună femeii că nu-i place
cum miroase biroul după ce dânsa îl șterge sau că mânecile cămășii lui
păstrează izul întreaga zi dacă se întâmplă să se așeze la birou și să-și
sprijine mâinile la scurtă vreme după ce biroul a fost șters. Dar a
rugat-o să nu-i mai șteargă biroul pentru că ține să-și facă singur curățenie
pe birou, fiind ușor maniac. Femeia de serviciu i-a zâmbit amabil și a
îngăduit. Dar din când în când, în unele dimineți, un miros stătut și înțepător
îl întâmpina la birou, semn că până și cei maniaci în ale curățeniei au
nevoie de sprijin.
Alina
era proaspăt angajată ca secretară la o firmă de consultanță. Simțise ea de la
început că trebuie să aibă grijă cum se comportă, dar asemenea specimene
egoiste și răutăcioase nu mai întâlnise până acum. Deși i se explica adesea cât
de mult muncește un consultant, nu reușea să înțeleagă de ce munca îi înrăise
atât. Întâlnise o grămadă de lume care muncea din greu, chiar cineva de la
Drumuri și Poduri îi povestise deunăzi cum vara trecută era aproape de
nerecunoscut fiind atât de înnegrit de la soare. Doar fruntea, acoperită de
cozoroc, îi mai amintea de culoarea inițială. Pe oameni ca ei nu-i înăsprise
munca, poate doar pielea de la soare.
Alina
știa că trebuie să fie atentă cum răspunde la telefon, să aibă grijă să
vorbească mereu la persoana întâi plural și să încerce pe cât posibil să le
facă toate voile consultanților. Îi explicase șeful ei Leo că sarcina asta era
de departe cea mai importantă, consultanții trebuiau să fie mereu satisfăcuți.
Așa că Alina își îndeplinea cu atenție îndatorirea. Se ducea de la unii la
alții în fiecare dimineață, luându-le comanda de prânz, dând comanda,
livrându-le și chiar asigurându-se că primesc mereu restul corect. Apoi, îi
întreba despre ce nevoie de papetărie aveau și dacă le lipsea orice altceva.
Cea
mai dificilă, de departe, dintre toți era Violeta. O plăcuse atunci când o
întâlnise prima dată. Era frumoasă, chiar foarte frumoasă. Dar apoi,
cunoscând-o, a înțeles că și vrăjitoarele pot fi frumoase. Primise un pont
prețios despre Violeta chiar de la Clara, fata care ocupase postul înainte de ea
– Ai grijă, Violeta ține tare mult la curățenie! Să te asiguri că mereu este
golit coșul ei de gunoi și niciodată să nu arunci ceva la coșul ei. Am făcut
asta o dată și am regretat amarnic.
De
atunci, Alina mergea ca pe ace în jurul biroului Violetei. E drept, era curat
biroul Violetei pe care nu găseai niciodată mai mult decât două lucruri, lampa
de birou și un pix. Și totuși, se întreba Alina, cum poate Violeta să țină la
curățenie, dar totuși să își pieptene părul în mijlocul biroului, de față cu
toată lumea, și lăsând să-i cadă fire de păr pe covor?! Când a remarcat-o prima
dată făcând asta, Alina a avut senzația că vede un somnambul. Violeta se
ridicase în picioare și după ce se îndepărtase câțiva pași de biroul ei
(probabil să nu-i cadă fire de păr pe el), începu să-și pieptene părul cu o
oareșce lentoare.
Alina
a concluzionat că firea omenească trebuie să fie plină de contradicții și și-a
văzut de treabă, răspunzând la telefonul fix care suna.
Leo:
Bună, Alina, tu ești?
Alina:
Da.
Leo:
Sunt Leo. Am nevoie urgent de notițele mele.
Alina
s-a speriat. Oare își uitase iar notițele în camera de hotel? Data trecută a
fost ușor să le recupereze, chiar și după decazarea lui Leo. A sunat la
recepția hotelului din Amsterdam și oamenii au fost drăguți să i le trimită.
Împreună și cu laptopul pe care Leo îl lăsase pe pervazul ferestrei din camera
de hotel. Ce om și Leo ăsta! Nu-și mai punea totuși atât de multe întrebări
despre cum reușea să le administreze Leo pe toate. Din ziua în care Alina a
realizat că Leo nu știe diferența dintre a.m. și p.m. și totuși reușește să
prindă avioanele, și-a promis că nu-și va mai bate capul să găsească
explicații.
Alina:
Sigur, Leo. Știi unde sunt? La hotel?
Leo:
Nu. Am nevoie de alte notițe. Cele rămase pe biroul meu. Poți lua caietul și
să-mi citești ultima filă?
Alina:
Sigur, așteaptă-mă un pic, te rog.
Alina
lăsă receptorul pe birou și se duse în biroul șefului. Iese apoi din birou
purtând caietul și o surprinde cu coada ochiului pe Violeta ridicându-se de la
birou. Ajunge la recepție, ridică receptorul și îl întreabă pe Leo de unde să-i
citească.
Violeta
merge agale, dar sigur către recepție. Ca un șarpe care își ia timpul când se
târâie către victimă, convins fiind că o paralizează și prin faptul că
încetinirea este greu de îndurat. Alina, însă, își vede de cititul din caiet.
Leo:
Aha, deci îmi aminteam totuși ceva bine. Stai un pic să-mi notez pe o foaie.
Poți repeta ultimele două adnotări făcute de mine?
Alina:
La ora șapte…
Alina
se sperie întrezărind ceva alb care i se mișcă deasupra capului destul de
repede. Se oprește din citit, ridică un pic capul și o vede pe Violeta
sprijinită de un braț de recepție, iar cu un altul fluturându-i o cutie de
șervețele goală. Alina se încruntă și mișcă încet din cap, întrebând-o fără
cuvinte pe Violeta ce dorește. Violeta îi flutură și mai aproape de față cutia
goală, indicându-i apoi Alinei s-o ia și s-o arunce la coșul de sub recepție.
Alina
se încruntă și îi arată încă o dată Violetei că vorbește la telefon, sperând că
așa o va lăsa în pace. Violeta trântește, cu mai puțin efect sonor decât și-ar
fi dorit, cutia goală de șervețele pe biroul secretarei, se rotește pe călcâie,
ridică bărbia, fluturându-și astfel părul roșcat și drept, pufnește și apoi se
îndreaptă mândră către biroul ei. Încă o misiune de consultant dusă la bun
sfârșit!
La
scurtă vreme după incidentul de mai sus, Alina și-a dat demisia, negăsind
înțelegere nici la Leo, căruia îi povestise despre faza cu cutia goală. Unele
lucruri nu pot fi forțate, iar când vezi că nimeni nu-ți ia partea, e mai bine
să pleci.
1. Pentru că a fi vesel, a face bâză de tine și de situațiile cu care te confrunți e important.
2. Aplicând cele de mai sus nu înseamnă că nu ești un om de bază, harnic și responsabil. A râde, contrar celor care mimează inteligența profundă, nu înseamnă a fi idiot.
3. Pentru că nimeni n-a mai descris cu atâta măiestrie rețeta babană de salată cu roșii.
4. Uneori se întâmplă ca în salata de mai sus să pui ulei de mașină în loc de cel comestibil. Atunci, te regrupezi și iei în seamă primul motiv listat mai sus.
5. Pentru că dragul de oameni de bună credință răzbate din toate cărțile sale, iar modul în care subliniază umanitatea acestora îmi amintește de oamenii de bună credință pe care am avut norocul să-i întâlnesc deja și mă face nerăbdătoare cu privire la cei pe care îi voi cunoaște. Iar așa exersez mereu recunoștința.
6. Pentru că a lui colecție numită ‘Aventuri aproximative’ pomenește mai mulți scriitori români decât “Istoria literaturii române” a lui George Călinescu.
7. Pentru că s-a dorit, la început, poet. Fapt cu care rezonez intens.
8. Pentru că s-a găsit mereu în mijlocul năzbâtiilor. Fie că le iniția el ori nu.
9. Pentru că fără nenea Mișu Falconetti, ostrogoții, Mihăiță Sfântul și tanti Ralița ceva din mine, frumos, n-ar fi fost azi.
10. Pentru că dragul de lectură a plecat de la cărțile lui.
Și pentru că indiferent de ce v-aș scrie eu despre Vlad, mai frumos este să vă bucurați voi cu scriitura sa, găsiți mai jos câteva fragmente din cărțile sale, deja publicate pe blogul meu în decursul anilor:
