‘Scaunul de pânză al actorului’ – Mircea Diaconu

Atunci când am citit ‘La noi, când vine iarna’, am realizat că Mircea Diaconu nu e doar un actor desăvârșit, dar și un povestitor grozav. De aceea, atunci când am zărit cartea ‘Scaunul de pânză al actorului’ pe un raft al unei librării, n-am stat pe gânduri dacă să o cumpăr sau nu. Am citit-o dintr-o răsuflare, cu părere de rău că mă apropiam rapid de sfârșit. Și, de fapt, asta descrie cel mai corect dacă o carte e sau nu o reușită. Nu cuvintele pompoase, laudele măiestriei scrisului. Nu. Doar acea trăire intensă și curiozitatea de a continua cititul, alături de o părere de rău crescândă că te apropii de final.

Să ai curajul să nu te iei prea în serios după ani de experiență și succese răsunătoare… ei bine, asta este pentru mine definiția modestiei. Domnul Mircea Diaconu scrie cu o modestie extraordinară despre începuturile sale. Ba și mai mult, din această modestie reiese dragostea nemăsurată pentru meseria sa. Autoironia și cinismul apar și ele în carte, fiind pentru mine cele mai gustoase ingrediente din câte există în scriere. Împărtășesc aceeași fascinație pentru toamnă – pentru mine, anotimpul acesta a marcat mai mereu începuturi – pe care autorul o slăvește în câteva din paginile sale.

‘Scaunul de pânză al actorului’ nu este o carte despre teatru și film. Este o săgeată-actor dispusă să facă toate sacrificiile necesare să ajungă la punctul către care a fost trimisă. Este, dacă vreți, o lecție ‘în joacă’ despre ce înseamnă să fii motivat și să iubești (meseria, publicul, viața personală, colegii, lucrurile ce te înconjoară și în care îți regăsești puterea, adversarii, criticii, textul de memorat, ba chiar și pozele care ți se fac pentru promovare).

‘Funeralii fericite’ (2013)

Am văzut de curând ‘Funeralii fericite’. Îmi doream tare mult să văd filmul ăsta, și iată că mi s-a ivit ocazia. La 15 aprilie 2016, în cinematograful Florin Piersic din Cluj Napoca. Da, a trecut mai mult de o lună de atunci, însă așa sunt eu – lucrurilor care mă impresioneză le las timp să se sedimenteze în mine, digerându-le prețiozitatea.

Înainte de rularea filmului, domnul Horațiu Mălăele ne-a spus că filmul acesta îi este tare drag și că îi poartă în suflet o semnificație aparte. Am înțeles de ce, poate că totuși nu exact același lucru, atunci când la finalul filmului mi-au dat lacrimile.

Dar să încep cu începutul. Odată cu filmul ‘Nuntă Mută’, interesul meu pentru filmele românești a suferit o reînsuflețire. Nu mai experimentasem asta de la ‘Buletin de București’ și ‘Filantropica’. Iar apoi, ușor-ușor, am descoperit pe youtube filme românești vechi de o calitate extraordinară, dintre care trebuie să amintesc ‘Singurătatea florilor’. Dar m-am îndepărtat de subiect. Ceva cu totul specific mie. De când cu filmul ‘Nuntă Mută’, l-am tot așteptat pe domnul Mălăele să revină cu un film. A trecut mult timp, dar așteptarea a meritat. ‘Funeralii fericite’ este un film-simbol incredibil. Deja simt că i-am retezat enorm din măiestrie calificându-l astfel. E mult, de fapt, e mult mai mult. E viață în zbuciumul ei cel mai pur, e zâmbet și trăire intensă, e prietenie și fățărnicie, e cântec și puternică dragoste pentru ziua de mâine. Jocul actorilor este absolut minunat, o lină și duioasă încântare.

Am încercat, în zilele de după vizionarea filmului, să cumpăr un dvd cu filmul, dar n-am găsit. Mi-ar fi plăcut să îl dăruiesc tuturor celor care sunt în căutare de răspunsuri ori întrebări. Credeți-mă filmul acesta le are pe toate! Am concluzionat că domnul Horațiu Mălăele avea dreptate atunci când afirma că în țară filmele sale nu prea au avut succes, deși l-au bucurat succesele din străinătate. ‘Funeralii fericite’ e un film care trebuie vizionat minimum o dată în viață (asta și pentru că e posibil să vă scape anumite simboluri la prima vizionare a filmului), iar asta nu pentru că îl recomand eu, ci pentru că trebuie să vă convingeți cu ochii voștri ca ceva atât de minunat există. 

Susan Sontag – În America

Experiența emigrării nu poate fi ușor de descris, și totuși Susan Sontag reușește să cuprindă punctele ei esențiale. Dar și mai mult, include în paginile acestui roman frământări din viața societății, viața profesională, viața de cuplu, aspirații, dorințe mai mult sau mai puțin ascunse, și crâmpeie dintr-un suflet de femeie.

Las fragmentele de mai jos să vă convingă:

‘Umilitoare experiență să fii lipsit de trecut. Nimeni nu știe – și chiar dacă ar ști, cui i-ar păsa oare – cine a fost bunicul meu. Generalul… și mai cum? Poate au auzit despre Pulaski, dar asta numai pentru că a venit în America, sau de Chopin, pentru că a trăit în Franța. În Polonia mă felicitam că simțul demnității mele nu se datora numelui sau rangului meu. Eu eram prea diferit de familia mea, aveam idealuri mai bune și mai frumoase, aveam alte slăbiciuni. Dar eram mândru să fiu polonez. Iar această mândrie, ca și faptul de a fi polonez, aici nu numai că este irelevantă, ci și un obstacol, căci ne transformă în niște demodați….’

‘Scântei de speranță, ca niște scântei de dorință. Un nou început. Oare la cât de multe trebuie să renunți pentru privilegiul ‘noului început’? Mai bine de cincizeci de ani, europenii și-au spus: ‘Dacă lucrurile nu merg bine, putem pleca oricând în America.’ Amanți a căror legătură nu era acceptată de societate, fugind de interdicțiile familiilor lor, artiști incapabili să câștige un public demn de opera lor, revoluționari asupriți de zădărnicia efortului revoluționar… Către America! America aceasta care ar trebui să repare absurditatea păcatelor Europei sau pur și simplu să te facă să uiți ce voiai, să-ți înlocuiești dorințele cu altele noi.’

‘Trebuie să-ți înalți idealurile să plutească puțin deasupra pământului, să-i împiedici pe ceilalți să le profaneze. Și să te eliberezi de opreliști și de ofense, ca nu cumva să se înrădăcineze în tine și să-ți sufoce sufletul.’

Dragul meu Vlad!

Se împlinesc 94 de ani de la nașterea lui Vlad Mușatescu. Și cum altfel să-l sărbătoresc decât printr-un text de-ale sale?!

Vlad Mușatescu – Jocurile detectivului Conan 

(fragment)

Dac-am ajuns să fiu internat, mai bine zis sechestrat, în salonul nr. 2 de la clinica Institutului de Endocrinologie, totul se datorează încercărilor mele disperate de a-mi găsi o oază de linişte, pentru terminarea romanului atât de mult visat. La revista unde activez de peste două decenii, mi se aprobaseră două concedii de creaţie. Pe care le irosisem în căutări deznădăjduite, şi care se soldaseră cu dezastre. Pentru că, în răstimpul de mai sus, dacă nu reuşisem să scriu mai nimic, îmi exercitasem totuşi din plin înclinaţiile mele detectivistice. Exceptând demolarea şi dezintegrarea aproape totală a „Bombiţei" (‘Fiat’-ul meu 600 D) aflată acum la recondiţionare, sub supravegherea nepotului meu inginerul, la atelierele „Ciclop", din Drumul Taberii, restul se terminase cu bine. Adică fără să fi scris romanul, dar şi cu un plus de greutate. Bulgăroaica de Penke, nevastă-mea, coalizată cu tanti Raliţa, cea mai şuie reprezentantă a familiei, din partea lui taică-meu, ambele speriate de succesele mele în acest domeniu, mă convinseseră, mai de voie mai de nevoie, să accept a fi luat în explorare ştiinţifică de eminenţii medici de la „Parhon". Hrănit numai cu gramul şi biberonul, doar cu ceaiuri diuretice şi laxative, cu legume neidentificabile şi fructe (5% glucide) nu mai eram capabil să gândesc normal, darmite să mai şi scriu vreun rând la romanul mult visat. Or, bunii mei prieteni, Doru-doctoru şi Sandu-babandu mă asiguraseră c-am să devin un soi de superman scriitoricesc. Eliberat de toxinele din organism, generate de o alimentaţie neraţională, urma să lucrez cu randament de cosmonaut, apt să creez pagini de geniu. Aiurea. Din prima zi, am simţit o permanentă stare de leşin. Dacă nu m-aş fi simpatizat cu portarul de noapte al Institutului, a doua zi aş fi fost mai mult decât mort. Datorită lui însă, am refăcut priză cu viaţa normală. Dar şi cu merindele mele preferate, pe care nicicum nu le pot considera nocive. Ce poate fi rău într-o bucăţică de costiţă prăjită, bine rumenită, atât cât să devină crocantă, cu nişte16 ochiuri deasupra, plus câteva cafele ţepene, bine afumate cu nişte ţigări de calitate? În definitiv, hai să fim serioşi! Oare Balzac fusese un slăbănog? Sau Alexandre Dumas-tatăl? Nici gând. Examinaţi-le fotografiile, şi vă veţi convinge de contrariu.