Culmea luxului în weekend

Să te trezești și să citești câteva file dintr-o carte sau să vezi un film sau un episod dintr-un serial preferat. 

Apoi, să te întorci și să mai dormi.

Culmea luxului

Dimineață. Privesc pe geam ceața atât de groasă încât ar putea fi întinsă pe pâine, precum brânzica din celebra reclamă. Strâng din ochi, încercând să văd dacă plouă.

Și realizez că asta e culmea luxului. Să poți sta în casă în timp ce afară plouă.

Aventuri … la Poșta Română

Mă știți, eu sunt cea cu aventurile. Le adun și tot adun, și din când în când le pun și în scris.

Acum câteva luni, o prietenă scria despre cum s-a decis să renunțe la serviciile poștei. Și am rezonat. Adică, privind în retrospectivă la ce mi se întâmplase și mie cu câteva săptămâni înainte să scrie ea.

Astă-vară am fost în concediu prin țară (e de la sine înțeles că am strâns suficient material cât să fac o continuare la Aventuri de excursionist). Am ajuns în Timișoara și am fost încântați s-o descoperim mai frumoasă ca acum 9 ani.

Am vrut să cumpăr câteva vederi cu Timișoara și să le trimit în țară și în străinătate. Am intrat în câteva magazine de suveniruri sau librării care vindeau vederi, dar acestea nu vindeau și timbre. Toată lumea mă trimitea la Poșta Română. Așa că n-am cumpărat vederi, gândindu-mă că le voi cumpăra pe toate împreună (vederi și timbre) dintr-un oficiu poștal. Recunosc, este posibil să mi se fi suit această pretenție la cap și pentru că în ultimele excursii prin străinătate am putut să fac asta (chiar dacă Poșta Română nu mi-a livrat nici până astăzi în Cluj Napoca o vedere pe care am expediat-o acum mai bine de un an din Madrid).

Într-un final, găsesc un oficiu poștal care nu era gâtuit de prea multe cozi. Două fete erau înaintea mea la coadă, așa că am așteptat cumințică să-mi vină rândul. O alta s-a așezat în spatele meu și cum a ieșit un client din oficiu, hop, ne-a tăiat fața la toate. Pesemne, pentru că purtam mască, s-a gândit că nu vom face gură. Eu nu am făcut. Și pentru că cele două fete din fața mea și-au luat libertatea în mâini, și au scos-o de o aripă din sediu pe cea care fiersese de nerăbdare să intre înaintea noastră. Când a ieșit însoțită de cele două fete, zâmbea de parcă ar fi primit o floare. Fapt ce m-a dus cu gândul că musai nu era la prima abatare de acest tip.

Când mi-a venit rândul, am intrat și m-am dus direct la ghișeul din dreapta, unde vedeam că se oprește toată lumea. Am cerut timbre, însă doamna mi-a tăiat-o rece și m-a trimis la un alt ghișeu, menționând că este peste poate de ocupată și să n-o mai deranjăm toți ăștia care intrăm. Am vrut să-i sugerez că dacă ar pune un anunț în fața ghișeului și-ar face și ei și nouă un serviciu, dar deja era cu nasul prin hârtiile ei și m-am gândit că tonul cu care mi s-a adresat arăta că știa ea mai bine.

Am avansat către celălalt ghișeu și am cerut timbre pentru România și Franța. O poză de lângă ghișeu încuraja plata cu cardul, având în centru un POS. Bun, mi-am zis, este exact ce-mi trebuie. Am cerut și vederi cu Timișoara. Doamna m-a privit siderată și mi-a spus că nu au ei așa ceva. Am scos cardul să plătesc și mi-a spus că timbrele nu se pot plăti cu cardul, doar cash. Pesemne le stă în drum mobilitatea ce le caracterizează. Așa că am plecat din Timișoara cu timbre, dar fără vederi.

Urâtul adevăr

Îmi place să spun lucrurilor pe nume. Deja știți asta dacă ați mai citit postările de pe acest blog.

Fapt: anumite persoane vă pot trage în jos.  

Da, am trăit asta și știu cât de frustrant este - în special pentru mine care sunt o fire proactivă și tind să planific din timp, având în vedere punctele de cotitură și eventuale riscuri.

Mulți nu înțeleg importanța termenelor limită. Ai putea să le explici întruna și tot n-ar înțelege. Unora le lipsește empatia și, indiferent de cât de bine explici motivele, nu vei obține un alt tip de reacție din partea lor - și anume să conștientizeze importanța și să-ți trimită la timp informațiile necesare. 

Alții, în schimb, cred că nu este important să respecți termenele limită. Și ce dacă le depășești?! Important este să livrezi totuși ceva.

Ei bine, din experiența mea, când trebuie să lucrezi cu astfel de oameni te vei simți demotivat, stresat și îți vei pierde încrederea în tine și în proiect. Dar când nu ai de ales, trebuie să găsești soluții.

Iată ce a funcționat

Aveam o colaboratoare, care îmi făcea viața imposibilă. Mă suna zilnic și îmi ținea nesfârșite monologuri la telefon, fără niciun rezultat final. Sunt o persoană pragmatică, căreia nu-i place să-și piardă timpul aiurea cu discuții care nu duc la nimic. Concluziile sunt, pentru mine, importante dar și delimitarea acțiunilor, iar întâlnirile și telefoanele care nu se sfârșesc îmi par futile. 

Oricum, după un timp, am realizat că ea nu se va schimva și că singurul lucru pe care îl puteam schimba era atitudinea mea. Așa că într-o zi, după ce m-a sunat de trei ori și am realizat că petrecusem mai bine de trei ore ascultând monologouri fără sens, mi-am zis că e cazul să fac ceva.

Așa că am început să-i scanez apelurile (și anume, să nu-i răspund la toate telefoanele) și am insistat asupra faptului că ar trebui să mă sune doar dacă este ceva urgent sau prea dificil de explicat într-un email.

A fost dificil la început, dar apoi s-a adaptat. Dar nu a fost suficient pentru succesul proiectului meu. Așa că am vorbit cu celelalte persoane implicate în proiect și am ajuns la următoarea soluție: cum ea era singura care nu respecta termenul limită, am decis să îi stabilim un altul, mai devreme cu o săptămână decât cel aferent nouă. Și a funcționat. Și chiar atunci când ne trimitea partea ei cu întârziere, reușeam să ne organizăm și să livrăm la timp proiectul. 

Desigur, soluția noastră este discutabilă - din punct de vedere etic. Dar a fost singura modalitate de a reuși să respectăm termenul limită. Aș adăuga faptul că a ajutat că toți colaboratorii știau de înțelegerea noastră și nu ne-au dat de gol cu privire la cel de-al doilea termen limită.

Gustul vacanței

Când merg în vacanță îmi place să-mi cumpăr de acolo ceai, dulciuri și cărți. Astfel, când mă întorc acasă păstrez mai mult timp gustul vacanței.

Cum e, de pildă, cazul acestei cărți. Cumpărată astă vară din Drobeta Turnu Severin, dintr-o librărie destul de mică, dar plină cu multe cărți interesante. Acum, când o privesc îmi amintește de un moment aparte pe care l-am împărțit cu vânzătoarea.

Am luat-o de pe raft și m-am dus s-o achit.

Vânzătoarea: Au. Atât de mult costă cartea aceasta?! Mda, dar și prostia costă mult.

Și am râs amândouă.

Da, așa e.

Cuvinte simple, dar atât de puternice. Ele întrupează acceptarea și motivează interlocutorul să-și continue expunerea. Când te simți înțeles, ești mai aproape de a-ți face o idee clară despre ce ți se întâmplă, despre ce simți, cum simți și chiar să realizezi cum să faci pe mai departe.

Dacă nu mă credeți, încercați să faceți un pas în spate din fața emoției în ziua în care simțiți că ați fost nedreptățiți și aveți șansa să-i povestiți cuiva despre întâmplare. Veți remarca ce balsam sunt aceste trei cuvinte.

Tradiții

Se spune despre creativi că ar dezvolta obsesii. Iar asta se observă după ticuri, după tabieturi, felul în care își aranjează masa de lucru (la dreapta ce e de rezolvat și în stânga ce a fost deja rezolvat – mda, ar fi amuzant să mă vedeți cum flutur hârtiile cu notițe dintr-o parte în alta) sau după ce băutură beau (ceai, cafea, rom, sangria, vin, cidru, bere) și la ce oră.

În cazul în care nu v-ați prins, am confirmat. Da, dezvoltăm obsesii. Una din obsesiile mele este porumbul de floricele. Pe oriunde m-a purtat viața (în țară, Germania sau Rusia), pofta de floricele de porumb a avut întâietate întru rezolvare.

Cum sunt păstrătoare de vechi tradiții, mai ales în ceea ce privește floricelele de porumb, n-a fost de cele mai multe ori ușor să găsesc boabe de porumb – insistând să-mi fac floricelele la ceaun.

Așa că nu mi-a fost mică încântarea când am descoperit de curând o marcă de floricele de porumb care include pe ambalaj instrucțiuni de preparare a floricelelor la ceaun.

Mă gândesc adesea câți mai sunt ca mine, care fac floricelele la ceaun. Și-mi place să cred că dacă se mai găsesc încă boabe în comerț, nu toată lumea și le face la microunde.

În cinstea voastră, prieteni, mă duc să mai fac un ceaun de floricele!

Cranț-cranț