Iarna

De pe fruntea mea coboară ușor un fulg de nea. Precum un copil pe tobogan. Cu bucurie și nerăbdare. 

Sunt veteran!

Prima mea nuvelă e gata.

Pentru comenzi, sunați la 0722 156 408 sau trimiteți un mesaj la info@epublishers.info.

Oameni de bună credință, de Vlad Mușatescu

“…

Octav era acasă, văpsit bine, cu sticla și mașina de călcat lângă dânsul. Își pârlise pantalonii reiați, și-acum plângea cu lacrimi cât bobul de fasole.

Doru, băiat isteț, a examinat nădragii si, privind la mine, a declarat:

- N-au nimic vizibil! Miros ei a păr de oaie, dar nu contează. Haide, nea Octave, că ne-așteaptă lumea...

- Dodorurulețule, nu mămă prea țân pipicioarelele... De emomoție!

- Ba de vinișor!

Și, solicitându-mă să-l ajut, l-a vârât în nădragi pe Octav, eu i-am legat cravata la gât, l-am îmbrăcat și-n redingotă, după care, luându-l pe sus, l-am cărat direct în “Aero”-ul lui Doru. Pe drum, mai revenindu-și din starea de melancolie alcoolică, Octav ne-a anunțat:
- Mi-am uitat bretelele, ce-o să mă fac dacă-mi cad ițarii?
- Ai să-i ții cu-o mână, și gata! l-a repezit Doru.

Și-n această privință a avut dreptate. Căci, lângă Onglița, cât a durat slujba recitată de părintele fonf de la Antim, Octav a stat tot timpul cu mâna strecurată sub redingotă, de parcă ar fi fost Napoleon Bonaparte. Mamamoașa radiind de fericire, privea oarecum intrigată la finu-său, neînțelegând de ce se ține atât de măreț.

Eu și cu Doru, cavalerii de onoare, stăteam proțăpiți cu lumânările în mâini, de-ai fi zis că suntem paji la curtea domnească. Fiind însă cu ochii pe nea Octav, așteptând momentul culminant, când îl vor părăsi pantalonii, n-am mai băgat de seamă că toată ceara lumânării îmi picura pe poalele hainei și pe nădragi.

Când s-a procedat la montarea pe degete a verighetelor, Octav a uitat de brăcinar. Și, sărutându-se cu maică-mea la comanda fermă emisă de Mamamoașa, am asistat, cred că mai întâi eu, care știam ce avea să se întâmple, la coborârea lentă dar certă a pantalonilor reiați. Nici nea Octav n-a realizat corespunzător ceea ce se petrecea, deoarece când s-a terminat tot circul și-a purces în direcția lui tanti Mili, să-i pupe mâna recunoscător, s-a împiedicat îm nădragii căzuți și, numai în izmenele de flanelă, din fericire lungi până la glezne, s-a prăvălit la picioarele nașei, dând cu nasul în dușumea. Deși mai poseda ceva alcool în celule, în ultima clipă s-a orientat suficient de agil, agățându-se cu amândouă mâinile de poalele rochiei de catifea roșie purtată de Mamamoașa. Care, într-o clipită, s-a pomenit fără partea din spate a țoalei de lux, prima care cedase din cusături. Pârâind notabil. Numai auzind cum se rupe ața utilizată la încheierea rochiei a avut Mamamoașa posibilitatea să-și deie seama de dezastru. Și-a strigat la Moișeanu:

- Titi, treci numaidecât în ariergardă!

Retragerea nașei s-a efectuat în condiții de paradă. Titi, lipit de spatele dânsei, a condus-o până-n dormitor. Unde s-a procedat la schimbarea straielor. În timpul pașilor efectuați în marșarier, și-ncă la dublă comandă, m-a chemat după ea:

- Măi copile, vină și tu, că ești plin de ceară, de sus și până jos!

- Mamămoașă, zău că nu m-am atins de fagurii din cămară! am asigurat-o eu cu mâna pe inimă, de mi-a rămas palma lipită de piepții hainei.

- Blegule, e vorba de ceara de la lumânare!

..     .................... ”

Veverița Șugu și Câinele Hapciu

Prima mea poveste pentru copii s-a făcut domnișoară. A plecat la tipografie.

Pentru comenzi, sunați la 0722 156 408 sau trimiteți un mesaj la info@epublishers.info.

Zâmbiți, vă rog!

Ilustrație de Cristi Vecerdea-Criv

(" Să rîdem 'de voie' " - Editura Militară, 1990)

Mânerul

Un scârțâit metalic inundă liniștea casei. Întorc ușor capul către ușa de la intrare. E un zgomot familiar. Cineva trage de clanță. Dar nu la noi, la ușa vecină. Ascult nemișcată și zâmbesc. Cam așa am făcut cam de fiecare dată când, într-un film de groază, era prezentat un mâner care se mișca. Tensiunea nu creștea, odată cu muzica. Cel puțin, nu pentru mine. Când locuiam cu ai mei, la bloc, sunetul acesta metalic provenit de la mânerul ușii nu putea să însemne decât un singur lucru – unul dintre bunici se afla în fața ușii. Trăind la sat, ei nu înțelegeau conceptul de ușă închisă cu cheia. Așa că ori de câte ori veneau în vizită, trăgeau în sus și în jos de mâner, fiind convinși că așa puteau intra în apartament. Degeaba le-a explicat mama că noi, cei de la oraș, simțim nevoia să închidem cu cheia toate yalele din dotarea ușii și, în plus, bietul arc al mânerului suferă grav în urma sforțărilor la care e supus. N-a fost chip! Nici măcar să îi convingă să bată la ușă. Dar, e drept, și-au rezervat dreptul de a țipa numele mamei în fața ușii. Până la urmă, asta dădea mereu roade. Și nu numai la țară. Chiar și la oraș. Mai ales, de la cei care locuiau la case.