Ei bine, eu încă mă găsesc în acest proces. Adică, încă mai învăț, încă îmi mai dezvolt abilitățile. Chiar puteți spune că ați învățat tot ce era de învățat despre subiectul vostru de interes?
Eu, nu. Și este în regulă. Îmi place să explorez, să învăț lucruri noi (chiar și despre domenii cu care nu m-am mai intersectat până acum) și să-mi testez limitele.
Nu știu ce m-a făcut să fiu așa - sau poate sunt atât de multe persoane cărora le datorez acest aspect despre mine, încât ar trebui să le dedic un articol separat doar lor. Dar mereu am încercat, am fost curioasă, am adresat întrebări și am încercat să fac lucruri pentru a vedea rezultatul. Apropo de nu știu... ei bine, dețin o cănuță de cafea primită de la un fost elev care mă duce, privind-o, cu gândul la primul 'ce-ar fi dacă'.
Aș zice că totul se rezumă la aptitudini. Să le dezvolți pe cele mai vechi și să obții altele noi. Nu mă gândisem niciodată că aș putea fi profesoară. S-a întâmplat și mi-a plăcut, lucrând cu copiii, învățându-i, jucându-mă cu ei (jucând și învățând, ca să-l citez pe Ross cu privire la copilăria lui și la faptul că se juca cu figurine de dinozauri) și distrându-ne. Am fost recomandată ca profesor din prisma deținerii unei aptitudini, însă datorită acestui lucru mi s-au dezvoltat alte aptitudini.
Ani mai târziu, o altă aptitudine m-a ajutat să ocup postul de corector, iar de aici au apărut alte aptitudini. Nu a fost faptul că mi-am văzut numele pe coperta unei cărți factor motivațional să devin scriitor; de fapt, factor declanșator a fost sentimentul pe care l-am trăit când am creat ceva, i-am dat drumul în lume și am văzut încântarea altora.
Un scriitor are nevoie să fie citit. Fie că scriitura sa declanșează reacții pozitive sau negative, nu contează. Atunci când cuvântul scris este citit și primește o reacție, scriitorul înțelege că procesul de creație n-a fost în van, iar acest fapt îl motivează să continue să scrie (deși sfatul este să scrii, să trimiți spre publicare, să uiți întru totul despre ce ai scris, să nu te mai gândești dacă este citit sau nu, apreciat sau nu, și să mai scrii).
N-am crezut că pot să cos. Vedeam asta constant la mine acasă, mama făcea asta, sora mea făcea asta, chiar și tatăl meu făcea asta. Îmi pare că pe atunci acul și ața erau mult mai folosite decât acum. Mă gândesc adesea câți dintre noi mai au răbdare să-și coasă un nasture la o cămașă sau dacă nu o aruncă și își cumpără alta (presupun că aceasta era tema centrală a piesei de teatru "Spălăm copilul sau facem altul?"; n-aș ști să zic pentru că nu am văzut-o). Totul a început cu o pereche de blugi vechi pe care nu mi-o permiteam arunca. Am cusut câteva broderii pe ei și așa a luat naștere o serie întreagă de proiecte de tipul DIY (do it yourself - fă singur) despre care n-aveam nici cea mai vagă idee la acea vreme că se numesc astfel. Apoi, am început să scriu pe bloguri, iar unul dintre ele este dedicat acestor tipuri de proiecte.
Ideea de la care a plecat acest articol nu a fost să mă laud cu aptitudinile mele minunate, deși m-ați putea bănui de asta. Mi-am dorit să trimit un mesaj simplu: să nu ne punem limite. Aptitudinile pot fi învățate, iar perfecțiunea nu există. Sau dacă țineți atât de mult la caracterul perfect al unei acțiuni, fiecare proiect este perfect și astfel nu se poate compara cu altele.
Așadar, luați acest timp de stat în casă (care ne-a fost dat) și gândiți-vă la aptitudinile voastre; gândiți-vă la lucrurile pe care vi le-ați dorit, dar pentru care nu ați găsit niciodată timp, gândiți-vă la ce puteți face, dar mai ales, la lucrurile pe care le-ați crezut imposibil de facut și încercați-le.
