Pages

marți, 29 septembrie 2015

Stephen Clarke - "Un an în merde"


A vizita cu a trăi și lucra în altă țară nu e una și aceeași chestiune. La prima vedere, trăitul într-o țară străină pare o experiență boemă. Este. Dar nu e doar atât. Unele aspecte ale trăitului într-o țară străină par uneori desprinse dintr-un teatru al absurdului. La un moment dat în carte, Stephen Clarke menționează că drepturile nu există în sala de așteptare a vreunei instituții. Experiențele din țara mea de origine, dar și din alte două țări îmi arată câte dreptate are Clarke.
‘Un an în merde’ este o relatare simplă și haioasă a șocului cultural pe care îl resimte un britanic atunci când se mută la Paris, acceptând un job interesant. Dintre multe lucruri care i-au stârnit uimirea, trebuie să recunosc, îi împărtășesc consternarea în ceea ce privește felul în care fac francezii cunoștință, pupându-se pe obraji. Să-i ofer cu atât de multă ușurință unui străin accesul în spațiul meu personal e un pic cam mult. Mai ales că pupăturile pe obraji le am rezervate prietenilor și familiei. Ce-i drept, și spaniolii au aceeași manieră de făcut cunoștință. Să fie oare o regulă de politețe uitată? Ei bine, dacă o explicație există, ea însă nu apare, din păcate, în paginile cărții.
Foarte amuzante sunt momentele în care sunt prezentate dificultățile de limbă și de pronunție a limbii engleze pe care le întâmpină conlocutorii personajului principal. 

marți, 22 septembrie 2015

Augustin Buzura - Recviem pentru nebuni și bestii

Cartea asta nu poate fi povestită. Poate doar citită și recitită. M-am regăsit și regăsit frânturi de imagini din copilărie, dar și din poveștile celor mari. Freamătul care te cuprinde atunci când, pagină după pagină, înaintezi în cuprinsul cărții poate fi comparat doar cu un scurtcircuit.
Am o umilă recomandare la adresa editurii Univers - reeditare, vă rog!


marți, 15 septembrie 2015

Sunt verde

Sunt verde precum un măr necopt, așteptând însetat ploaia de după caniculă.
Sunt verde precum un semafor, grăbindu-se să se transforme în roșu.
Sunt verde precum un iaz, băltind de mătasea broaștei.
Sunt verde, dar mă prefac, așteptând să-mi ignori albastrul pojghiței.

sâmbătă, 12 septembrie 2015

marți, 8 septembrie 2015

Să facem rezerve pentru viitor!

Aveam șase ani la căderea regimului comunist. N-am apucat să stau la coadă și nici n-am devenit pionier. Îmi amintesc, însă, bine opritul curentului, a căldurii, a apei, dar și bucuria nemărginită atunci când primeam o portocală. De ciocolată, ce să mai zic.
Și tot de atunci mi-a rămas nevoia de a face provizii. Nu știi niciodată când rămâi în pană, e bine să pui deoparte mi-a devenit un fel de laitmotiv. Așa aș putea să explic de ce acum patru ani, când nepotul meu de abia împlinea doi ani, i-am cumpărat haine pentru vârsta de șase. Privindu-le, în magazin, mi-am zis că s-ar putea să-i fie un pic mari și am ignorat total eticheta pe care scria vârsta. Mai bine mari, decât mici, mi-am zis, și am plecat de acolo încântată. Am râs ani buni de achiziția mea. Cam patru. Într-un sfârșit, nepotul a putut îmbrăca hainele cumpărate de mine.
Astăzi, am realizat că totul se învață și progrese au loc mereu. Așa îmi explic cum am reușit să nu-i cumpăr nepotului o bluză cu patru ani diferență, ci doar cu trei. Și, bineînțeles, tot mare.
Mai bine să fie decât să lipsească!

duminică, 6 septembrie 2015

Oameni de bună credință, de Vlad Mușatescu


Am fost foarte bucuroasă să regăsesc această carte. Este una dintre cele mai frumoase ode pe care le-a dedicat Vlad Mușatescu oamenilor care l-au inspirat și ajutat. Să tot întâlnim oameni de bună credință!

".....
La despărțire, m-a rugat să-i dau un pic de ajutor, citindu-i faza finală a manuscrisului. Lucru pe care l-am efectuat cu deosebită plăcere și abnegație. Fără să-i fac însă un prea mare serviciu. Căci mi-am băgat picioarele, ca să zic așa, în textul său, intervenind asupra repetării supărătoare a numelui poetului, citat mereu în întregime. Și l-am corectat oriunde mi s-a părut în exces. Reducându-l la P.Sandor. Ceea ce suna mai frumos. Dacă nu chiar economicos.
Când a constatat că-i otânjisem manuscrisul până la deformarea realității, Iancsi-baci s-a luat cu mâinile de păr. Care și-așa nu era prea mult. Și mi-a spus cu tot duhul blândeții avut atunci la dispoziție:
- Muș, tu tâmpit bine de tot! Poetul cheamă Petofi, numele de familie, Sandor e numele micul... Ce la dracul facem acuma?
- Nu-i problemă! Repar tot ce-am deteriorat... Fii liniștit!
- Imposibil! Cu tine nu pot liniștit...
Într-o săptămână, de dimineață și până seară, i-am refăcut manuscrisul. Redactilografiind paginile în care intervenisem. Cu cele mai bune și nobile intenții. De unde să fi știut că ungurii își recită numele pe invers, ca atunci când se face apelul după catalog. Mi se părea anormal. Însă, ca să nu-l jignesc pe Iancsi-baci în sentimentele sale naționale, am tăcut mâlc. Mă rog, vorba românului, fiecare pasăre pre limba ei grăiește."