Teatru ieftin în deconstrucție

A sosit momentul să vă vorbesc despre teatru. Nu cel clasic, pe care îl puteți găsi în sala de teatru. Ci acela care se joacă de către amatori dornici să pară convingători. Aproape că nu e zi în care să nu remarc o scenă de teatru ieftin. Și cum strâng de ani de zile dovezi și euforii exagerate, astăzi a sosit momentul să dau în vileag indicațiile de scenă, după care cred că se ghidează asemenea actori.

Nu judec, nu condamn și nici nu transmit îndemn la oprire. Această artă se găsește încă de dinaintea sosirii mele pe pământ și va dăinui și după plecarea mea. Eu încerc să îmi îndeplinesc un alt rol, acela de scriitor, fidel reporter al timpurilor în care se găsește.

Iată mai jos observațiile mele despre diverse puneri în scenă ale teatrului ieftin:

Cum să mimezi o experiență minunată

Cască ochii și gura, dă rapid din brațe. Așa vei transmite mesajul că până la vârsta aceasta nu ai avut șansa să trăiești o asemenea experiență banală. Dacă gesturile tale sunt însoțite de declarații prea înfocate cu privire la eveniment, cu siguranță toată lumea te va crede.

Cum să convingi că ești impresionat de o relatare

Impune-ți o scurtă nemișcare a feței, așa vei transmite mesajul că șocul este atât de mare încât te-a paralizat. Apoi, cască gura și emite oricare interjecție. Important este sunetul; restul vor fi atât de convinși de reacția ta, încât vor ignora dacă interjecția emisă de tine chiar denotă sentimentul pe care încerci să-l mimezi. Nu uita să bulbucești ochii. Doar știi că ei sunt oglinda sufletului și apoi riști ca cei din jurul tău să observe că apele lor nu se mișcă deloc (deci nimic nu se mișcă nici în sufletul tău). Căscând ochii îi vei deruta, creând o oarecare mișcare. Încearcă să nu ai contact fizic (îmbrățișare sau strângere de mână) pentru că te-ai putea da de gol.

Greșeli în discursul motivațional

Da, e clar, nici tu nu ești prea convins de mesajul pe care trebuie să-l transmiți, însă știi că e obligatoriu să motivezi. 
‘Repetă. Repetă. Repetă.’, parcă așa suna vorba unui mare înțelept. Atunci n-o să te pui chiar tu împotriva înțelepților. Adulții sunt și ei niște copii, singurul lucru care îi diferențiază de minori fiind costumele office. Știi bine că învață prin mimetism, așa că încearcă să le fii inspirație. 
Nu contează despre ce le vorbești, important este să te prefaci că ești convins de cele spuse și să repeți întruna aceeași idee. Desigur, poți include și alte elemente în discursul tău, însă nu uita să revii asupra aceleași idei. 
Oamenii care au mai puțin de un singur neuron sau cei care nu au fost deloc atenți data trecută, te vor crede și se vor lăsa inspirați. Pe ei trebuie să mizezi.

Când greșești și arăți că, de fapt, nu-ți pasă

Adresezi o întrebare cuiva. Aștepți secunda în care persoana își încheie răspunsul. Întrebi repede altceva.

Cum să râzi la o glumă pe care nu ai înțeles-o sau pe care nu o consideri amuzantă

Cască gura cât mai mult. Închide ochii și emite cel mai tare sunet. Dacă iese nițel răgușit, ești pe drumul cel bun.

Cum să te prefaci că te simți bine

Ești îmbufnat, enervat din varii motive. Se termină discuția/ întâlnirea și realizezi că poate ai dat-o în bară și cei cu care ești s-ar putea gândi că nu te simți bine (deși ei păreau, în ciuda îmbufnelii tale, să se simtă bine și chiar încercau să te binedispună). Ce să faci? Ia-ți la revedere cu: vă mulțumesc că m-ați făcut să râd!

  

Cum să arăți că ești inteligent

Încruntă-te. Soarta întregii lumi te preocupă. Restul… aceia care râd ca descreierații la niște chestii odioase numite bancuri sau replici spumoase… sunt niște cretini. Evident! Tu le ești net superior. De aia nu zâmbești sau râzi vreodată. Pentru că ai greutatea întregii lumi pe umerii tăi.

5 motive să citești cărți

N-am fost încă de la începuturi flămândă de cărți precum sunt astăzi. L-am citit pe Vlad, m-am îndrăgostit de scrierea lui, însă apoi (când am terminat cărțile scrise de el) a urmat o perioadă fără cărți.

Cred că impulsul cel mai puternic l-am primit odată cu citirea cărții 'Adevărul despre cazul Harry Quebert'. Citeam, pe atunci, din când în când, iar cartea asta mi-a amintit de mirajul pe care îl declanșează o poveste bine scrisă. 

Pornind mai departe, am avut noroc să găsesc multe cărți faine dar și multe cărți cu care nu trebuie neapărat să-ți pierzi timpul (și uite așa am inventat regula de 100; dacă o carte nu mă convinge după primele 100 de pagini, trec la următoarea – precum bucătarul din Seinfeld care zicea ‘Tu nu mai ai dreptul la supă. Următorul!’- căci sunt atât de multe cărți de citit și atât de puțin timp). 

Când am plecat în Germania, colegii mei de muncă (de la vremea aceea) au avut grijă să mă înarmeze cu trilogia ‘Millenium’. Am devorat cărțile acelea.

Nu mult după aceea, m-a găsit ‘Recviem pentru nebuni și bestii’ a lui Augustin Buzura (o carte pe care nu mă satur să o tot recomand), care pe lângă faptul că m-a apropiat de literatura română, m-a scapat și de prejudecățile conform cărora românii au o oareșce scriitură anostă, lungă și deloc fermecătoare. Iar pe lângă Buzura, mă veți auzi mereu recomandându-i pe Ana Blandiana, Zully Mustafa, Otilia Țeposu și Ana Barton.

Iată doar câteva din cărțile care m-au adus mai aproape de dragostea de lectură. Cine știe, poate și voi veți găsi inspirație în ele. Un lucru este sigur: nimeni și nimic nu vă poate determina să citiți mai mult. Trebuie să vreți, dar mai presus de voința voastră stă cartea. 
Da, cartea. Ea este în măsură să vă farmece, să creeze o oarecare dependență de sentimentul sublim pe care ți-l lasă lectura unei cărți.

Și pentru că-s omul care face promisiuni și ține mereu să le respecte, purced și la motivele de care vă pomeneam în titlu.

1.     Descoperire

Fie că vorbim despre subiecte noi sau întâmplări similare cu ce ți-a fost dat să trăiești, vei fi surprins/ surprinsă să descoperi aspecte la care nu te-ai gândit.

Eu mă declar fermecată de mintea omului (adicătelea, sunt mereu în căutare de cărți care să-mi arate un pic mai mult decât ce am apucat să înțeleg până acum despre misterul care este omul). Cred că și de aia îmi plac thrillerele (acolo ai din plin vedere către mintea omului care funcționează în condiții de stres, presiune, frustrare, fericire și câte și mai câte) pentru că o atenție deosebită i se acordă analizei faptelor dar, uneori, și psihicului personajelor implicate.

2.     Conversație

Vei descoperi că vei putea conversa cu mult mai multă ușurință. Te vei simți mai dezinvolt, vei intra cu mai multă facilitate în vorbă cu oamenii, poate chiar despre cărți sau viață. În plus, vei putea face recomandări de cărți – ceea ce nu e chiar de colo. Mai mult, vocabularul ți se va îmbogăți și te vei surprinde chiar tu folosind cuvinte pe care nu obișnuiești să le folosești de obicei.

3.     Trăire

Bine, ați auzit/ citit asta de câteva ori bune. Cei care citesc pot trăi atâtea vieți câte cărți citite. Pe lângă asta, cititul unei cărți îți furnizează o anumită trăire, o experiență (chiar dacă nu se regăsește în viața reală) cu care îți vei îmbogăți orele.

4.     Varietate

Niciun gen de literatură nu este mai prejos decât altul. Gama din care poți să alegi este atât de largă încât chiar și cel mai pretențios dintre noi își poate găsi ceva de citit pe gustul său.

5.     Relaxare

Ultimul motiv, dar poate chiar cel mai important dintre toate. Cititul te relaxează. Tocmai de aceea există o grămadă de studii care atestă importanța cititului în depresie. Oamenii se deconectează de la problemele lor și își iau o scurtă perioadă de respiro.

Momentul cel mai frumos este când, pe lângă faptul de a mă simți relaxată, schimbând subiectul la care mă gândesc, pot găsi soluții la chestiunile care mă preocupă, pot găsi inspirație și o stare de bine datorată posibilității de a zbura cu mintea către alte tărâmuri.

File line și inspirație pentru proiectele voastre!

Ludmila Balabanova - Câmp de floarea-soarelui

Colecția de 21 de haibun-uri este una dintre cele mai frumoase lucruri citite în ultima vreme.

Ce este haibun?!

O combinație de proză cu haiku. (Iar de nu știți ce este haiku – poezie tradițională japoneză, de întindere scurtă, compusă din trei versuri)

Recunosc, nu am mai citit nici haiku și nici haibun până la această colecție. Dar mi-a plăcut foarte mult.

Iar cel mai mult, mi-a plăcut introducerea la colecție a autoarei, care susține că menirea haibun-ului este de a stimula imaginația și sensibilitatea cititorului.

Trecând prin teme care evocă relații de familie, evenimente simple dar complexe din viață, natura și impactul ei asupra noastră, timpul cu însemnătăți mai ample decât simpla lui trecere, înțeleg frumusețea haibun-ului.

Vă recomand cu drag să citiți cartea aceasta sau oricare colecție de haibun. Veți învăța lucruri noi despre puterea imaginației, dar și despre cum funcționează memoria dumneavoastră.

O propunere de călătorie – Albania

Ne gândeam de o vreme încoace să vizităm Albania, iar anul acesta planetele s-au aliniat. Soțul meu a pregătit cu minuțiozitate planul de vizită, astfel încât să nu ratăm punctele de interes.

Am călătorit cu mașina, dar puteți foarte ușor să luați avionul până la Tirana și de acolo să închiriați o mașină.

Cum ajungi în Albania

Waze și Google Maps propun câteva itinerarii, însă noi am ieșit din România pe la Giurgiu - Ruse (Bulgaria). Drumurile în Bulgaria pe ruta noastră au fost foarte bune și nu am avut absolut nicio problemă. Din Bulgaria am intrat în Grecia, pe la Thessaloniki.

Când am intrat în Albania, la vamă, pe lângă vameșul care ne-a verificat cărțile de identitate, am fost întâmpinați de un grup de tineri. Ei reprezentau 'Smile Albania', o organizație de turism creată cu scopul de a promova turismul în Albania. De la ei am primit fluturașe cu harta Albaniei și obiective turistice din țara lor.

După ce am plecat din vamă, am coborât pe un deal, apusul de soare înfrumusețând peisajul. Natura este frumoasă în Albania (și voi reveni constant asupra acestei idei). Privind pe geam, imaginația mea țesea tot felul de idei, în special după ce am văzut o construcție ovală din beton ce părea fie să fie un OZN, fie un gigant cuptor pentru pizza. Niciuna dintre presupunerile mele nu era adevărată, soțul meu spunându-mi că erau buncăre construite pe vremea dictatorului pentru a proteja poporul de eventualele atacuri.

Pogradec

Prima noastră oprire a fost la Pogradec. După aproape 11 ore de condus, am fost fericiți să ajungem. Ne-am cazat la hotel și am fost bucuroși să descoperim că aveam o cameră cu vedere la Lacul Ohrid. Acest lac este la graniță între Macedonia de Nord și Albania.

Pogradec este un orășel drăguț, unde poți petrece câteva zile de leneveală la plajă sau scăldându-te în apele lacului, unde poți mânca Koran (un pește local asemănător păstrăvului, însă având carnea roz). Este mult mai ușor și mai ieftin să-ți cumperi o cartelă sim de acolo, în caz că ai nevoie să dai telefoane, să trimiți sms-uri sau să folosești internetul. Este recomandabil să ai numerar la tine, căci nu toate restaurantele/ barurile în Albania dețin POS. Noi ne-am schimbat banii în LEK (moneda locală) și am fost impresionați să descoperim pe cineva care vorbea limba română (România este un lait-motiv al acestei excursii în Albania) într-un sediu de bancă. Ce ne-a plăcut la Pogradec este Parcul Drilon. Este un loc liniștit, unde te poți bucura stând la o cafea sau mâncând ceva, sau poți merge la o plimbare cu barca.

Korçë

Un oraș plin de surprize, în ciuda mărimii lui. După ce am parcat mașina, am mers la plimbare. În centru, este un muzeu dedicat Primei Școli Albaneze și un muzeu de-a dreptul special în memoria renumitului fotograf Gjon Mili. Lucrările sale sunt găzduite de o fostă Casă Românească. Gjon Mili a fost un fotograf albanezo-american, renumit pentru pozele sale publicate în revista Life. Mili și familia sa au emigrat din Albania către România, la București, unde acesta a urmat cursurile liceale. În 1923, Mili s-a mutat în Statele Unite. Este cunoscut în lumea largă pentru pasiunea sa pentru lumină și mișcare, dar și pentru faptul de a fi fotografiat celebrități, printre care se numără Pablo Picasso.

Tirana

Precum am menționat mai sus, natura este de-a dreptul surprinzătoare, iar pe parcursul călătoriei noastre de la Korçë la Tirana (și nu numai atunci) am fost însoțiți de cântecul greierilor zburători. Cântau atât de tare că i-am auzit din mașina rulând, cu tot cu radioul dat tare. Îi auzi peste tot, cântând noaptea și ziua. Nu știu dacă a fost valul de căldură ce a lovit Europa în vara aceasta sau așa sunt, de fapt, temperaturile aici, însă Albania are veri foarte călduroase. 

În Tirana, Muzeul Național de Istorie v-ar putea interesa deoarece veți afla multe amănunte despre istoria acestui popor. 

Marele Parc din Tirana este și el un loc de neratat. Puteți face o plimbare pe jos, merge cu bicicleta, face jogging, puteți juca diverse sporturi, vizita grădina zoologică și cea botanică, puteți vizita Palatul Prezidențial sau, pur și simplu, vă puteți bucura de priveliștea lacului, stând pe o bancă sau la o cafea, la o terasă.

Și că tot veni vorba despre cafea, Albania este faimoasă prin numărul mare de baruri, cafenele și restaurante pe cap de locuitori. Albanezilor le place cafeaua și veți găsi o grămadă de cafenele la parterul clădirilor și blocurilor de locuit. În general, cafenelele sunt foarte moderne, constrastând foarte mult cu arhitectura clădirilor în care se găsesc.

Printre locurile în care am fost, se remarcă Radio Bar, un local cu totul și cu totul deosebit, precum puteți vedea în pozele de mai jos.

Albanezii iubesc cam tot ce vine din Italia, iar restaurantele cu specific italienesc sunt minunate. De exemplu, am trăit o experiență culinară deosebită în restaurantul Pasta da Pucci. Locul este atât de frumos încât nu te poți abține să nu te zgâiești peste tot și să faci poze, iar mâncarea depășește decorul.  

Mergând prin centru, am fost încântați să descoperim străzi cu nume de personalități române de vază, printre care Nicolae Iorga și Victor Eftimiu. Însă lucrul care ne-a impresionat deosebit a fost să descoperim pe o fațadă a unui bloc de locuințe chipul lui Nicolae Iorga și câteva din zicerile românești, scrise cu diacritice, și traduse dedesubt în albaneză. 

Berat

Un alt oraș impresionant este Berat. Am făcut 2 ore cu mașina de la Tirana către Berat. Înscris în patrimoniul UNESCO, castelul de aici este locuit. Semne ale trecerii otomanilor pe aici sunt vizibile în arhitectură. Orașul este împărțit în două, partea veche și partea nouă, de către Râul Osum. Un pod vechi face trecerea între cele două părți.

Oamenii sunt foarte prietenoși și puteți cere indicații fără grijă căci vor fi foarte încântați să se asigure că nu ratați nimic din ce este de văzut.

Krujë

Acest orășel a jucat un rol important în istoria poporului albanez. Castelul Krujë a suferit trei asedii ale turcilor, iar aici se găsește un muzeu în memoria eroului legendar albanez, Skanderbeg. Ridicat pe un munte, castelul vă oferă o panoramă deosebită înspre mare, dar și înspre capitală.

Apollonia

La o oră de condus față de Tirana se găsește Apollonia, un oraș antic grecesc fondat în 588 î.C. Triburi ilire au locuit aici, iar pentru cei ce sunt pasionați de arheologie și istorie, Apollonia este un musai. Având în vedere că situl este pe un deal, priveliștea este deosebită și vă puteți bucura de momente de calm pe o bancă, la umbra unui măslin.

Vlora

Sunt multe stațiuni frumoase în Albania, însă noi am ales Vlora pentru a ne bucura de mare. Ce mi s-a părut deosebit a fost posibilitatea de a merge la plajă, să înoți în Marea Adriatică și să te bucuri, în același timp, de priveliștea unor dealuri împădurite. Ca peste tot în Albania, sunt multe cafenele, restaurante și baruri din care să alegeți. Este un loc perfect dacă doriți să petreceți câteva zile citind, mergând la plajă și înotând. Iar apusurile sunt magnifice.

Condusul în Albania

Ei bine, cum se zice, nimic nu este perfect. Iar cu siguranță că modul în care conduc albanezii ar putea fi îmbunătățit. Tind fie să meargă foarte repede, fie foarte încet; unii depășesc prin stânga, iar apoi încetinesc sau nu semnalizează dacă schimbă banda. Oricum, vigilența este recomandată.

Curățenia și starea drumurilor

Albania este curată, deși există și mici excepții. Totuși, încă se mai găsesc câini maidanezi pe stradă (iar talia lor este impresionantă), însă aceștia nu sunt agresivi. Starea drumurilor este bună. Există, bineînțeles, și excepții. Mi-a plăcut foarte mult drumul de la Pogradec la Korçë. Autostrada este în stare perfectă. Are o bandă dedicată bicicliștilor, iar priveliștea asupra lacului Ohrid (în partea dreaptă) este minunată. 

O simplă recomandare, totuși - în satele sau orașele mici, capacele de la gurile de canal pot lipsi. Așadar, fiți cu ochii în patru.

Oamenii

Albanezii ne-au lăsat impresia unor oameni primitori, încântați de turiști și dornici de a comunica cu aceștia. De câteva ori, ni s-a întâmplat să avem conversații prin semne cu câțiva albanezi, care nu știau să vorbească altă limbă decât cea maternă. De fiecare dată, au fost dornici să afle de unde suntem, ce dorim să vizităm, iar la final ne-au urat 'Pace!'.

În vacanță

Sunt în vacanță. 

Omul care tastează literele acestea, are mintea relaxată. A apucat să respire aer diferit de cel dintr-un birou, a stat mai mult în picioare decât așezat pe scaun, s-a zgâit ore întregi la foi din diverse cărți, a privit și abia apoi (dacă a considerat necesar) a făcut poze, conștientizând că e mai important să lași peisajul să îți învăluie ființa decât aparatul foto. Ei bine, cum scriam, un om relaxat.

Omul relaxat, când se întoarce din vacanță, descoperă ritmul în care a trăit până la vacanță. Totul este urgent sau are caracteristici ce pot deveni cu ușurință demne de prioritizat.

Telefoanele încep să sune, căsuța de email se sufocă și totul în jur încearcă să îl atragă în centrifuga din care a scăpat. 

În astfel de momente, realizezi cât de important este să ai schimbări de perspectivă, concediul fiind un astfel de facilitator. 

Nu știu despre alții, dar cred cu înflăcărare că psihicul nostru are multe de câștigat odată cu deconectarea. Nu avem nevoie doar de odihnă, ci și de apropiere față de eul nostru. Cuvinte mari, știu. Transpunându-le în ceva mai simplu, fiecare om are nevoie să se simtă înconjurat de calm. Adică, să nu aibă griji care să-i bâzâie neplăcut la ureche precum un țânțar în miez de noapte care nu te lasă să dormi.

Dacă e un moment care mi-a marcat această vacanță, acesta este legat de un măslin. Ruine romane ale unui templu erau scăldate în cele mai puternice raze de soare. În apropiere, o bancă din piatră era așezată sub coroana amplă a unui măslin. Vântul adia plăcut, iar răcoarea îți umplea gândurile. Era tot ce aveai nevoie în momentul acela. Nimic mai mult, nimic mai puțin. O răcoare suficient de puternică încât să țină la distanță toate grijile.

Să vă fie anul întreg o ședere pe sub o coroană amplă a unui măslin!

Interesant

Și pe voi vă bântuie acest adjectiv? Îmi pare că astăzi nimic nu e demn de atenție dacă nu e prezentat așa.

Te întâlnești cu un prieten și îl întrebi cum a fost filmul la care știi că a mers. Interesant, indubitabil. O carte, o piesă de teatru, un joc, chiar și o melodie. Toate, interesante.

De acest interesant mă leagă o întâmplare hazoază petrecută acum un an.

Eram oarecum proaspăt sosită în sânul unei companii și îmi dădeam silința să mă pun la curent cu toate cele câte erau de făcut. În vizită, ne sosise cineva dintr-o altă țară și, după ce i-am indicat la care birou putea să lucreze liniștit, s-a cufundat cu dedicație în ecranul laptopului. Vreo oră-două, așa.

Noi, colegii, mai vorbeam între noi. Din când în când. La un moment dat, invitatul se ridică și își întoarce capul spre mine.

-        Cum îți place până acum ce faci? Poți să-mi povestești ce faci interesant acum?

Am reușit să bălmăjesc ceva, însă întrebarea mă lăsase ușor interzisă. Interesant? De ce interesant? Sau de ce doar interesant?

Invitatul a plecat la scurt timp după aceea, însă un coleg a vrut să mă inspire cu un posibil răspuns: ‘Trebuia să-i zici că lucrezi la lista de cumpărături’. Am râs. Maeștrii fiind de acolo cu toții în ironii, n-aveam cum să nu apreciem remarca lui.

Și, totuși, de ce interesant? Nu tot ce facem în viață se dovedește interesant. Uneori n-ai de ales și trebuie să faci lucruri puțin sau chiar deloc interesante. Dar asta nu înseamnă că nu crești, că nu înveți, că tocmai provocările pe care le ai făcând ceva mai puțin interesant te ajută să te dezvolți.

Și uite așa instig lumea să folosească și alte adjective. Interesant, nu?!

Libelula albastră

Vorbeam deunăzi despre deltă. Și, bine, despre faptul că deși m-am născut la o aruncătură de băț de ea, n-am reușit s-o văd decât pe când aveam vreo 24 de ani. Și asta grație unui prieten care avea un prieten la Murighiol. 
Ce ți-e și cu prietenii ăștia!

Datorită lor ajungi să vezi chestii prețioase situate la poarta ta, dar pe care le-ai ignorat sau despre care ai considerat că vei avea destul timp să le vezi altă dată.

Boala altă dată este boală gravă. O scriu aici și pentru mine, dar și pentru voi. În caz că uit, să mă trageți de mânecă. Nu de alta, dar timpul nostru este acum și nimeni și nimic nu garantează pentru ce va fi mâine. Și știm asta. Precum știm că în fiecare dimineață răsare soarele, iar seara apune. Sau tocmai poate pentru că o știm așa, nu prețuim timpul? Să fie asta oare explicația?!

Deși era mijloc de august, am tremurat cu sârg cât ne-am plimbat cu barca pe diverse canale. Ne-au bucurat extrem de mult opririle. Una, și pentru că temperatura devenea prietenoasă. În special, cu hainele noastre. Căci doar ele se găsiseră total neadecvate cu acei curenți de pe acoloșea. Noi avuseserăm cele mai bune așteptări. Dar se dovediseră înșelate. Așteptările, ele, adicătelea.

A doua, pentru că totul se calma. Zumzetul răgușit al motorului bărcii dispărea, apa nu mai era tulburată de cercuri și spumă albă declanșată de mișcarea noastră, iar când soarele ieșea din nori (pentru că se nimerise tocmai bine și o zi în care norii jucau leapșa cu soarele), căldura ne învăluia și cădeam totalmente sub farmecul ei.

Privind în zare, stoluri de păsări, nuferi și pelicani brodau pete albe în peisaj. Este ceva în modul în care natura te înconjoară și îți arată că tu, omul, îi ești de fapt la cherem. Și nu invers. Deși ea te lasă să crezi asta. Este exact ca în povestea aceea pe care mi-o spunea mama. Nu mai știu de unde o auzise ea, la rându-i. O poveste despre cai. Cică se pun obraze la ochii cailor pentru ca aceștia să nu vadă, de fapt, cât de mici sunt oamenii. Căci dacă ar ști, praf și pulbere i-ar face pe aceștia și nici nu s-ar mai lăsa păcăliți să le care poveri.

Și cum stăteam noi așa, exact în mijlocul unei mari puteri, priveam în jos către nuferi. Un miros acrișor urca ușor către noi. Și atunci am văzut-o. Libelula albastră. Stătea așezată pe una dintre frunzele verzi ale nuferilor. Apoi, ușor, a zburat. Am întins mâna și, parcă la un semn, mi s-a așezat în palmă.

Și n-am să neg. Eu iubesc natura de beton, orașul adică. Acolo mă simt în siguranță, când știu că nu există riscul să îi tai calea vreunui șarpe. Însă momentul acela a fost magic. Și n-am cum să nu admit că este tare frumoasă natura. Și plină de surprize.

Ca aceea pe care mi-a fost dat s-o trăiesc în Montepulciano, Italia. Era seară și cazarea noastră era în afara orașului. Am mers pe jos la dus, și când ne-am întors, am crezut că ne lumina calea luna. Dar nu. Mii de licurici planau în jurul nostru, răspândind un ușor freamăt. Mi-am amintit atunci că trecuse deja o vreme bună de când nu mai văzusem licurici. De pe când eram copil și verile la oraș nu erau încă pline de poluare. Pinul din fața blocului era, pesemne, locul lor preferat de întâlnire căci acolo îi zăream în număr mare.

Și nu-i atât. Pesemne poluarea capătă tot mai multă putere asupra naturii. Vorbind despre cele de mai sus cu o colegă, cu vreo 10 ani mai tânără, am aflat că nu a văzut deloc libelule. Și m-am gândit... de când n-am mai văzut vreo libelulă? De mult. Poate chiar de când cu libelula albastră. Dar voi? Pe unde mai găsim acum libelule?

Cum să fim nemuritori

Acum ceva timp am fost la controlul de medicina muncii, care includea și un examen psihologic. Doamna psiholog m-a întrebat ce aș face dacă aș fi invizibilă pentru o zi. Așteptându-se, probabil, la spargeri de bănci, omoruri fără urme și alte fărădelegi, privirea i s-a luminat precum a unui adult atunci când un copil îi spune că merită înghețată pentru că a fost cuminte când i-am răspuns: Aș merge prin biblioteci să citesc cărți și să văd filme.

Răspunsul meu - foarte sincer, de altfel - mi-a amintit de ecuația pe care mi-am propus s-o rezolv până la finalul vieții. Și anume, cum să fac să mă întorc după moarte să accesez bibliotecile și să citesc restul de cărți rămase necitite sau cele apărute după plecarea mea. Recunosc, am întrebat prin stânga și dreapta, și nimeni nu a părut să cunoască rezolvarea. Mai întreb. Cine mă poate opri pe mine din întrebat?!

Dar cum am auzit eu că mai și trebuie să faci ceva ca lucrurile să se întâmple, mi-am zis să nu șed degeaba și să iau atitudine. E, totuși, un picuț greu să iei atitudine când este vorba despre o ecuație pe care, pare-se, n-a rezolvat-o nimeni. Sau, dacă a rezolvat-o cineva, la mine încă n-a ajuns vreo știre cu privire la asta. Fiți vigilenți, vă rog! Și darnici, mai ales, de vă găsiți vreodată în posesia unei atare informații.

Ideea cu atitudinea m-a lovit pe când ascultam o relatare a unei fapte care impresionase profund interlocutorul meu. Și mi-am zis: aha, ia uite un strop de nemurire! E chiar aici. În mintea și experiența interlocutorului. Însă și în conștiința mea. Și poate chiar a altcuiva, dacă voi povesti mai departe.

Așa că m-am apucat să creionez o listă de chestii care par să asigure o oareșce nemurire. Dacă aveți alte idei, nu ezitați. De abia aștept să aflu lucruri noi! Cum, de asemenea, vă încurajez să rezolvați ecuația de care vă pomeneam mai sus. Încrederea mea în voi este nemăsurată. La fel și speranța.

Fapte aducătoare de nemurire:

1.   Ai mai mult de un exemplar dintr-un lucru? Folosești doar unul singur dintre ele, lăsând ‘de bun’ pe celelalte sau te gândești că e bine să ai un stoc că nu știi când și cum ai putea avea nevoie? Dăruiește! Nu tot ce ai. Însă un număr suficient încât să-ți eliberezi casa de lucruri pe care nu le folosești și s-o faci mai spațioasă. În plus, și tu te vei simți bine că ai făcut o faptă bună (da, se pare că trăim într-o lume în care Joey are dreptate și nu există faptă eminamente altruistă). Dacă nu vrei să dai lucrurile prin vecini, sunt o grămadă de asociații care primesc diverse tipuri de ajutoare. În București, chiar, sunt câteva centre unde poți aduce haine, încălțăminte etc., și acestea merg mai departe către persoanele aflate în nevoie.

2.   Fii bun cu străinii. Zi de zi, înotăm prin viața asta alături de oameni care se găsesc și ei în trecere, încercând să-și facă loc către destinație. Ne încăpățânăm să ieșim în față, să împingem, să dăm coate, să călcăm pe bombeuri și să înjurăm. Ce-ar fi să ne dăm un pas în spate, să facem loc oamenilor să iasă, să spunem ‘mulțumesc’, ‘te/ vă rog’, ‘cu plăcere’? Știm doar cât de mult bine ne-a făcut asta atunci când ni s-a întâmplat.

3.   Zâmbește. La fel precum căscatul, zâmbetul este și el contagios. Gândește-te că vei dărui bunăstare celor din jurul tău.

4.   Nu da sfaturi! Bine, nu da sfaturi decât la cerere. Sigur ai pățit și tu asta. Simți nevoia să te eliberezi de o situație și vrei doar să vorbești și cineva acolo să te asculte. Doar să te asculte. De obicei, oamenii se găsesc dând sfaturi și pentru că se gândesc că așa transmit interlocutorului faptul că au fost atenți la informațiile prezentate.

5.   Binedispune-i pe ceilalți. Sigur, acum n-o să ne luăm haine de clovni și nasuri roșii, dar cum ar fi dacă într-una din zilele alea proaste, facem un pas înapoi, ne detașăm de problemă și ne gândim la o glumă pe care s-o împărtășim cu ceilalți? Și ce dacă un banc nu va schimba problema? Va schimba, totuși, atmosfera. Iar detașarea - pe încercatelea - face bine la găsirea de soluții.

Și până aici am ajuns. Sunt sigură că mai sunt lucruri de adăugat la lista aceasta. Dacă aveți alte idei, mă găsiți stând pe bancă. Nu este nevoie să strigați. Nu mi-am cufundat de tot nasul în cărți.

Ana Barton

Cărțile scrise de Ana Barton mi-au fost recomandate pe când mă găseam în timpul unui interviu de angajare. Na, ca să nu se zică despre mine că vorbesc doar de rău interviurile ăstea și că n-am decât experiențe nefaste. Iacată că am și experiențe frumoase la interviuri, cum ar fi faptul că o doamnă cunoscută la un interviu a fost atât de drăguță și a participat ca invitată la lansarea romanului meu, ‘Cusătoresele’, dar am și experiențe care s-au soldat cu recomandări de lectură.

Mi-am notat conștiincios numele scriitoarei, fiind în căutare perpetuă de scriitori români care să facă să tremure carnea pe mine. Nu știu despre voi, dar eu nu mai pot cu ‘doar filmele străine/ scriitorii străini’ au ceva de spus demn de atenția noastră. Așa că, ajutată fiind și de Vlad, strâng nume, citesc și fac recomandări de gustibus (căci am această hibă, de a nu mă putea desprinde de mine și ale mele gusturi).

Mai întâi, am citit ‘Pervazul lui Dumnezeu’. Iar carnea de pe mine a tremurat. De îndată mi-am procurat și ‘Nemuritorii de rând’ și am trăit o nemurire a simțirii. Mi-am comandat alte trei cărți ale Anei Barton și le-am păstrat acolo, precum mi-a zis chiar și persoana care mi-a recomandat-o, pentru vremuri de restriște, pentru vremuri în care am nevoie să simt că trăiesc, că mi-e viața sens și sensul din mine nu este și nici nu m-a rătăcit.

Citind ‘Mamifer’, m-am întors la copilărie. Acel copil care am fost și despre care menționează Ana Barton că e bine să ne păstrăm un pic atașați pentru a ne păstra binele din suflete.

Cuvintele ce se transformă în povești… E ceva magic în felul în care Ana Barton le înlănțuie. De parcă, citindu-le se deschid uși grele din vieți trecute și te găsești acolo, murdar de cerneală, fascinat de blândețea alor tăi, de fantasticul gând pe care îl aveai că erau atotștiutori și atotputernici, acei zei care se opreau seara din fuga lor pentru a-ți da cultuc de franzelă caldă, ceai de plante pe timp de iarnă, gogonea și morcovi aproape murați pe timp de toamnă târzie și vorbe de înțelepciune ce aveau să te însoțească mereu.

Și are Ana Barton o descriere în ‘Mamifer’ care sună rău a ‘acasă’. O descriere a femeilor minione, dar pline de zvâc și fermitate. Dar și nervi ce par să se desfășoare cu viteza luminii, însă se liniștesc la fel de repede după explozie.

Mi-e tare dragă scriitura Anei. Îmi pare că mă știe pentru că mult vorbește pre limba mea. Dacă vă găsește numele ei zâmbind de pe vreo copertă, luați-o cu voi. Veți trăi ceea ce se descrie adesea, dar se găsește rar – adevărata literatură.