Un cântec

 

Până nu ni se face dor – Zully Mustafa

Un miros puternic de mare răzbate din noul roman al lui Zully Mustafa. Încă de la început, cuvintele nu au rol de a-ți descrie, ci mai mult de a te ajuta să simți mirosul sau gustul peisajelor. Mirosul sărat al mării agitate se avântă către cititor, prin valuri de amintiri despre locuri, oameni, simțiri, vise și speranțe sau frământări.

Și deși te poartă prin mici cămăruțe cu rol de capitole, de fapt, scriitoarea te plimbă printr-un univers mult mai amplu, în care trecutul și viitorul se întâlnesc pentru a face pace și pentru a trage concluzii și învățături.

Este ceva frumos în modul în care frământă Zully cuvintele încât, citindu-le, ți-e imposibil să nu te transpui în poveste, dar în același timp să reușești să păstrezi o mică legătură cu realitatea ta, a cititorului. Iar realitatea asta s-o compari cu cea din poveste și să-ți iei pentru tine învățăminte.

După mine, romanul are un singur personaj, și nu e vorba despre un om. Amintirile, indiferent de moment sau locul sau persoanele pe care le evocă, constituie centrul romanului. De asemenea, printr-un joc al reflexiilor în oglindă, pentru a altera sau nu forma amintirilor, scriitoarea crează un sentiment de claustrofobie din care cititorul nu poate ieși decât dacă are curajul să privească cu atenție modul în care emoții universale se reflectă în propria oglindă.

Vă recomand cu drag noul roman al scriitoarei Zully Mustafa și vă las mai jos, întru reflecție, un fragment:

‘Asta înseamnă să ai amintiri, iar amintirile devin mai prețioase după ce prieteniile dispar.

...

Ia un stilou sau un pix cu gel, sau un condei, sau orice vrei și scrie așa: Și singurătățile, marile singurătăți nu aduc numai monștri, aduc și înțelepciune, și pasiune, și tandrețe, și iertare. Dacă ai mai mult timp când vii, poate vedem marea împreună. Și mie îmi e dor de ea.’

Soare

Nu toți avem puterile magice ale lui Nică, dar ne putem găsi căi să facem soarele să strălucească.

De nu, ne găsesc alții. Căile.

Am primit de curând de la o prietenă dragă acest soare croșetat și de atunci acest cântec se tot aude în mintea mea.

Să fie soare! 

Comunicarea prin email - eficiența

Iată, o rugăminte de la noi toți, cei care ne confruntăm zilnic cu ședințe, sarcini de lucru, termene limită, dare de explicații, și care ne dăm toată silința să ducem la bun sfârșit și la termen proiectele pe care le administrăm:

Fiți eficienți!

 

Să explic?! Bineînțeles.

 

Când scrieți un email cerând ajutor și includeți alte persoane interesate de proiect, vă rugăm să vorbiți înainte despre ce vă doriți pentru proiect. Este ușor. Stabiliți o întâlnire scurtă și clarificați ce e de clarificat.

Vă rugăm să nu ne trimiteți emailuri după emailuri prin care vă consultați și încercați să stabiliți ce doriți de la proiect. Nu este eficient și pierdem o groază de timp (pentru toată lumea), ca să nu mai spun că este și demotivant. Pe deasupra, ne arătați că nu aveți nicio considerație pentru noi, bombardându-ne cu emailuri.

Este exact ca un meci de tenis pe care-l privești, de pe margine. Doar că nu ești în timpul liber și nici schimburile de mingi (a se citi emailuri) nu-ți aduc vreo satisfacție (a se citi înțelegere). De ce să umpli căsuța poștală electronică a unei terțe părți cu mesaje înainte de a vă elucida ce vreți de la ea?!

 

Știu că este mai ușor să scrii emailuri și să te aștepți ca cei care le citesc vor avea perspectiva mai amplă asupra proiectului, dar rețineți, vă rog – emailurile nu se citesc de drag, nu constituie literatură. De asemenea, aveți, vă rog, în vedere faptul că nu sunteți singurii care ne trimiteți emailuri.

 

Așadar, gândiți-vă un pic la timpul pe care o persoană îl pierde citind emailuri și încercați să fiți cât mai eficienți cu putință. Nu sunt fan al ședințelor care nu se mai termină, dar uneori o ședință de 10 minute poate face diferența. Programați-vă o ședință cu părțile interesate de proiect, și astfel vă veți asigura că veți comunica doar informațiile relevante persoanei care trebuie să vă ajute cu livrarea proiectului.

 

 

Fiți buni, fiți eficienți; chiar nu este deloc atât de complicat precum pare!

Teracote

Iubesc sobele de teracotă.

Mă leagă amintiri frumoase de ele și, peste ani, am dezvoltat o afecțiune în ceea ce le privește.

În România, maeștri sobari crează cele mai frumoase sobe de teracotă la Mediaș. Și tot de la Mediaș a sosit și placa aceasta de teracotă.

Cum mi-am mâncat masca – Jan Cornelius

L-am îndrăgit pe Jan Cornelius de când i-am citit Eu, Dracula și John Lennon. Am râs tare, și pe alocuri am rămas și pe gânduri. Semn că scriitura e bună.

Tot cu o impresie bună am rămas și după ce i-am citit noua apariție literară, Cum mi-am mâncat masca. Și deși ar fi multe de scris despre carte, prefer să-i las pe cei mai pricepuți la critică să o facă, iar eu să vă dau un fragment pentru a vă convinge să o citiți și voi.

‚Creativitatea este indispensabilă pentru un bun bucătar, vorba lui Paul Bocuse: Când greșește un doctor, se presară țărână deasupra. Dar când greșește un bucătar, ascunde greșeala sub sos și afirmă că a inventat o rețetă nouă.’

Ai făcut ce trebuia!

Cât de des vă spuneți asta?!

Cât de des vă spun ceilalți asta?!

 

Iaca un îndemn să începeți săptămâna bine: ați făcut ce trebuia!

Nu vă mai uitați în stânga sau dreapta, nu mai plecați urechea la ce spun alții. Oricum, nu contează.

Ați făcut.

Siri Hustvedt – Lumea în flăcări

‚Să nu lăsați pe nimeni să vă spună că nu există cuvinte magice.’

Propoziția aceasta mi-a mers la suflet. Mai ales că mi-a amintit că știu și eu acest lucru. Nu mor caii când vor câinii, mi-a spus soră-mea într-o perioadă tare gri, la prima mea sosire în București. Iar eu am răzbit înțelegând asta.

Omul e cel mai puțin el însuși atunci când vorbește din propria piele. Dă-i o mască și îți va spune adevărul, a spus Oscar Wilde. Poate fi literatura o mască? Creațiile artistice, pot constitui și ele o mască?

Da. Întregul roman al lui Siri Hustvedt aduce argumente care să susțină acest lucru. De asemenea, e o discuție întreagă asupra formelor care domină romanul. Cum le percepem, cum le reprezentăm, cum ne supunem la ele, cum am învățat să le privim, să le acceptăm și să ne ducem traiul în funcție de toate prejudecățile pe care le avem cu privire la ele.

 

Există în cadrul romanului o întrebare care mi-a plăcut tare mult și cu care aș dori să închei:

Existase vreo operă de artă care să nu se încarce de așteptările și prejudecățile privitorului, cititorului sau ascultătorului, indiferent cât de învățat sau rafinat ar fi acesta?

Film și muzică

Am văzut de curând filmul Cu cele mai bune intenții (The Meddler) de pe Netlfix și vi-l recomand cu drag.

Mi-a plăcut mult și muzica, pe lângă personajul principal, Marnie, interpretată magistral de Susan Sarandon. Vă las mai jos o melodie care revine în buclă în timpul filmului.

Între două fronturi – Oana David

Romanul Oanei David este un îndemn la analiză, în special a prejudecăților, dar și la reamintire și conștiință istorică.

Aș greși dacă l-aș cataloga drept o poveste despre o iubire dintre un bărbat și o femeie (deși se prezintă povestea unui cuplu, e drept). Eu l-am înțeles drept un manifest pentru iubirea în toate formele (pentru familie, pentru țară, pentru tradiții, pentru oameni, pentru locuri, pentru trecut, pentru prezent și, mai ales, pentru viitor).

Dialogurile, chiar și cele ale cuplului, sunt abil concepute și nicicând nu-ți par fade sau fără substanță.

Descrieri minuțioase te poartă prin sentimentele și gândurile personajului principal, Luli, dar și prin locurile prin care aceasta trece. Partea în care este descris bombardamentul asupra Bucureștiului în primăvara anului 1944 este cutremurătoare, autoarea reușind să transpună cititorul chiar în miezul evenimentelor.

Vă recomand cu drag romanul Oanei David.

Speranța

Vizita noastră în Slovacia

Soțul meu a propus Slovacia pentru concediul din vara aceasta. Și cum am avut o experiență frumoasă în zonă (Slovenia), am fost încântată de idee.

Am început călătoria de explorare a Slovaciei din Kosice. Orășelul are un centru mic și cochet și seamănă, arhitectural vorbind, cu cele din Austria sau Ungaria (iar în România, cu Sibiu sau Sighișoara).

Presov

Vizita în Presov mi-a amintit un pic de experiența trăită în Albania, în ceea ce privește promovarea turistică a României.

Castelul Spis

Sunt multe castele de vizitat în Slovacia, dar noi am ales să-l vizităm doar pe acesta. Vederea este foarte frumoasă, iar vizitatorii sunt încurajați să vină să se bucure de un picnic în curtea foarte mare a castelului.

Vysoke Tatry

Munții Tatra fac parte din lanțul vestic al munților Carpați. În Slovacia, aceștia se împart în Tatra Mică și Tatra Mare.

Noi ne-am cazat într-o pensiune tare drăguță care avea și acces ușor la locul de unde puteai să iei telescaune pentru a urca în munți.

Kremnica

Un orășel liniștit și frumos, construit pe mine importante de aur. Cea mai veche mină din lume este încă în funcțiune aici. Și o vedere de sus, din turnul castelului.  

Satul Cicmany

Un loc potrivit pentru o scurtă oprire pentru a vă delecta cu priveliștea caselor din lemn pictate.

Banska Bystrica

Mi-a plăcut în mod particular acest oraș. Din păcate, am fost doar în trecere, dar merita măcar o zi de vizită. 

Nitra

Un orășel micuț cu un castel de vizitat.

Bratislava

Ca aproape peste tot în Slovacia, există suficient de multe statui de bronz și în Bratislava.

Și înghețată😊. Și Dunărea.

Komarno

Un orășel liniștit, chiar la graniță cu Ungaria.

Dacă nu știi, e posibil să ratezi centrul din centrul orașului Komarno. O bijuterie arhitecturală la care ajungi trecând printr-un mic gang se relevă vizitatorului.

Slovacia în literatură

Ce fel de scriitoare aș fi dacă nu aș manifesta interes pentru literatură?!

Ori de câte ori vizitez un loc (iată și o poveste amuzantă din Slovenia), îmi place să iau cu mine sentimentul pe care mi l-a lăsat locul. Așa că îmi cumpăr cărți scrise de autori locali și ceai.

Din păcate, nu am găsit cărți traduse mergând prin librăriile micilor orașe. Dar am avut noroc în Bratislava.

Din toate acestea, nu am reușit decât să citesc cartea Bellevue a Ivanei Dobrakovova (care mi-a plăcut), însă sunt nerăbdătoare să le citesc și pe restul.

Să combatem făcutul pe genunchi

Nu știu alții cum sunt ....

Ba știu. Multă lume mi s-a plâns, dar și eu am descoperit chiar de la primul job că multe lucruri se fac pe genunchi.

Dacă ar fi să se tragă o concluzie despre cum se muncește, în general, indiferent de industrie sau țară, ei bine, atunci s-ar stabili că una din procedurile în vigoare respectate este făcutul pe genunchi.

Nici n-am realizat cât de ușor am aderat cu toții la procedura aceasta. Și nu este un reproș neapărat adresat cuiva anume, nici industriilor, nici țărilor. Trăim în continuă schimbare, iar acest fapt se reflectă mai ales în modul în care livrăm sarcinile, și anume pe repede-înainte.

Am fost odată la un interviu de angajare care m-a convins să îndosariez postul/ compania la așa nu. Când posibila șefă mi-a spus că ce o bucură foarte mult este faptul că ea și echipa nu muncesc sâmbăta, alarma s-a activat. Asurzindu-mă chiar în momentul în care mi-a vorbit despre echipa din care face parte și care are nevoie să înțeleagă să nu mai ia lucrurile personal și că uneori proiectele sunt abandonate și că trebuie să facă față mai bine schimbărilor pe ultima sută de metri. Nici nu vreau să mă gândesc câte tablouri vii ale lui Munch se găsesc în acea echipă! Una este să fii adaptabil, și cu totul alta să ai drept singură certitudine că totul se schimbă, fără vreo planificare în prealabil.

Așa am ajuns să înțeleg că, adesea, dincolo de discuțiile despre valori, unele echipe lucrează de fapt după o singură strategie – făcutul pe genunchi.

Oameni suntem și se poate înțelege că nu totul poate fi prevăzut sau anticipat. Și, uneori, chiar e bine că este așa. Dar să susții proiecte fără un pic de planificare și viziune mi se pare de-a dreptul periculos.

De ce e periculos făcutul pe genunchi?

Motivația angajatului este principalul aspect care are de suferit atunci când lucrurile se fac fără să se discute prea mult când ceva se schimbă și sarcina de lucru trebuie livrată imediat. Chiar și pentru angajații care nu au abilități organizatorice foarte bine dezvoltate, un asemenea stil haotic poate dăuna.

Desigur, stresul suferit de către angajat crește la cote mari în momentul în care apar schimbări neplanificate, într-un timp de execuție foarte scurt. Odată cu stresul, bineînțeles că și sănătatea are de suferit. Câți dintre noi nu știm deja cazuri de colegi sau șefi care s-au îmbolnăvit din cauza stresului?!

Lipsa de strategie dăunează și productivității pe termen lung a unei echipe. Se vorbește din ce în ce mai mult despre strategie, dar am senzația că prea puțini înțeleg definiția unei strategii. Dacă o strategie are în vedere doar obiectivul și prea puțin resursele de folosit și nu anticipează eventualele probleme care pot apărea pe parcurs, nu vorbim de strategie. De asemenea, dacă actanții nu sunt informați cu privire la strategie și nu își pot aduce contribuția la diversele etape ale strategiei (fie prin indicații legate de proiectele la care ar participa, fie prin informații pe care le-ar avea cu privire la alți participanți și/ sau proiecte/ probleme/ avantaje etc.) și împărtăși din sfaturi/ cunoștințele lor, nici aceea nu este o strategie. Mai există și cazuri, desigur, în care actanților li se dă dreptul la cuvânt, dar lucrurile pe care ei le împărtășesc sunt ignorate. Nici aceea nu este o strategie.

 

Ce am descoperit eu că funcționează

Vă povesteam acum ceva vreme că am întâlnit la un moment dat la un job un sabotor. Nu conta cât de bine ne organizam noi în echipă, acea persoană ne trăgea mereu în jos și nu era chip s-o oprim cumva. Așa că am venit cu singura soluție pe care o aveam la dispoziție, și anume să-i dăm un alt termen limită decât cel după care ne ghidam noi (adică, mai devreme). Și a funcționat. Având niște timp alocat special în cazul în care ne întârzia, reușeam să ducem la bun sfârșit sarcina de lucru.

 

Proactivitatea se poate învăța?

DA.

Ca orice lucru bun, îi realizezi importanța în momentul în care nu-l ai. După mai multe experiențe, și gândindu-mă la ce mi-a lipsit pentru a livra un proiect sau o sarcină de lucru (metoda agile, ca să fiu exactă), am realizat că proactivitatea mă poate salva de multe bătăi de cap.

Cum se începe?

Ușor. Și schițând un plan, musai. Apoi, pas cu pas, dar și în funcție de necesități, vei învăța dacă ai nevoie de un plan mai elaborat (a se citi, mai detaliat) sau o simplă enumerare de sarcini de îndeplinit și oamenii responsabili pentru executarea lor.

Dar proactivitatea nu se oprește aici. Planul trebuie urmărit și verificat dacă se desfășoară precum a fost stabilit, și intervenit în cazul în care apar schimbări sau întârzieri.

 

Este minunat când dai peste oameni care se adaptează ușor și nu neg că nu este importantă această abilitate, mai ales în vremurile în care ne găsim.

Dar pentru minți mai liniștite, o productivitate în creștere, un nivel de stres mai scăzut și, de ce nu?!, o viziune pe termen lung, recomand proactivitatea și mai puțin făcutul pe genunchi.