Augustin Buzura - Raport asupra singurătății

Dependența. O simți cum pune stăpânire pe tine de fiecare dată când deschizi coperțile unui roman de-ale lui Augustin Buzura. Citesc primele pagini și-mi amintesc cât de greu a fost să accept că se termina romanul „Recviem pentru nebuni și bestii” (da, scriu corect; ‘se termina’ fără voia mea). Fac pauze, devenind conștientă de faptul că vreau să prelungesc timpul petrecut citind romanul. Frica face loc curiozității. Apoi, dependenței. Filele trec cu repeziciune și mă pomenesc deja mai încolo de jumătatea romanului. Moment în care teama pune din nou stăpânire pe mine. Acea teamă măiastră că romanul se termină prea repede.

Cei care încă n-au renunțat să caute răspunsuri despre ei și despre plămădeala din care au apărut vor adora romanul acesta. Frica de singurătate și de moarte par, la prima vedere, să fie temele centrale ale romanului. Dar, de fapt, teama de viață poartă adevărata coroană. Proza lui Augustin Buzura e la fel de desăvârșită precum un diamant bine șlefuit, strălucind încântător din orice unghi ai privi-o. 

Soluții

Când n-ai altfel cum, cârpești. Sunt unii care ajung și la extreme. Precum în imaginile de mai jos.

Privind invenția, m-am gândit că poate fi un pasaj pentru a trece dintr-un apartament în altul. Cum nu mai e cazul de pasaj pentru servitori, mi-am zis că e un pasaj fantastic. Precum cel din palatul din Florența, folosit de cei cu sânge albastru să ajungă în alte părți din oraș, fără știrea muritorilor. 
Aveți vreo altă idee?!

Moștenirea lui Ionescu

Teatrul absurdului se regăsește adesea printre noi. Uneori, trecem pe lângă și nici măcar nu ne mai miră. Ne-am obișnuit. Așa sunt oamenii!

Azi m-am dus la piață și am intrat și într-un magazin în căutare de un bec anume. Am pătruns în magazin odată cu două mame și două copiluțe zglobii. Cea mai mică, devenind și personaj secundar în povestea de mai jos, trebuie că are în jur de trei ani. Mama a întrebat una dintre vânzătoare despre un cântar, dând drumul mâinii fetiței. Îmi așteptam rândul, când o altă vânzătoare m-a întrebat ce doream. I-am arătat becul stricat și i-am spus că am nevoie de unul la fel.

- Dar nu mai avem de ăsta spiralat.

- Nu-i o problemă, i-am răspuns. Mă interesează să aibă același tip de soclu.

Scotocește printr-o cutie cu mai multe tipuri de becuri, scoate de acolo unul rotund și mi-l arată. Îi zic că este în regulă. Se întoarce și caută din nou în cutie. Scoate altul. De data aceasta, unul spiralat.

- Ăsta are putere mai mare, îmi zice.

- Ok, îl iau pe acesta.

Fetița aleargă prin magazin, se oprește, trage de ceva și se aud lucruri căzând. Toată lumea din magazin se întoarce către locul de unde vine zgomotul.

- Ei și copii ăștia, îmi zice vânzătoarea. Îi lasă așa de capul lor.

Fața ei arată o experiență vastă în domeniu. O compătimesc, în gând, pentru toate dățile în care a aranjat din nou produsele pentru că un client le-a dărâmat.

- Deci v-ați hotărât la care bec? mă întreabă.

- La cel spiralat, mai puternic.

- Aha.

Se aude încă un pocnet. O altă vânzătoare se duce să inspecteze locul. Vine cu o ramă și strigă către vânzătoarea care îi arăta doamnei cântarul.

- Mai adăugați și o ramă la ce cumpărați acolo.

- Sigur, răspunde mama și-și cheamă copilul lângă ea, certându-o pentru ce făcuse.

Mama își ia fetița în brațe și răspunde vânzătoarei cu privire la modalitatea de plată. Vânzătoarea mea se întoarce ușor către cutia cu becuri, fiind în tot timpul acesta preocupată de ce se întâmpla în jurul fetiței, ca să spună apoi cu glas tare:

- Dar ce, domnișoara nu și-a consumat toată energia afară?

Mama, vădit rușinată, nu spune nimic. Oricum acceptase să plătească daunele și situația era penibilă și fără intervenția vânzătoarei.

- Copiii ar trebui ținuți afară, îmi zice vânzătoarea.

M-a uimit modul ușor în care mi-a vorbit de parcă mă trecuse în lista ei de aliați. Dar cel mai mult, mă sperie să văd că există oameni care au uitat cum e să fii copil, când ai răbdare doar cât trece cioara peste bloc, cum îmi zicea mama.

Și apoi, s-a întors către cutia cu becuri, scotocind după alte becuri. Îi spun că am decis să-l cumpăr pe cel spiralat, că nu e nevoie să caute alte becuri.

- A, da? îmi răspunde.

- Doar unul îmi este suficient, văzând că se pregătea să scaneze două becuri spiralate.

Mă iubește! Nu mă iubește!

Am văzut filmul Boyhood. Bunicel, dar în niciun caz un film de Oscar. Oare mai știm ce înseamnă un film de Oscar?! Da. Funeralii fericite și The Shawshank Redemption sunt filme de Oscar. Filme în care te scufunzi și-ți dorești să nu se termine niciodată. La fel e și cu cărțile bune, Recviem pentru nebuni și bestii sau Shantaram, de exemplu.

Un schimb de replici de la finalul filmului m-a pus ușor pe gânduri. Și anume dacă Trăiește clipa! nu e de fapt invers. Adică, clipa ne trăiește pe noi și n-avem cum ne împotrivi. Și am realizat cât de prinși suntem în mirajul dictoanelor. Credem în ele, ne prefacem că ne ducem viața conform lor și ne place să ne auzim dând sfaturi altora și folosindu-le. Cine seamănă vânt, culege furtună. Binele învinge. Nimic nu e mai presus de iubire (sau de lege, depinde de circumstanțe). Minciuna are picioare scurte. Lupul își schimbă părul, dar năravul ba. Meseria e brățară de aur. Cine fură azi un ou, mâine va fura un bou. E drept, există sămânță de înțelepciune în fiecare, dar nu în ele stă rezolvarea existenței noastre. Până la urmă, viața e imposibil de încadrat în dictoane. Și nici măcar în jocuri de genul Mă iubește! Nu mă iubește!, chiar dacă putem alege să ignorăm ultima petală care ne-ar da un răspuns pe care nu suntem dispuși să-l validăm drept adevărat. Scriind dictoanele de mai sus, mi-au răsunat în gând următoarele versuri (nici nu se putea mai nimerit):

Nu spera și nu ai teamă,

Ce e val ca valul trece;

De te-ndeamnă, de te cheamă,

Tu rămâi la toate rece.

                                                                        Mihai Eminescu - Glossă

Făgăduiala - Friedrich Durrenmatt

Nu numai suspansul este un criteriu căutat de mine în genul polițist (deși Făgăduiala nu se încadrează întru totul în acest gen), dar și posibilitatea de a vedea cu ochii minții acțiunea în timp ce trec de la o propoziție la alta.
Romanul "Făgăduiala" le conține pe amândouă. Mai mult, invită cititorul la reflecție. Reflecție asupra cuvântului responsabilitate. Fie ea față de un individ anume, fie față de societate. După ce am terminat de citit romanul, m-am regăsit mereu încercând să răspund dilemei de mai sus. Am realizat, într-un sfârșit, că îmi pusesem problema greșit. Nimeni nu ne pune vreodată să alegem, deși am părea constrânși, la o simplă vedere. Dacă e bine sau nu, e deja o altă discuție.
Romanul "Făgăduiala" este lectură obligatorie, după umila mea părere.

Morning's here! The morning's here, sunshine is here.

Cântecul lui Joey mi-a răsunat în cap când am văzut că răsare soarele. Apoi, am ascultat. Adevăratul cântec suna mult mai încântător. 
De ce să-l stric descriindu-l?! Mai bine vi-l prezint și vouă.

Zgomotul sacadat al vagoanelor de tren îmi pare de-a dreptul fermecător. Pe vremuri, oamenii de la țară știau ce oră este după trenul care trecea. Oare acum mai știu?! Pe mine m-a ajutat ceasul de la mână: ora cinci dimineața.

Tortul

Ziua de naștere a tatălui meu a fost zilele trecute. Nepotul meu, care se află în vizită la bunici, se poate să fi fost un cadou prea apreciat. Seara, când a fost întrebat cum și-a petrecut ziua cu bunicii, nepotul a făcut următoarea observație: mami, bunelu’ n-are tort! Și s-a retras discret din conversație. După o scurtă absență din cameră, nepotul s-a întors cântând La Mulți Ani și purtând o felie de pepene în mâini. Și tortul a fost creat. 
La fel ca o amintire de neuitat. Mai ales pentru bunelu’.