Ordinul Divin, 2017

(sursă foto: IMDB)

Cu un scenariu curajos și provocator, filmul "Ordinul Divin" e mult mai mult decât o simplă prezentare a luptei feministe pentru drepturile în societate ale femeilor.

De obicei, oamenii se simt rușinați că vorbească despre feminism - și asta din cauza faptului că în capul lor s-a conturat ideea că feministele sunt niște femei agresive care urăsc bărbații. Alții mă pun la colț când deschid subiectul, atrăgându-mi atenția că acum femeile au acces la orice și situația s-a schimbat mult, ba chiar femeile au parte de discriminare pozitivă (vezi luna femeii, cu mărțișorul și florile aferente).
E drept, lucrurile s-au mai schimbat. Însă prejudecățile încă mai dăinuie. Recunosc că m-am gândit cu teamă, câteva zile la rând după ce am urmărit acest film, la faptul că într-un anume canton din Elveția de abia în 1990 femeile au avut dreptul la vot. 1990 a fost ieri. Normal că prejudecățile dăinuie.

Să vă dau un exemplu din 2018?! Am recomandat unui bărbat pe Goodreads o carte scrisă de o autoare română (pe Goodreads, dacă oferi unei cărți un rating de patru sau cinci stele, ai posibilitatea de a o recomanda prietenilor tăi). Răspunsul primit a fost înfiorător. Bărbatul în cauză mi-a trimis un mesaj în care mă întreba ce anume din înfățișarea lui mi-a dat impresia că 'ar fi gay'. Dar și mai mult, domnul în cauză a considerat oportun să diminutiveze titlul cărții recomandate de mine. Vă las pe voi să trageți concluziile.
Avem nevoie de cât mai multe astfel de filme. Nu pentru că urâm bărbații, ci pentru simplul fapt că femeile nu trebuie diminutivate.

Brandul Emilia Muller

Cineva m-a întrebat deunăzi cum m-aș prezenta pe mine, ca brand. N-a fost ușor, dar am reușit să îmi fac o descriere succintă. Iacătă:

Cu un zâmbet care pare să-i locuiască mereu buzele, Emilia Muller debordează de creativitate, muzicalitate, râset, dorință întru reciclare și prietenie. Deși e un om organizat, Emilia Muller nu umblă doar cu liste de to-do după ea. Uneori notează versuri, idei de articole, de cărți și chiar de croitorit haine. 

Citește cu aviditate și e capabilă să facă și recomandări de lectură. Când nu scrie, Emilia Muller vede filme. Multe filme, și multora dintre ele le scrie recenzii pe unuldintre cele patru bloguri pe care le gestionează. 

Emilia Muller râde. Cu forță și fiind conștientă că e unul dintre cele mai eficiente sporturi pentru mușchii feței. Și aici ajungem la muzicalitate. Emilia Muller cântă. Frumos, după spusele ei. Alții mai au, însă, ezitări. 

Prieteni?! Pe unde nu are Emilia Muller prieteni?! Cunoaște prea bine valoarea prieteniei și știe că nimic nu se face decât cu oameni, prin oameni și pentru oameni. 

Emilia Muller e pasionată de reciclare. A orice. S-a ocupat mai mult de reciclatul hainelor vechi (ale ei, ale prietenilor sau familiei), pe care le peticește sau le dă o nouă utilizare. Cea mai încântătoare lucrare reciclată (care n-a fost un obiect vestimentar) o constituie un cântar rotund de lemn. Când s-a defectat, Emilia Muller n-a avut inimă să-l arunce la coș. L-a oprit, l-a pictat și apoi i l-a dăruit unui prieten drag, să-i înveselească sufrageria. 

Emilia Muller scrie. Și publică. A ajuns la patru cărți și jumătate. O nuvelă. O poveste pentru copii, pe care a și ilustrat-o (a, da, îi place și să deseneze). O colecție de scurte povestiri. Ediția bilingvă a colecției de scurte povestiri – în limba română și engleză - (de aici și povestea cu jumătatea de carte). Și romanul. Primul ei roman, care poartă un nume pitoresc – “Cusătoresele”. 

Iar dacă ar fi să-și aleagă o melodie, brandul Emilia Muller ar suna așa:

Zully Mustafa - Al treilea călător

Am citit romanul "Al treilea călător" scris de Zully Mustafa cu o încentineală impusă. Mi-am dorit să nu se termine prea repede și nici să ratez momente, trecând cu repeziciune. Au fost multe dăți în care am închis romanul și am rămas cu privirea pierdută. Cred că la fel pățește oricare cititor care descoperă că acea carte pe care o citește e scrisă pre limba sa. 

“Aceste mereu împungeri de la spate să dai ce ai mai bun din tine, cât mai repede, cât mai la timp, zoreala asta tembelă, ucigașă de spirite, de căutare a cuvintelor potrivite, când eu îmi doream doar tihna scrisului. Și să am destui bani să-mi cumpăr fuste colorate cu care să văd lumea sau floricele de porumb.” 
(fragment din "Al treilea călător")

În anul în care am citit prima dată romanul "Strugurii s-au copt în lipsa ei" eram în căutare de un Camino de Santiago, doar că nu știam că el există. Odată ce am terminat de citit romanul, experiența mă transformase atât de mult încât m-am mirat și eu de cât de simplu îmi fusese să privesc apoi lucrurile dintr-o altă perspectivă. De fapt, nu simțeam nevoia unui pelerinaj, dilema mea consta în faptul că aveam prea multe răspunsuri la întrebări pe care nu aveam curajul să mi le adresez.

Peste ani, aceeași experiență am avut-o cu romanul "Al treilea călător", iar de data aceasta acțiunea se defășura, în mare parte, pe Camino. O revelație, două, trei... Cine le mai știe numărul?! Ideea e că am cuplat întrebările de răspunsurile deja știute și astfel am închis cercul. Ce poate fi mai liniștitor decât asta?! Pesemne că cititul cărților lui Zully echivalează în spiritul meu cu efectuarea unui pelerinaj. 

Și pentru că nu-mi place să dezvălui prea mult din misterele lumii unei cărți, vă voi menționa punctele în care m-am regăsit - pofta de a merge în lume cu o prietenă, râsetele nesfârșite ce nu-și găsesc explicații în capul celor din jur, jocuri de putere, minciuna, gustul amar al dezamăgirii, ascendenții din zodiac, frustrarea muncii de traducător cu toate neplățile din partea beneficiarului, oameni sumbri ce n-au nimic de-a face cu un domeniu menit să aducă lumină și inspirație, oameni frustrați și colțoși, pregătiți să te sfâșie imediat ce întorci spatele, străini care te dau cu picioarele în sus prin actele lor de bunăvoință și omenie, umbra cuiva drag care a plecat de mult.

Vă recomand să citiți romanul "Al treilea călător" de Zully Mustafa nu pentru că am avut eu o experiență frumoasă, ci pentru că sunt sigură că și voi veți avea una la fel de frumoasă.

Roxana Cazaciuc - Ghicitori pentru Lulu

Citind ghicitorile Roxanei, nu numai că dai în mintea copiilor, dar rămâi acolo suspendat, fermecat de natura poznașă prezentată. Toate cuvintele îmbie la vacanță și, inevitabil, mă regăsesc simțindu-mă în curtea bunicilor. Lucru deloc facil de făcut, însă Roxana are darul de a face vrăji din condei. Iar soarele pare să fie unul din secretele ei. Altfel, cum aș putea explica de ce îmi place așa de mult această ghicitoare?!

Orașul în literatura Emiliei Muller

De curând a avut loc festivalul "Orașul și literatura" și, asistând într-o seară la discuțiile despre influența orașului asupra literaturii, am reflectat apoi asupra cărților mele. M-am născut și am crescut la oraș și, foarte rar, am vizitat satul. E drept, satul are un anume farmec, și asta și pentru că aveam mai multă libertate decât la oraș, bunicii erau mai îngăduitori și dornici să ne facă toate poftele, aveam fructe la discreție - pe care le puteam culege ușor și cu mâna - și aveam un câine, care era al meu pe întreaga durată a șederii. Și totuși, n-aș da nicicând orașul pe sat. Din multe considerente, printre care enumăr și vorba cântecului "dați-mi cinematograf".
Am căutat orașul prin literatura mea și iată ce am găsit.

Otilia Țeposu – Drușca. Povești de la marginea pădurii

Cartea aceasta e scrisă cu atât de multă blândețe, încât ai sentimentul aievea că-ți mângâie cineva creștetul. Te pierzi cu multă ușurință în farmecul poveștilor copilăriei și asta și pentru că ceva din trecutul fiecăruia dintre noi încă mai are stăpânire asupra noastră și asupra simțurilor noastre. Citind cartea, îți pierzi cumva vârsta. Nu ești nici adult și nici copil. Ești un bol de amintiri în care s-a stârnit furtuna și miroase a frig și a Crăciun, a mere coapte și porumb fiert, a veselie și protecție, a vară și a pere, a râset și primăvară, a povești fermecate și descoperiri uluitoare, a staniol colorat care încă mai păstreză mirosul ușor amar al ciocolatei, a porumb de floricele și plăcintă cu brânză sărată, a eternă tinerețe și bătrânețe, a îmbrățișări calde și leuștean, a praf în bătaia vântului și a liniște de nopți de iarnă. Și a pâine. Eterna pâine care ne aduce mai aproape. De cine suntem și cine am fost. Și de noi, în care se ascund atâtea variante ale noastre de care am uitat.

Undeva în carte, apar următoarele propoziții, niște bijuterii, de altfel, pe care vi le dau și vouă drept păstrare:

„Nimeni nu este perfect, tuturor ne lipsește câte ceva pe lumea asta. Important e să fim liberi ca să putem acoperi aceste lipsuri.”

Din romanul "Cusătoresele" citire

Vestimentația și accesoriile au fost asigurate de Squirrel.

For my English-speaking friends, the text in English below:
(Excerpt from 'The Sewing Club')

I went out of my apartment building just on time to catch the rain. The parka I was wearing was surely going to show its utility. I put the hood over my cap to make sure that I wouldn’t arrive soaking wet to Eliza’s house. The month of March was kind of moody, or maybe I was feeling that way about it giving that I was coveting summer and spring seemed to want to leave me with a brutal impression. Raindrops were furiously splashing over the causeway and, from time to time, the drops would hit my black pants. There, the drops looked like mercury drops easing their way into the fabric. Then they would quickly vanish, leaving behind an even blacker spot.

On the streets, people were armed and fighting using their umbrellas, which were very eager to throw themselves forward, just like a top of an epee. Some had already given up and were walking with fast and small steps, keeping their heads bowed. At the end of the street, the flashes of a car blinded me, and for a while I could only see a yellow background over which silvery needles were madly coming down from the sky. I turned right and went down the hill. Soon, I arrived near Eliza’s house. Across the street from her house there was a block of flats. There, nobody could notice me, and more, I was sheltered from the rain. I stopped in front of the entrance to the block of flats and took down the hood. The lightbulb from the light pole illuminated the street on which cars were passing by. They were fighting the waters while trying to mount; waters that were menacingly coming down towards them. What a show! And how tricksome are we, the human race, as we fight armed against nature.