Despre 2018

Dacă iau seama la ce am auzit în jurul meu, pe măsură ce înaintezi în vârstă, timpul pare să devină din ce în ce mai alunecos. În sensul că trece atât de repede încât nu-l mai simți.
Nu sunt încă pregătită pentru dorințe cu privire la 2019, însă știu un lucru - am pentru ce-i mulțumi lui 2018. Și nu doar ca scriitoare.

Și cum promisiunea e promisiune, n-aveam cum să închei anul fără dragul de Vlad. Din 'Aventurile aproximative' ale lui Vlad Mușatescu îmi dă ghes următorul fragment:

"-  O să-mi fie dor de tine! De-asta să fii convins... Așa că n-are niciun rost să te-ntristezi din pricina despărțirii noastre... E vremelnică, ascultă la mine, că știu ce zic! Noi n-o să murim niciodată. Tu, fiindcă ai s-ajungi scriitor, ca și frate-miu, iar eu pentru că-s Vlahuță... Și-am trăit ca un Vlahuță. Din plin. Cântând, iubind, mai bând și-un păhărel, așa cum îi șede omului bine! În definitv, mai dă-o-n măsa de viață, că pentru asta-i făcută... Trăiește-o din răsputeri, ca mine, și n-ai să mă uiți niciodată!”

De revăzut, n-am mai apucat să-l revăd pe moș Vlahuță. În schimb, nu l-am uitat. Niciodată, așa cum îmi ceruse. Ceva-ceva, tot învățasem de la dânsul. Întrucât mă asigurase că despărțirea noastră-i vremelnică, înseamnă c-o să ne reîntâlnim cândva. Unde? Că pe pământ n-am mai izbutit. Totuși, rămâne de văzut! Vorba lui Stephane Roll (alias), zis Gheorghe Dinu: ‘Om muri și-om vedea!’"

La mulți ani, oameni buni! Să vă bucurați!

Tradiții de familie

Înțelegi cu adevărat legătura de familie de abia când îți remarci nepotul folosind aceeași tactică pe care o aplici de ani buni. Și anume, să o rogi pe mama (în cazul acesta, Bui a.k.a. bunica) să îți povestească o întâmplare pe care ai mai auzit-o de câteva ori, dar ți-e tare drag s-o mai auzi o dată. Încrunți nițeluș sprâncenele și dai detalii ușor greșite despre poveste, tocmai pentru a crea în Bui nevoia de a clarifica. Dai capul pe spate. Ușurel, să nu îți vadă Bui zâmbetul victorios, deși Bui de abia așteaptă să-ți povestească. Asculți, și pe fața ta se vede încordarea deși încă nu s-a ajuns la punctul culminant. Și râzi. Râzi tare și mult pentru că Bui a ajuns exact la partea care îți place.

Există povești care nu devin fade peste ani, și acest lucru li se datorează doar povestitorilor lor. Și există tradiții de familie care își continuă viața, fără ca noi să fi avut vreun merit. Tocmai acestea îmi par cele mai importante și mai 'de sânge'.

Când e frig...

Când e frig afară, mă înăbușă dorințe și mai aprige de citit cărți. Mă culcușez în canapea, îmi aduc alături o cană de ceai și mă scufund în lectură. Dar nu de tot. Rămân într-o oareșce stare de alertă. Tocmai de aceea mă așez cu fața către fereastră. Pe ea privesc când rânduri din carte îmi dau aripi de gândire. Privind pe fereastră, simțirea iscată de cele citite se domolește și se așterne, precum țesătura pe un gherghef. Iar așa, nici eu nu sunt cu totul desprinsă de lume și pot mai ușor să las cartea din mâini.

Un scaun

Deschizi ușa. E verde. Te uimește pentru că erai obișnuit să remarci această culoare în condiții diferite. De ce oare ți-ai setat așteptările cu privire la culori?! De ce verdele trebuie să se găsească doar afară?! Și, eventual, doar primăvara?! Sau poate este forma ta de autoapărare. Uiți ca să nu suferi. Căci suferi amintindu-ți. "Durerea de acum este parte din fericirea de atunci". Cumva citatul lui C.S. Lewis nu te ajută. Dar ce te ajută?

“Ultimii martori” – Svetlana Aleksievici

Un prieten de o altă nație cu a mea mi-a spus odată că nu ar dori să lupte într-un război, că oamenii sunt la fel indiferent de nație și că ar trebui, la nivel înalt să se facă eforturi ca vieți omenești să nu mai fie puse în pericol și că ura dintre nații să fie eradicată. Atât cât pot eu înțelege, privind în jur, eforturi ca acestea sunt rare. Ba mai mult, discursurile pline de ură se întețesc și își găsesc mereu ascultători și susținători. Ne place să găsim țapi ispășitori în rândul celor pe care nu-i înțelegem și preferăm să-i marginalizăm pentru a ne pune pe noi la adăpost.

Învățând din greșelile trecutului putem evita ca tragediile să nu se mai repete. Dar pentru asta trebuie să vrem să ne interesăm cu privire la trecut, trebuie să fim dispuși să acceptăm că nu le știm pe toate pentru că suntem la ani distanță de trecut și știm noi mai bine.

Cartea “Ultimii martori” a Svetlanei Aleksievici nu este o carte pe care s-o iei în vacanță și s-o citești în timp ce savurezi un cocktail. Cumva, are nevoie de un alt decor, poate chiar de o altă stare de spirit. Însă citirea ei este esențială. Nu doar pentru noi, ca indivizi, ci pentru întreaga umanitate. Mărturiile adulților care în vremea celui de-al doilea război mondial erau copii sunt cutremurătoare, dar relevante pentru adulții de astăzi care pot face eforturi să nu se repete istoria.

O mărturie a unei femei mi-a impresionat profund. Povestea că războiul a făcut-o să nu înțeleagă noțiunea de oameni străini. Rămași orfani, ea și fratele ei au fost salvați și ajutați de străini și toți erau ‘oameni de-ai noștri’.

Noțiunile de țară și popor se pierd în fața traumelor războiului și transcend oricare hâde naționalisme.

Vă îndemn să citiți această carte și să vă învățați copiii să fie toleranți și curioși cu privire la trecutul omenirii. Doar așa vom putea să le oferim o lume mai bună, pe care s-o moștenească.

Cocean

Există cuvinte pe care le înveți dintr-o joacă pe lângă adulți care găsesc răbdare să-ți explice sensul lor. Și tot așa, la fiece pronunțare a acelor cuvinte, te vei găsi aievea în momentul în care ți s-a prezentat sensul lor.
Am învățat ce înseamnă cocean într-o toamnă, când mirosea metalic a must și buricele degetelor mi-erau lipicioase de la strugurii negri. Câteva găleți de porumb galben erau prin preajmă, iar alături ... alte găleți cu știuleți de porumb fără boabe. Ustensila care făcea diferența dintre cele două stadii avea dinți metalici, pe de o parte, iar pe de alta, o curelușă. Mâna bunelului o folosea cu pricepere.
- Adu-mi, te rog, peria aia de lângă găleata cu coceni, mă rugă mama.
- De lângă ce?
Și astfel am aflat despre existența cuvântului cocean.
De obicei, când înveți un cuvânt nou, îl repeți cu înfrigurare, pregătindu-te pentru momentele viitoare în care te vei găsi în preajma acestuia. Până acum, nu știu de câte ori l-am folosit. Însă azi, când mi-au trecut prin față doi bărbați cărând găleți pline cu coceni, l-am rostit în minte. A fost ca și cum mi-aș fi amintit de un poem învățat pentru vreo serbare școlară. Cuvintele par să aibă uneori o forță chiar mai amplă decât ne-am aștepta și par să dețină cheia călătoriei în timp.

Căldură

Căutăm semne. Rasa umană deține oareșce înclinații detectivistice, trebuie să recunoaștem. De ieri, am pus totul sub lupă. Căutăm semne că toamna se apropie. Ba chiar, că ne-a păcălit și a ajuns de câteva zile deja. Soarele s-a mai potolit din dogoreală, frunzele scot un ușor zgomot metalic atunci când vântul adie, iar ziua s-a micșorat.
Între timp, alții nu dau nici măcar doi bani. 'E căldură mare, mon cher!' Încă.