Și atunci nepot mă întreabă:
- Da' ce tu, Eme, m-ai chemat?
Și mi-a dat cu nt, cum se mai întâmplă uneori când nepot are replicile la el. Dar m-am regrupat rapid, și dacă nepot are dreptate... cât de târziu poate să fie să mă apuc de cor?!
Felul în care personajele se mișcă sau interacționează arată că Sidonia Drăgușanu a fost un fin cunoscător al spectacolului uman, cu tot ce are el mai bun sau mai rău. Deși piesele din volumul de față sunt prezentate drept comedii, firicele de mâhnire și neliniște apar din când în când, îmbiind la reflecție.
Mai
jos găsiți un fragment din piesa “Jocul adevărului”:
Domnul
Elefterescu (se
plimbă prin cameră):
Dumneata tot dai zor cu “adevărul”.
Adevărul! Uite că adevărul mai mult încurcă decât descurcă. Cine m-a pus să te
ascult?!
Valeriu
(cu umor): Cine m-a pus pe mine să vă ascult?! Așa-mi trebuie! De mult sunt eu
de părere că nu e bine să dai sfaturi nici când ți se cer. Dar nu știu cum
dracu’ fac, că nu
prea țin cont de părerea mea!
Vorbeam zilele trecute cu o colegă despre cum să ne asigurăm că includem tot ce ne-am propus într-un email. Așa că m-am gândit un pic și am prezentat, pe pași, cum încerc eu să mă asigur că nu uit ceva. Mi-am zis că poate ar fi de interes și pentru altcineva, așa că iată pașii mai jos:
2. Scrie mesajul și salvează-l în schițe.
3. Citește-l cu atenție și corectează greșelile (de ortografie, gramaticale, elipse și verifică dacă toate elementele menționate în notiță sunt incluse).
4. Lasă textul și ocupă-te de altceva.
5. După ceva timp, recitește textul. Fă corecții, dacă este necesar, și verifică din nou notițele, să te asiguri că nu ai uitat nimic. Dacă emailul tău conține mai mult de două fraze, este mai bine să separi paragrafele între ele cu un spațiu (opțional – poți pune în Italics sau în Bold acele informații importante cu care vrei să rămână cititorul după parcurgerea textului tău).
6. Trimite emailul.
7. Notează-ți să revii cu un email dacă ai dat vreun termen limită (o reamintire cu două zile înainte de expirarea termenului limită).
Sper să vă fie de folos!
Pe 14 octombrie, am participat la evenimentul de lansare a romanului
Ophanim, bucuroasă că Ana Barton a lansat în sfârșit un nou roman. Îl așteptam
de atâta vreme!
Pe Ana Barton am descoperit-o la a doua venire a mea în București, pe când îmi căutam aprig de muncă (a câta oară?!). În cadrul unui interviu cu directoarea departamentului de marketing, pe care tot Ana o cheamă (bag seamă că prenumele mamei mă tot ghidează în viață pentru că am tot cunoscut la Ane de atunci care nu mă dezamăgesc), ne-am lansat în discuții despre cărți (asta și pentru că fusesem întrebată de cărțile mele) și numele Anei Barton mi-a fost dăruit cu încântare.
De atunci, am tot citit-o pe Ana, cu drag și nesaț. Ba, mi-a fost dat să descopăr că în ciuda programului ei încărcat (nu am o certitudine, dar așa îmi închipui), Ana a primit cu bucurie să se uite pe un text de-ale mele și să-mi ofere părerea ei. Și pare puțin, dar nu e. Că am mai întrebat eu pe la alții și am fost ușuită. Doar draga mea de Zully se mai remarcă din cei pe care i-am contactat și m-au omenit cu recomandările și impresiile lor. Și contează atât de mult.
Dar revenind la lansare, după eveniment, s-a creat o coadă pentru autografe. Când mi-a venit rândul, i-am întins Anei cartea și ea mi-a dat autograful. Am râs uitându-mă apoi în partea dreaptă jos, amintindu-mi remarca ei din timpul evenimentului că are un scris greu de înțeles. L-am tot privit din unghiuri diferite și tot nu mă duce mintea ce o fi scris ea acolo.
Când mi-a dat cartea înapoi și m-a întrebat dacă e ok să ne îmbrățișăm, am rămas nițel interzisă. Mie mi-e dragă scriitura ta, Ana, dar nu aș fi visat și la o îmbrățișare. Care nici măcar n-a fost scurtă, din seria vreau să fac doar să bifez. Am ieșit de acolo cu un zâmbet de copil emoționat când ia un premiu. Și la fel ca mine trebuie să fi ieșit și ceilalți, căci Ana și-a îmbrățișat toți cititorii în seara aceea.
Cum bine spunea doamna Mărculescu în timpul evenimentului de lansare, romanul Ophanim trebuie citit, iar cititorul trebuie de asemenea să se lase citit de către roman, la rândul său.
Nu a fost personaj descris în carte să nu mă încânte, dar, dintre toți, eu
pe Mamifera o ador. Are un fel al ei de-a spune lucrurile pe șleau pe care un
om pragmatic și sătul de atâtea superficialități ca mine n-are cum să nu-l
încânte.
Și pentru că mie îmi place mai mult să las cartea să vă convingă, decât să încerc să descriu eu de ce ar trebui s-o citiți, luați mai jos câteva fragmente:
“…
… îngeroaia de maică-mea crede că tot ce-avem de făcut în viață e să ne dăm seama cînd ne vine să fim răutăcioși și răi și să ne abținem, apoi să ne gândim de ce ne vine, iar, în timp, autodisciplinîndu-ne în felul ăsta, să ajungem să nici nu ne mai vină să fim răi. … Singurul lucru pe care e în stare un om să-l construiască e lipsa răutății.
…
… Și cînd îți zboară mintea aiurea și te năpădesc fricile că aia sau ailaltă n-o să-ți iasă sau, mai rău, c-o să se întâmple ceva îngrozitor cu cei mai apropiați ai tăi, să-ntorci gîndul, îți închipui că-l iei cu mîna și-l întorci pe dos, ca pe mănușă, te ridici din pat, dacă ești în pat, te ridici și umbli, te miști din loc cînd îți schimbi gîndul și te-apuci să faci ceva, chit că să mîzgălești o foaie. Îți faci rost spre bine cu mintea ta, Intrieș, mamă, n-o lași să facă ea ce vrea, că mintea e păcătoasă, dacă nu stai de veghe, te duce pe unde nici n-ai vrea s-ajungi vreodată. Nimic și nimeni nu te poate speria mai rău decît mintea ta, mamă, dar tu să n-o lași.
...“
Și deși te poartă prin mici cămăruțe cu rol de
capitole, de fapt, scriitoarea te plimbă printr-un univers mult mai amplu, în
care trecutul și viitorul se întâlnesc pentru a face pace și pentru a trage concluzii
și învățături.
Este ceva frumos în modul în care frământă
Zully cuvintele încât, citindu-le, ți-e imposibil să nu te transpui în poveste,
dar în același timp să reușești să păstrezi o mică legătură cu realitatea ta, a
cititorului. Iar realitatea asta s-o compari cu cea din poveste și să-ți iei
pentru tine învățăminte.
După mine, romanul are un singur personaj, și
nu e vorba despre un om. Amintirile, indiferent de moment sau locul sau
persoanele pe care le evocă, constituie centrul romanului. De asemenea, printr-un
joc al reflexiilor în oglindă, pentru a altera sau nu forma amintirilor, scriitoarea
crează un sentiment de claustrofobie din care cititorul nu poate ieși decât
dacă are curajul să privească cu atenție modul în care emoții universale se
reflectă în propria oglindă.
Vă recomand cu drag noul roman al scriitoarei Zully Mustafa și vă las mai jos, întru reflecție, un fragment:
‘Asta înseamnă să ai amintiri, iar amintirile devin mai prețioase după ce
prieteniile dispar.
...
Ia un stilou sau un pix cu gel, sau un
condei, sau orice vrei și scrie așa: Și singurătățile, marile
singurătăți nu aduc numai monștri, aduc și înțelepciune, și pasiune, și
tandrețe, și iertare. Dacă ai mai mult timp când vii, poate vedem marea
împreună. Și mie îmi e dor de ea.’
Fiți eficienți!
Să explic?! Bineînțeles.
Când scrieți un email
cerând ajutor și includeți alte persoane interesate de proiect, vă rugăm să
vorbiți înainte despre ce vă doriți pentru proiect. Este ușor. Stabiliți o întâlnire
scurtă și clarificați ce e de clarificat.
Vă rugăm să nu ne trimiteți emailuri după
emailuri prin care vă consultați și încercați să stabiliți ce doriți de la
proiect. Nu este eficient și pierdem o groază de timp (pentru toată lumea), ca
să nu mai spun că este și demotivant. Pe deasupra, ne arătați că nu aveți nicio considerație pentru noi, bombardându-ne cu emailuri.
Este exact ca un meci de tenis pe care-l privești, de pe margine. Doar că nu ești în timpul liber și nici schimburile de mingi (a se citi emailuri) nu-ți aduc vreo satisfacție (a se citi înțelegere). De ce să umpli căsuța poștală electronică a unei terțe părți cu mesaje înainte de a vă elucida ce vreți de la ea?!
Știu că este mai ușor să scrii emailuri și să
te aștepți ca cei care le citesc vor avea perspectiva mai amplă asupra
proiectului, dar rețineți, vă rog – emailurile nu se citesc de drag, nu
constituie literatură. De asemenea, aveți, vă rog, în vedere faptul că nu
sunteți singurii care ne trimiteți emailuri.
Așadar,
gândiți-vă un pic la timpul pe care o persoană îl pierde citind emailuri și
încercați să fiți cât mai eficienți cu putință. Nu sunt fan al ședințelor care
nu se mai termină, dar uneori o ședință de 10 minute poate face diferența. Programați-vă
o ședință cu părțile interesate de proiect, și astfel vă veți asigura că veți
comunica doar informațiile relevante persoanei care trebuie să vă ajute cu livrarea proiectului.
Fiți buni, fiți eficienți; chiar nu este deloc atât de complicat precum pare!
Iubesc sobele de teracotă.
Mă leagă amintiri frumoase de ele și, peste ani, am dezvoltat o afecțiune
în ceea ce le privește.
În România, maeștri sobari crează cele mai frumoase sobe de teracotă la Mediaș. Și tot de la Mediaș a sosit și placa aceasta de teracotă.
Tot cu o impresie bună am rămas și după ce i-am citit noua apariție literară, Cum mi-am mâncat masca. Și deși ar fi multe de scris despre carte, prefer să-i las pe cei mai pricepuți la critică să o facă, iar eu să vă dau un fragment pentru a vă convinge să o citiți și voi.
‚Creativitatea este indispensabilă pentru un bun bucătar, vorba lui Paul
Bocuse: Când greșește un doctor, se
presară țărână deasupra. Dar când greșește un bucătar, ascunde greșeala sub sos
și afirmă că a inventat o rețetă nouă.’
