Suferi de ședințoită dacă...

(drept the copyright al ilustrației revine revistei The New Yorker)

 (traducere din engleză: Dumnezeule ... acele ședințe chiar ar fi putut fi doar emailuri.)

 

1. Răspunsul tău la orice este să creezi o ședință.

2. Dacă într-o ședință te pierzi în discuții care n-au neapărat legătură cu subiectul adunării.

3. Dacă ai depășit timpul alocat ședinței, când deja cei invitați au plecat să se alăture unei alte ședințe, iar tu conchizi că ce n-a putut fi rezolvat în ședința aceasta se va rezolva cu siguranță într-una nouă.

4. Odată ședința nouă începută, te lansezi din nou în cele descrise la punctul doi. Și uite așa, te trezești peste ceva timp obosit, dar și surprins că ești obosit.

 

Morala – când ai ceva de clarificat, o scurtă ședință poate ajuta mai mult decât 10-15 emailuri trimise. Ideea este să nu faci din ședință instrument de zgomot de fundal, când angajații sunt nevoiți să lucreze în timpul desfășurării ei pentru că altfel nu au timp să rezolve sarcinile de lucru.

Este important ca angajații să nu aibă întregul program de lucru sufocat de ședințe; altfel, sarcinile de lucru nu pot fi îndeplinite cu atenție.

Și cel mai important – întreținerea unei orientări pragmatice cu privire la punctele de discutat în cadrul unei ședințe și elementele de verificat în cazul în care apar probleme. Scurte și la obiect trebuie să fie ședințele, pentru ca oamenii să nu se întoarcă sleiți de puteri la sarcinile lor.

 

Ce mă califică pentru sfaturile de mai sus? Sunt supraviețuitoarea (din fericire, nu singura) unei ședinței lunare de 6 ore (consecutive). Așadar, iată-mă aici să pot spune povestea și da recomandări.

Fizica tristeții - Gheorghi Gospodinov

Un fragment:

„Ne privim. Între noi sunt 60 de ani și un bărbat pe care ea îl ține minte la 25, iar eu l-am petrecut acum câteva luni, la 82. Și nicio limbă în care să ne putem spune totul.“

 

Spre rușinea mea, nu am cunoștințe despre literatura bulgară. Exceptând numele poetului Hristo Botev, a cărui poezie n-am citit-o, literatura bulgară rămâne o necunoscută. De fapt, de aceea încerc pe unde merg prin călătorii să achiziționez cărți scrise de autori autohtoni. În România, din păcate, nu prea ajung să fie publicați autori din alte țări cu literatură mai puțin promovată.

De aceea am cumpărat cartea asta, recunosc. Prea puțin am fost interesată de subiectul ei, cât de faptul că este un autor bulgar. Și surpriza s-a dovedit încă mai frumoasă descoperind stilul lejer și simplu (care nu este deloc ușor de păstrat într-o carte) în care Gheorghi Gospodinov scrie.

Plecând de la mitul Minotaurului, autorul leagă o sumedenie de ițe, mai mult sau mai puțin simbolice, cu tot ce înseamnă realitatea din care se descoperă un mit – viața de familie, adolescența, primele iubiri, dezamăgiri sau așteptări. Dar cea mai grozavă dintre ițele acestea este memoria. N-am putut să nu mă gândesc la motto-ul care m-a mânat și pe mine în lupta scriitoricească, acel motto găsit în romanul O.K. al lui Maria Arsene  – Amintește-ți că memoria trebuie s-o lași moștenire. Ca să nu moară odată cu tine. Amintește-ți! Amintește-ți!

Scriitorul se joacă un pic și cu cititorul; îl provoacă să iasă și el din labirintul în care este obișnuit să rămână atunci când parcurge o carte, orbit de acțiune și încercând să găsească înțelegerea (deci ieșirea din labirint).

Când închei romanul, ai nevoie de câteva clipe să-ți revii. Ai făcut cunoștință cu absolutul și reîntoarcerea la realitate poate fi dificilă. Iar dacă aveam vreun dubiu, scriitorul Gheorghi Gospodinov mi l-a spulberat – există fire pe care nu le vedem și care ne leagă de tot și toate.

Agresivitate

Sunt câteva lucruri pe care nu le suport, iar dintre ele se remarcă agresivitatea. Ba mai mult, mă enervează când cineva crede că dacă face uz de agresivitate mă va convinge.

Sunt un om destul de încăpățânat, conștient de fuga timpului și nu-mi place nici mie să-mi pierd timpul și nici altora să-l pierd. Așa că la momentul în care am primit un telefon de la o doamnă care mi-a spus că-s clientul lunii (nu mi-a fost clar pe ce date și-a construit ea enunțul ăsta) și tocmai de aia s-au gândit să mă sune și să-mi ofere super oferte cu privire la asigurări de sănătate, am refuzat-o politicos, explicându-i că nu vreau să-i pierd timpul inutil.

Doamna s-a regrupat rapid și m-a întrebat care este motivul refuzului meu. N-avea niciun sens să ne aruncăm în alte explicații și i-am spus că nu-s interesată și că-i urez o zi bună. Vorbind peste mine, doamna mi-a trântit următoarea întrebare: dumneavoastră sunteți din cei care consideră că asigurările trebuie făcute doar la nevoie?

E, aici, am încheiat discuția, i-am mulțumit și am închis. Dar nu pot să nu mă lansez în câteva concluzii/ afirmații despre convorbirea aceasta:

Îmi este clar că foile de pe care se citește la astfel de convorbiri au nevoie de actualizare

Nu poți să intri cu bocancii în timpul meu și pe deasupra să mă insulți că fac parte din tagma celor necugetați

Nu ai de ce să-mi vorbești de sus, cu un ton infantilizant. Eu și doar eu pot decide ce fel de asigurare de sănătate am și cum mi le drămuiesc eu pe toate

Chiar se fac vânzări cu atitudinea asta?

 

Înțeleg oamenii de vânzări și înțeleg asertivitatea care li se impune, dar să nu uităm că vorba dulce mult aduce.

Liniștitor

 

Solicitare

Gata, am răbdat cât am răbdat, dar nu mai pot.

Opriți-vă, vă rog! Nu vă mai pozați cu brațele încrucișate, încercând să trimiteți un mesaj de om serios, profesionist și mai știu eu ce. Postura aceasta este fumată de mult și nici măcar nu transmite asta.

Ce transmite este lipsă de originalitate și, conform decriptării limbajului nonverbal, o barieră față de interlocutor/ privitor, dar și un foarte clar ‚nu mă interesează’.

 

Așadar, vă rog frumos (din suflet, chiar), nu vă mai pozați cu brațele încrucișate sau nu mai sfătuiți oamenii să se pozeze astfel. O imagine chiar face cât o mie de cuvinte; și atunci, de ce să transmiteți că sunteți plictisitori, deloc inovativi și nesiguri cu privire la mesajul pe care doriți să-l perceapă publicul?!

Cuvinte cu rol de gong

Nu știu dacă ne este din ce în ce mai greu să ne exprimăm din vina atâtor tehnologii care ne facilitează lucruri, printre care și comunicarea, dar remarc o tendință de a folosi cuvinte care nu încurajează înțelegerea, ci creează un nor de fum. Nimic nou, s-a tot făcut asta, dar parcă nu atât de des. În limba curentă, folosim acronime sau cuvinte englezești pe care le-am adoptat cu prea multă ușurință, aș zice. Și remarc dificultatea de a ne exprima cap-coadă într-o limbă română corectă (bine, nu este asta o știre de ieri, de azi).

Dar îmi pare că de o vreme se folosesc cu precădere cuvintele-gong. Ce-s ălea?!

Când nu știi ce să zici (poate n-ai nici vocabular și nici cunoștințe asupra subiectului), dar ești nevoit sau vrei tu să comentezi, atunci recurgi la folosirea unui cuvânt-gong. Acesta are rolul de-al dezechilibra nițel emoțional pe interlocutor, care șade uneori și se gândește dacă nu i-a scăpat ceva.

 

Cuvinte-gong remarcate de mine sunt multe, dar cele mai uzitate sunt:

• interesant (ăsta are și multe valențe; îl descopăr adesea amuzată de faptul că omul nu vrea/ nu poate să spună că nu-i place/ nu înțelege lucrul despre care a fost întrebat și atunci îl califică drept interesant – și da, dă cu nt!)
• splendid
• wow (Ce, n-ați auzit și voi de elementul wow?! Nu? Norocoșilor!)
• de ce nu?! – multă vreme am trăit cu impresia că acesta este un aproape da; dar mi-a fost dat să învăț că e, de fapt, un nu machiat și că te vei prinde tu curând de asta

 

Și nu mă dau eu deșteapta care arată cu degetul, că m-am surprins și pe mine folosind cuvântul interesant. Dar am zis să scriu, să fie clar ce șmecherii încercăm să facem cu cuvintele-gong.

Floriografie – Jessica Roux

Când vine vorba despre flori, un lucru este cert – nu știu să le îngrijesc (dar recunosc că nici nu mi-am dat silința să aflu).

Dovadă că nicio floare în glastră primită cadou nu mi-a supraviețuit mai mult de două luni. Georgică, un cactus (sau cum îi spunea nepot, captus) deține acest titlu și onoare minunată. În plus, nu stau bine nici la denumiri (în afară de frezii, pe care le ador), dar această carte mi-a întreținut interesul.

 

Pe lângă semnificația fiecărei flori prezentate în carte și florile cu care ai putea să le combini pentru a obține un buchet (care are la rândul lui o semnificație; detectivei din mine i-a plăcut asta), ilustrațiile sunt minunate. Ai aproape senzația ca vei simți și parfumul privindu-le.

 

Recunosc că de-acum, o să privesc cu alți ochi orice buchet de flori încercând să descifrez mesajul.

Mărțișor

Pe când nepot era cât o gâgâlice, se găsea împreună cu tatăl lui la cumpărat de mărțișoare. Când s-au apropiat de o tarabă, nepot a ales mărțișorul pentru mine. "Dar e auriu, nu cred c-are să-i placă", i-a zis taică-său. Și nepot a zis, "nu, îi place".

Și mi-a. Iar de atunci îmi place auriul. E, pesemne, mărțișor pe vecie de la el.

Primăvara

 

Odă plictiselii

Vorbeam deunăzi despre programul încărcat la care sunt supuși copiii astăzi, diverse cursuri și activități, înainte și după școală, și cum bieții ar trebui să aibă încă de mici carte de muncă. Nu-i bai că și adulții se aruncă și ei în tot felul de programe nebunești. Dar mai trist îmi pare că încărcarea aceasta este un motiv de laudă. Cum încă mai e și multitasking-ul; pesemne că ne va lua încă ceva timp să renunțăm a slăvi această aptitudine care este periculoasă și duce la burn out (epuizare).

Nu zic că trebuie să bâltim într-o lipsă de activitate, dar plictiseala e bună (la fel cu murdărirea, precum se afirma într-o reclamă celebră). Ne temem să ne oprim și să dăm un pic de răgaz trupului și minții de parcă s-ar atrofia ambele. Dar mai ales, nu trebuie să confundăm plictiseala cu lenea. 

Eu, adesea, îmi găsesc inspirație în momentele de respiro, când mintea nu se mai chinuie să găsească o soluție sau când stau pe canapea după o zi de lucru și privesc spectacolul culorilor cerului la apus. În plus, nu e nimic rușinos să îți dai un pic de răgaz din toată fuga aceasta la care suntem supuși zilnic, să oprești motorul și să te regrupezi. Plictiseala e o muză, parol!

Secret

Când mă bântuie frici, tristeți sau am nevoie să-mi amintesc că există lucruri frumoase, ascult video-ul acesta. Adevărata muzică vorbește cel mai frumos grai pe care nici măcar nu-l putem pătrunde întru totul. Și e bine că-i așa.

Fitness

Păsămite, nu prea înțeleg eu bine cum e cu nutriția sau mersul la sală. Și am realizat asta când, într-o seară, mă schimbam în vestiar și am văzut cum trebuie, de fapt, să te pregătești pentru mișcare. Imaginea mi s-a lipit atât de mult de retină, încât mi-e clar că doar împărtășind-o cu alții pot vedea altceva. Și ei, la rândul lor, vor afla ce nu știau până atunci.

Pentru a face sport, te pregătești așa:

• Îți pui echipament care să-ți înlesnească mișcarea
• Îți pui pantofi care să nu te bată, să nu te strângă și să-ți susțină bine piciorul
• Îți strângi părul, de-l ai lung
• De preferat, te-ai dat cu deodorant înainte
• Îți iei apă cu tine
• Îți iei un prosop, să-ți tamponezi fața, gâtul etc.
• Și înainte să intri în sală, te îmbărbătezi corespunzător că nu contează că n-ai ultimul răcnet de jegări (precum am văzut eu scris într-un catalog acum vreo 25 de ani și de atunci doar așa le pot spune egărilor) sau cea mai cool bustieră, ai venit acolo să te miști, nu să iei premiul pentru cel mai bine îmbrăcat

 

Și gata. Așa ați fi crezut și voi, nu?

Ei bine, nu.

Mai lipsește ceva. Am văzut eu asta la o doamnă.

Chiar înainte să părăsești vestiarul pentru a intra în sală, deschizi o pungă de chipsuri. Cuprinzi cu pumnul cât poți de mult, caști gura larg și bagi chipsurile. Și nu asta m-a surprins. Ci felul în care se îndesau chipsurile, exact la rădăcina limbii. Mi-a dat senzația că și eu aveam să fiu cuprinsă de acel câmp magnetic.

 

Dar am supraviețuit și mă găsesc aici povestind acest secret. De mai aflu altceva, negreșit vă spun.

Hai, și acum, toată lumea la încălzire!

Jocul așteptării

Se spune că pe biroul lui Kafka exista o plăcuță pe care scria Warten (așteaptă, tradus din germană).

E greu jocul așteptării. Poate unul dintre cele mai grele. Să lași timpul să treacă pe când tot ce-ți dorești este să-l strângi aproape, să-l folosești, să nu-l lași să treacă fără să știi că ești mai aproape de ce-ți dorești. Dar cel mai greu este să aștepți fără să faci nimic, conștient fiind că nu poți face nimic, că nu-ți stă în puteri și că, uneori, este mai bine să nu faci nimic decât să faci ceva doar ca să te ții în joc de glezne.

Eu n-am fost niciodată bună la jocul ăsta. Pot mima, adesea, că e în regulă, că nu mă frământă așteptarea, că nu mă seacă de energie, că nu mă deziluzionează sau întristează.

În jocul așteptării nu există câștigători, deși se spune că lucrurile bune li se întâmplă celor care așteaptă. Dar există eliberare, ceea ce poate echivala cu o victorie, însă nu prea căci sentimentul depășește limitele așteptării.

Așa că de te găsești fără stare sau dorind arzător clarificarea sau rezolvarea unei situații, ia o mică pauză. Respiră adânc. Și ... așteaptă. Așteaptă! Curând vei răsufla ușurat.