10 minute 38 de secunde în această lume ciudată - Elif Shafak

Nu e nimic mai frumos decât să-ți începi anul cu o carte bună. Deși adjectivul nu-i face dreptate, insist să-l păstrez, asta și pentru că primesc constant cereri de recomandări de cărți bune.

Auzisem despre Elif Shafak, însă m-am ținut deoparte, precum fac adesea când un scriitor este prea mult promovat și aștept cumva să i se aștearnă faima pentru a mă putea bucura în tihnă de cărțile sale și nu de reputația sa.

'10 minute 38 de secunde în această lume ciudată' este o carte-manifest pentru toleranță. Există în această carte atât de multe referințe cu privire la religie, sex, societate, stil de viață, educație, naționalitate, etnie, culoarea pielii, iar toate au în parte valențele lor. Suficient să ne deschidă, măcar un pic, viziunea asupra lor. Dacă mi se permite să parafrazez din sacre învățături: cine va avea mintea pregătită, va înțelege.

Pe scurt, cartea ne prezintă ultimele 10 minute și 38 de secunde de activitate cerebrală a Leilei, după asasinarea acesteia. Mirosuri și gusturi selectate aparent accidental de creier, ne poartă prin momente importante din viața Leilei.

Liantul care face legătura între amintirile prezentate cititorului este prietenia. Se zice că familia nu ne-o alegem, însă prietenii da. Iar, uneori, prietenii se dovedesc chiar mai loiali decât membrii unei familii. Cinci, în cazul Leilei. Cinci prieteni loiali, care îi sunt aproape și după moarte.

Violența sexuală împotriva minorilor este, în sine, un fir deosebit de important în cadrul narațiunii. Cadrul în care aceasta apare, atitudinea oamenilor față de ea, dar și impactul pe care îl are asupra victimelor, dar și a societății sunt minuțios descrise, fără însă a fi subliniate de vreo concluzie. De fapt, acesta este marele farmec al cărții. Nimic nu este prezentat drept concluzie sau recomandare. Fiecare este liber să-și tragă propriile concluzii, de dorește, și învățăminte.

Iar apropo de libertate, discursul lui Martin Luther King Jr. capătă valențe extraordinare în această carte, jucând rol de înger-gardian al personajului principal, dacă doriți. Leila urmărise discursul pe când era o copil, iar la momentul propriei eliberări, cercul se închide cu replica înălțătoare:
'În sfârșit, liberă!'

Cărți pe care le-am citit în 2019. Și le recomand cu mare drag.

Și uite așa, încălecăm pe-o șa și purcedem către un nou an. Dar mai întâi, să vă povestesc puțin despre cărțile faine descoperite anul acesta.

Iar dacă aveți timp la dispoziție sau sunteți în căutare de ‘ceva bun de citit’, opriți-vă, vă rog, la rândurile de mai jos.

De n-ați reușit până acum și doriți să-mi citiți cărțile, iacătă aici câteva site-uri de unde le puteți comanda:

1. Aici veți găsi toate cele patru cărți ale subsemnatei.

2. Două șarmante.

3. Iar dacă sunteți în afara României, puteți comanda primele mele două cărți aici și aici.

Revenind la lista de cărți, poftiți de vă inspirați:

- Mamifer -Ana Barton

- The Female Persuasion – Meg Wolitzer

- Poartă-ți plugul peste oasele morților – OlgaTokarczuk

- The Girl in the Red Coat – Kate Hamer

- Gâlceava cu juristul din mine – Țuca Florentin

- Câmpde floarea-soarelui – Ludmila Balabanova

-  Roar – Cecilia Ahern

- Peace with Honour – A. A. Milne
- Amorțire – Lăzărescu Florin
- Vacile lui Stalin – Sofi Oksanen
- Mica țară – Gaël Faye
- Caz închis – Stelian Țurlea
- Balanța - Ion Băieșu
- Grădina de sticlă – Tatiana Țibuleac
- Victimele inocente și colaterale ale unui război sângeros cu Rusia – Liviu Antonesei
- Vocile nopții – Augustin Buzura
- Nici vii, nici morți – Augustin Buzura
- Gânduri către sine însuși – Marcus Aurelius

Vouă ce cărți v-au plăcut anul acesta? Aștept cu drag recomandări.

Surprize

Îmi place să merg din când în când prin anticariate. Pentru mine, e ca și cum aș intra într-o lume vrăjită, pentru că pot găsi ceva vechi sau ceva nou de care nu se (mai) vorbește, peste care s-a așternut praful (și aici intervine instinctul meu de salvator la datorie). Ori eu știu bine câte nestemate despre care nu se vorbește am găsit de-a lungul timpului în anticariate.
Uneori, se întâmplă să găsesc și altceva. Să le numim mărturii ale trecerii timpului. Cum e, de pildă, ce vă prezint în pozele de mai jos.

Soba de teracotă

Ei bine, nu e niciun secret. Poate doar cei care nu mă cunosc prea bine să nu știe că ador sobele de teracotă.

Totul a început pe când eram mică și mergeam în vizită la bunici. Poate de aceea iubesc sobele de teracotă căci îmi amintesc de vremuri mai simple, fără griji, când mâncam popcorn și fructe direct din copac, iar un câine tare simpatic îmi ținea companie, lătrând pe fundal.

Mi-amintesc o discuție pe care am avut-o acum mulți ani cu un fost coleg de birou. Ne întreceam în ciudățeniile pe care ni le-am pune în casă. Eu, mergeam cu sobele de teracotă. Iar el, cu o cadă în mijlocul sufrageriei.

Anii au trecut, însă nu m-am dezis niciodată de interesul meu intens pentru sobele de teracotă, ba chiar încă visez cu ochii deschiși la clipa în care aș avea așa ceva în casă. Iar de mă găsesc prin locuri care se fălesc cu asemenea minunății, sunt pur și simplu fermecată.

Locuind într-un apartament echipat cu propria-i centrală, pare ridicol să incluzi și o sobă de teracotă. Însă recunosc că aș fi fericită să dețin una (chiar dacă acest lucru ar însemna că nu aș pune-o în funcțiune). Ar fi o veritabilă nestemată pentru ochi.

Acum câteva săptămâni, un alt fost coleg mi-a trimis acest link. Oamenii aceștia de la fabrica de sobe de teracotă din Mediaș fac o treabă extraordinară. Munca lor este o adevărată inspirație!

Mă întristează, totuși, să aflu că este singura fabrică funcțională de acest tip din România. Și îmi doresc cu ardoare să dăinuie mulți ani de acum.

De sunteți simpli admiratori ai lucrului manual și ai lucrurilor măiastre, vă recomand să vizitați acest site.

Cea care îmi perpelește inima este frumoasa de mai jos. Ce minunăție!

(drepturile asupra acestei imagini aparțin teracota.ro)

Fii parte din magia unei biblioteci

Știu că sunt mulți dintre voi care s-ar bucura să-i dea o mână de ajutor lui Moșu'.

În întâmpinarea voastră, vin cei de la Bookster care desfășoară între 2 decembrie 2019 și 6 ianuarie 2020 o frumoasă campanie de donare de cărți (noi și vechi) cu scopul de a înființa biblioteci în 70 de școli. 

Dacă sunteți Booksteri, știți deja detaliile campaniei. Cei ce nu sunt, se pot și ei implica și dona în orașe mari din România. În București, puteți duce cărțile în București Mall și Mall Promenada, dar și în cafenelele TED’s Coffee.

Eu am donat. Donezi și tu?

Blondele ar trebui să poarte albastru

Cu siguranță că vă pricepeți la culori. În special, dacă sunteți femei. Ați învățat cu ușurință pe vremea când erați mici și vă jucați cu culori sau văzând combinațiile pe care le făceau mamele voastre, prietenele ei, mătușa faină sau oricare alt model pe care l-ați avut în viață.

Acum, să fiu sinceră, nu am preconcepții cu privire la culori. Din partea mea, totul este posibil și multe amestecuri pot fi făcute. Dar ce am sunt sezoane. Da, ați citit bine. Sezoane în care culorile își dispută supremația asupra hainelor din dulapul meu, iar uneori ajung să trăiască în bună pace unele cu celelalte. De pildă, am o veche poveste de dragoste cu culoarea verde-smarald și galben, chiar și cu roșu și portocaliu, dar mă găsesc în deosebit de strânsă legătură cu culoarea albastru.

Hai să vă explic! Pe când eram mică, eram blondă. O fetiță drăgălașă, cu păr creț (da, modestia m-a împins să scriu lucrurile acestea) care nu mai contenea din zâmbit. După o vreme, culoarea părului meu a suferit schimbări, devenind șaten închis. Însă tatăl meu m-a inclus mereu în lista doamnelor cu părul deschis la culoare. Și încă o mai face. 

Mi-amintesc vivid cum mi-a zis, pe când făceam cumpărături de haine și întâmpinasem problema culorilor, că blondele ar trebui să poarte albastru. Le vine mai bine. Pe atunci, eram la liceu, iar problema culorilor n-avea prea mare importanță. Dar, totuși, acele cuvinte mi-au rămas în memorie.

Ani și ani după această întâmplare, mi-am colorat părul blond. Era ceva la care visam de pe când aveam 19 sau 20 de ani și Shakira era la modă. Doar că nu am avut curajul să-mi deschid atât de mult culoarea părului. Totuși, temerea că mi-aș distruge părul a scăzut din intensitate și îmbunătățirile constante ale produselor de vopsire a părului mi-au dat curaj. 

Așa că, iată-mă aici, din nou, blondă. Port culori preferate, dar mă surprind adesea cumpărând haine albastre. Ultima achiziție fiind o geacă de iarnă de un albastru-regal, precum se zice.

Ei bine, trebuie să ne ascultăm părinții, nu-i așa?!

Blondele ar trebui să poarte albastru. Și, de fapt, de ce nu?!

Scopul suprem

Nu v-ați săturat să tot auziți vorbindu-se despre scopul suprem?! Nu v-ați săturat să tot auziți că scopul suprem ar fi unul sau altul și acest fapt vă face să vă simțiți încolțiți?!

Citeam pe un banner la metro că scopul suprem ar fi fericirea. Sigur, sună foarte bine. Precum sună extraordinar de bine sfaturile pe care le tot primim de la diverși experți în mindfulness, fie autodeclarați sau nu. 

Doar că e cam dificil să le punem în practică; noi ăștia care ne trezim la ore fixe dimineața, cu program de 9 ore, la care se adaugă timpul de dus și întors de la birou.

Este, desigur, foarte simplu atunci când ai suficienți bani încât îți poți cumpăra timp (cineva te ajută cu organizarea: îți face cumpărăturile, îți curăță și repară casa, îți croiește plan personalizat de îngrijire și sănătate corp, îți curăță și calcă hainele etc.). 

Tocmai de aceea nu pot cumpăra vizualuri care vin de la diverși influenceri/ vedete care te sfătuiesc cum să te organizezi mai bine, cum să reduci stresul și să fii sănătos, iar în spatele lor (pe fundal) totul arată ca în reviste.

Viața nu este ca în reviste. Știu. Urmărim pe diverse canale de social media oameni a căror viață pare să fie așa. Dar nu e! Totul are și un revers. 

Constant, vedeți și pe la prieteni sau cunoștințe poze din case perfecte, vacanțe perfecte, haine perfecte… Totul trebuie să fie perfect. Altfel, nu ne satisface.

Nu sunt eu în măsură să vă dau sfaturi. Nu sunt nici expert în mindfulness, iar viața mea e departe de a fi perfectă. Și nici nu mi-o doresc. Am însă o problemă cu presiunea pe care ne-o punem și ne-o pun ceilalți. Nu există scop suprem. Existăm doar noi. Iar asta temporar. Și noi nu suntem perfecți și nici existența noastră nu poate fi.

Nu totul trebuie să aibă o finalitate de aur, dacă doriți. Important e să putem avea, cât se poate de bine, grijă de noi, de nevoile noastre și de cele ale celor pe care îi iubim. Dar și aici, prioritizând. 

Nu le putem face pe toate. Iar, din când în când, ar trebui să facem ceva pentru sufletul nostru, care să ne aducă starea de mulțumire cu sine, de fericire. 

Ca în momentele în care, dimineața, ne sună alarma la ora fixă să putem găsi sens în cine suntem și în eforturile pe care le depunem zilnic.

TARAPARA!

(veți înțelege dacă veți vedea filmul Diecisiete)

Diecisiete (Șaptesprezece) 2019

De mult n-am mai văzut o poveste așa de tandră despre relațiile de familie, în special cele dintre frați.
Șaptesprezece (Diecisiete, titlul original) este povestea unui băiat de 17 ani, aflat într-o școală de corecție. Un băiat inteligent, dar care nu înțelege rostul ironiilor, Hector leagă o prietenie aparte cu un câine de la adăpostul de câini, însă în momentul în care acesta este adoptat și nu-l mai poate vedea, decide să fugă din instituție și să-l găsească.

Pe lângă faptul că replicile din film vă vor face să râdeți așa de tare încât vi se vor cutremura pereții casei, veți fi la fel de înduioșați de cele prezentate. Recomand cu drag și căldură acest film. E musai!

Tarapara!
(filmul vă va desluși codul)

Poartă-ți plugul peste oasele morților – Olga Tokarczuk

Recunosc. Am așteptat cu înfrigurare să citesc această carte. Am abuzat de butonul refresh al site-ului editurii Polirom timp de aproape o lună, sperând să văd că mesajul ‘În curs de apariție’ se schimbă în ‘În stoc’.

De obicei, când îmi cumpăr o carte, o las nițel la dospit. Însă, cumva, de data aceasta n-am mai putut. Așa că am trecut rapid la citirea cărții.
Prezentat drept un roman polițist, la care se adaugă picanterii mistice, analize sociale, dar și un strop de umor, lectura nu m-a dezamăgit.

Facem cunoștință cu doamna Duszejko, personajul principal, în creierii nopții, luată cu asalt de vecinul ei, Sperietoare, care o anunță că Talpă Mare (un alt vecin) a murit.

Desigur, Sperietoare și Talpă Mare sunt porecle, cum de altfel au și restul personajelor prezentate în roman. Doamna Duszejko consideră că prenumele sau chiar numele de familie nu dau dreptate personalității sau aparenței fizice, ea însăși detestându-și prenumele.

Înșiruirea de morți (sau crime) continuă pe toată durata povestirii, însă treptat credința că animalele s-au răsculat, făcându-și dreptate, capătă proporții uriașe.

Monologuri (pentru că interlocutorii săi par să nu o asculte și nici nu prezintă interes de a interveni) ale doamnei Duszejko ne arată dragostea acesteia pentru animale, pentru justiția socială, pentru nevoia de libertate și exprimare, dar și sensibilitatea cu privire la valoarea vieții, în general.

Poate nu veți rezona întru totul cu cele spuse de această iubitoare a poeziei lui Blake, însă vă asigur că veți reflecta pe seama unora.

Pe când am început să citesc cartea, încă nu se anunțaseră câștigătorii Nobel pentru literatură, însă acum am aflat cu încântare că cel aferent anului 2018 i-a fost alocat Olgăi Tokarczuk. Ce bucurie! Privind din prisma analizei sociale prezentate în acest roman, mi-aș dori că acest roman să ajungă la cititori din toată lumea. Veți afla citind romanul de ce.

Țipătul

Da, impresia voastră este corectă. Este aici o referință la acel tablou pictat de Munch. L-am văzut astăzi pe viu, dacă doriți.

Un câine mare ciobănesc stă mereu de pază la intrarea unei firme, peste drum de casa mea. Îl știu, din vedere, de mai bine de doi ani, timp în care m-am convins că pe lângă fioros, câinele ăsta trebuie să fie și foarte dur și sprinten. Și așa a rămas în mintea mea de când l-am văzut prima dată.

Până în seara aceasta. Când, ușor ridicat de pe labele din față, țopăia de abia – de abia, încercând să se întoarcă pe o altă parte. Câinele acesta mare. Mare și fioros și puternic. Dar și sprinten.

Și aici a fost țipătul. Îmbătrânim. Cu toții. Se pare că nimeni nu are parte de vreo învoire. Nu știu care este ordinea, însă fiecare va ajunge mai puțin sprinten, mai puțin fioros, mai puțin ager. Fără excepție!

Oameni buni, ignorați grijile legate de azi sau ieri! Lăsați-le acolo unde v-au găsit și nu le cărați pe umerii voștri pretutindeni. Preocupați-vă doar de cele importante sufletelor voastre.

E greu. Știu că e greu. Grijile de la serviciu ne acaparează adesea. Serviciul este important pentru că el ne ajută să ne plătim facturile, să simțim că suntem importanți, că putem să ne dezvoltăm abilitățile și să ne însușim altele noi, că putem avea un țel comun cu alți oameni la fel de motivați ca noi, că învățăm constant ceva nou despre noi și domeniul care ne interesează, că ne simțim utili și că adesea rodul muncii noastre ne face să ne simțim atât de mândri încât plutim. Însă, indiferent de cât de pasionați ați fi de serviciul vostru, amintiți-vă că viața nu este făcută doar din muncă. Îndepliniți-vă cu sârg atribuțiile, însă nu uitați să trăiți!

Oamenii dragi sau membrii patrupezi ai familiilor voastre, ei sunt cei care vă vor binedispune când ziua a fost prea grea și nu găsiți sensul în nimic. Ceea ce îmi amintește de o vorbă foarte frumoasă cu privire la balanța lucru-familie – Aduceți tot ce e mai bun cu voi la muncă, iar resturile le duceți acasă?!

Și nu este în rândurile mele nicio urmă de pesimism. Așa e firea lucrurilor; așa este în fizică – nimic nu se pierde, totul se transformă. Nu vă grăbiți să vă întristați! Priviți în interiorul vostru, pe lângă voi și nu mai amânați.

Cursul acela de canto la care tot amâni să te înscrii? Sună azi. Vrei să înveți să înoți și să-ți învingi frica? Vrei mai mult timp pentru tine, dar ți-e teamă să ți-l iei pentru că ai părea egoist? Azi e ziua să faci ce tot ai amânat de mult. Nu mâine, nu poimâine, nu peste două luni când ‘vei avea mai mult timp pentru asta’.

Un țipăt tulbură liniștea pentru un moment, iar apoi efectul lui dispare. Aveți dreptate. Este nevoie de ceva care să prelungească starea de conștientizare a celor scrise mai sus. Transformați un obiect drept gardianul hotărârii voastre. Poate fi un mic muțunache pe care să-l puneți pe birou, o floare într-o glastră, o fotografie, o vedere, o cană. Voi decideți. Orice ar fi, acel obiect vă va sta aproape și vă va aminti constant că vă doriți mai mult, că încercați, că poate reușiți, iar de nu reușiți, insistați și asta este tot ce contează.

Care este amuleta mea? 

O brățară la mâna dreaptă cu un pandativ reprezentând copacul vieții. Știu care mi-s rădăcinile (responsabilitățile profesionale și personale) și le dau rod în ramurile care se ridică tot mai sus din tulpina groasă. 

Dar frunzele … frunzele care adie în vânt sunt visele mele, sunt dorințele mele, sunt aspirațiile mele. Unele îngălbenesc (ajung la maturitate) și cad la rădăcina copacului, existența lor fiind scurtă și fără o realizare concretă. 

Însă altele se lasă în bătaia vântului și plutesc mai departe, trăindu-și menirea uneori poate mai frumos decât mi-am propus. Iar, din când în când, apar înmugurite alte frunze noi care să-mi însuflețească dorințele de mai bine.

Teatru ieftin în deconstrucție

A sosit momentul să vă vorbesc despre teatru. Nu cel clasic, pe care îl puteți găsi în sala de teatru. Ci acela care se joacă de către amatori dornici să pară convingători. Aproape că nu e zi în care să nu remarc o scenă de teatru ieftin. Și cum strâng de ani de zile dovezi și euforii exagerate, astăzi a sosit momentul să dau în vileag indicațiile de scenă, după care cred că se ghidează asemenea actori.

Nu judec, nu condamn și nici nu transmit îndemn la oprire. Această artă se găsește încă de dinaintea sosirii mele pe pământ și va dăinui și după plecarea mea. Eu încerc să îmi îndeplinesc un alt rol, acela de scriitor, fidel reporter al timpurilor în care se găsește.

Iată mai jos observațiile mele despre diverse puneri în scenă ale teatrului ieftin:

Cum să mimezi o experiență minunată

Cască ochii și gura, dă rapid din brațe. Așa vei transmite mesajul că până la vârsta aceasta nu ai avut șansa să trăiești o asemenea experiență banală. Dacă gesturile tale sunt însoțite de declarații prea înfocate cu privire la eveniment, cu siguranță toată lumea te va crede.

Cum să convingi că ești impresionat de o relatare

Impune-ți o scurtă nemișcare a feței, așa vei transmite mesajul că șocul este atât de mare încât te-a paralizat. Apoi, cască gura și emite oricare interjecție. Important este sunetul; restul vor fi atât de convinși de reacția ta, încât vor ignora dacă interjecția emisă de tine chiar denotă sentimentul pe care încerci să-l mimezi. Nu uita să bulbucești ochii. Doar știi că ei sunt oglinda sufletului și apoi riști ca cei din jurul tău să observe că apele lor nu se mișcă deloc (deci nimic nu se mișcă nici în sufletul tău). Căscând ochii îi vei deruta, creând o oarecare mișcare. Încearcă să nu ai contact fizic (îmbrățișare sau strângere de mână) pentru că te-ai putea da de gol.

Greșeli în discursul motivațional

Da, e clar, nici tu nu ești prea convins de mesajul pe care trebuie să-l transmiți, însă știi că e obligatoriu să motivezi. 
‘Repetă. Repetă. Repetă.’, parcă așa suna vorba unui mare înțelept. Atunci n-o să te pui chiar tu împotriva înțelepților. Adulții sunt și ei niște copii, singurul lucru care îi diferențiază de minori fiind costumele office. Știi bine că învață prin mimetism, așa că încearcă să le fii inspirație. 
Nu contează despre ce le vorbești, important este să te prefaci că ești convins de cele spuse și să repeți întruna aceeași idee. Desigur, poți include și alte elemente în discursul tău, însă nu uita să revii asupra aceleași idei. 
Oamenii care au mai puțin de un singur neuron sau cei care nu au fost deloc atenți data trecută, te vor crede și se vor lăsa inspirați. Pe ei trebuie să mizezi.

Când greșești și arăți că, de fapt, nu-ți pasă

Adresezi o întrebare cuiva. Aștepți secunda în care persoana își încheie răspunsul. Întrebi repede altceva.

Cum să râzi la o glumă pe care nu ai înțeles-o sau pe care nu o consideri amuzantă

Cască gura cât mai mult. Închide ochii și emite cel mai tare sunet. Dacă iese nițel răgușit, ești pe drumul cel bun.

Cum să te prefaci că te simți bine

Ești îmbufnat, enervat din varii motive. Se termină discuția/ întâlnirea și realizezi că poate ai dat-o în bară și cei cu care ești s-ar putea gândi că nu te simți bine (deși ei păreau, în ciuda îmbufnelii tale, să se simtă bine și chiar încercau să te binedispună). Ce să faci? Ia-ți la revedere cu: vă mulțumesc că m-ați făcut să râd!

  

Cum să arăți că ești inteligent

Încruntă-te. Soarta întregii lumi te preocupă. Restul… aceia care râd ca descreierații la niște chestii odioase numite bancuri sau replici spumoase… sunt niște cretini. Evident! Tu le ești net superior. De aia nu zâmbești sau râzi vreodată. Pentru că ai greutatea întregii lumi pe umerii tăi.

5 motive să citești cărți

N-am fost încă de la începuturi flămândă de cărți precum sunt astăzi. L-am citit pe Vlad, m-am îndrăgostit de scrierea lui, însă apoi (când am terminat cărțile scrise de el) a urmat o perioadă fără cărți.

Cred că impulsul cel mai puternic l-am primit odată cu citirea cărții 'Adevărul despre cazul Harry Quebert'. Citeam, pe atunci, din când în când, iar cartea asta mi-a amintit de mirajul pe care îl declanșează o poveste bine scrisă. 

Pornind mai departe, am avut noroc să găsesc multe cărți faine dar și multe cărți cu care nu trebuie neapărat să-ți pierzi timpul (și uite așa am inventat regula de 100; dacă o carte nu mă convinge după primele 100 de pagini, trec la următoarea – precum bucătarul din Seinfeld care zicea ‘Tu nu mai ai dreptul la supă. Următorul!’- căci sunt atât de multe cărți de citit și atât de puțin timp). 

Când am plecat în Germania, colegii mei de muncă (de la vremea aceea) au avut grijă să mă înarmeze cu trilogia ‘Millenium’. Am devorat cărțile acelea.

Nu mult după aceea, m-a găsit ‘Recviem pentru nebuni și bestii’ a lui Augustin Buzura (o carte pe care nu mă satur să o tot recomand), care pe lângă faptul că m-a apropiat de literatura română, m-a scapat și de prejudecățile conform cărora românii au o oareșce scriitură anostă, lungă și deloc fermecătoare. Iar pe lângă Buzura, mă veți auzi mereu recomandându-i pe Ana Blandiana, Zully Mustafa, Otilia Țeposu și Ana Barton.

Iată doar câteva din cărțile care m-au adus mai aproape de dragostea de lectură. Cine știe, poate și voi veți găsi inspirație în ele. Un lucru este sigur: nimeni și nimic nu vă poate determina să citiți mai mult. Trebuie să vreți, dar mai presus de voința voastră stă cartea. 
Da, cartea. Ea este în măsură să vă farmece, să creeze o oarecare dependență de sentimentul sublim pe care ți-l lasă lectura unei cărți.

Și pentru că-s omul care face promisiuni și ține mereu să le respecte, purced și la motivele de care vă pomeneam în titlu.

1.     Descoperire

Fie că vorbim despre subiecte noi sau întâmplări similare cu ce ți-a fost dat să trăiești, vei fi surprins/ surprinsă să descoperi aspecte la care nu te-ai gândit.

Eu mă declar fermecată de mintea omului (adicătelea, sunt mereu în căutare de cărți care să-mi arate un pic mai mult decât ce am apucat să înțeleg până acum despre misterul care este omul). Cred că și de aia îmi plac thrillerele (acolo ai din plin vedere către mintea omului care funcționează în condiții de stres, presiune, frustrare, fericire și câte și mai câte) pentru că o atenție deosebită i se acordă analizei faptelor dar, uneori, și psihicului personajelor implicate.

2.     Conversație

Vei descoperi că vei putea conversa cu mult mai multă ușurință. Te vei simți mai dezinvolt, vei intra cu mai multă facilitate în vorbă cu oamenii, poate chiar despre cărți sau viață. În plus, vei putea face recomandări de cărți – ceea ce nu e chiar de colo. Mai mult, vocabularul ți se va îmbogăți și te vei surprinde chiar tu folosind cuvinte pe care nu obișnuiești să le folosești de obicei.

3.     Trăire

Bine, ați auzit/ citit asta de câteva ori bune. Cei care citesc pot trăi atâtea vieți câte cărți citite. Pe lângă asta, cititul unei cărți îți furnizează o anumită trăire, o experiență (chiar dacă nu se regăsește în viața reală) cu care îți vei îmbogăți orele.

4.     Varietate

Niciun gen de literatură nu este mai prejos decât altul. Gama din care poți să alegi este atât de largă încât chiar și cel mai pretențios dintre noi își poate găsi ceva de citit pe gustul său.

5.     Relaxare

Ultimul motiv, dar poate chiar cel mai important dintre toate. Cititul te relaxează. Tocmai de aceea există o grămadă de studii care atestă importanța cititului în depresie. Oamenii se deconectează de la problemele lor și își iau o scurtă perioadă de respiro.

Momentul cel mai frumos este când, pe lângă faptul de a mă simți relaxată, schimbând subiectul la care mă gândesc, pot găsi soluții la chestiunile care mă preocupă, pot găsi inspirație și o stare de bine datorată posibilității de a zbura cu mintea către alte tărâmuri.

File line și inspirație pentru proiectele voastre!

Ludmila Balabanova - Câmp de floarea-soarelui

Colecția de 21 de haibun-uri este una dintre cele mai frumoase lucruri citite în ultima vreme.

Ce este haibun?!

O combinație de proză cu haiku. (Iar de nu știți ce este haiku – poezie tradițională japoneză, de întindere scurtă, compusă din trei versuri)

Recunosc, nu am mai citit nici haiku și nici haibun până la această colecție. Dar mi-a plăcut foarte mult.

Iar cel mai mult, mi-a plăcut introducerea la colecție a autoarei, care susține că menirea haibun-ului este de a stimula imaginația și sensibilitatea cititorului.

Trecând prin teme care evocă relații de familie, evenimente simple dar complexe din viață, natura și impactul ei asupra noastră, timpul cu însemnătăți mai ample decât simpla lui trecere, înțeleg frumusețea haibun-ului.

Vă recomand cu drag să citiți cartea aceasta sau oricare colecție de haibun. Veți învăța lucruri noi despre puterea imaginației, dar și despre cum funcționează memoria dumneavoastră.