Cătălina Florina Florescu – Teatru

Am fost prezentă la evenimentul de lansare de la Carusel al volumului ‘Teatru’ scris de Cătălina Florina Florescu. A fost minunat. Trei actori, doi doamne și un domn, au adus la viață pentru câteva momente sublime personaje din două dintre cele trei piese de teatru ale Cătălinei. M-a surprins plăcut fragmentul prezentat din piesa ‘Mia’ (iar ideea de a avea actori care să citească la lansare e genială), însă citind-o acasă aveam să mă îndrăgostesc de ea. De modul în care a fost scrisă, de subiectele tratate, de abordarea fără ascunzișuri a realităților (scriu realități pentru că ele, de fapt, sunt mai multe – și nu doar în piesa Cătălinei – realitatea din viața de cuplu, realitatea din societatea cu așteptările ei de la noi, realitatea din relațiile de prietenie, de familie și chiar cu străini ce i-am întâlnit doar o dată și care vor lăsa mereu urme adânci în noi – fie prin bunătatea sau răutatea de care au dat dovadă).

Una dintre invitatele Cătălinei a subliniat, la un moment dat, că rar ne e dat să citim/ să vedem pus în scenă/ să vorbim despre teatrul scris de femei. Și așa și e. Nu vreau să caut mai mult înțeles în asta, dar informația mi s-a părut revelatoare.

Celelalte două piese se remarcă și ele printr-o abordare tare interesantă. Ambiguitatea cadrului în care se desfășoară piesa “Ce rămâne după viață?” mi-a amintit pe alocuri de “Așteptându-l pe Godot”. Dar, în același timp, ambiguitatea asta are o parte ‘umană’- dacă lipsa preciziei poate fi umană – care caută răspunsuri, caută rezolvări, dar nu le forțează.

Un cățel care vorbește este personajul principal al piesei “Cățelul sinucigaș și Laika”. Un cățel care dă dovadă de atât de multă căldură și spirit de observație, încât înțeleg de ce autoarea a menționat că i s-a părut că unele lucruri pot fi spuse mai cu blândețe și mai cu tact de către un cățel decât de către un om. Piesa e cu atât mai reușită pentru că m-a făcut să mă gândesc la Laika cum nu mi-aș fi imaginat până acum s-o fac.

Indicațiile regizorale de la începutul fiecărei piese denotă priceperea, dar mai ales dragostea autoarei pentru teatru. Într-o lume care căută noi valori la care să se alinieze, care își caută identitatea dar în același timp vrea să se și reinventeze, teatrul e printre singurele forme de artă (sau de literatură) care ne poate conduce ușor către răspunsurile pe care le căutăm. E, dacă doriți, un alt fel de tip de oglindă în care putem să ne privim.

Oglindiți-vă în teatrul scris de Cătălina Florina Florescu. Aveți nevoie de acest lucru!

La început a fost poezia

Mitul eternei reîntoarceri - Mircea Eliade

Titlul provocator merită lectura cu prisosință. Nu veți fi dezamăgiți. Vă spune asta un profan, fără studii în domeniu și pretenții cum că ar înțelege mai mult.

Când eram copil, nu mi-am pus niciodată problema repetiției. Era frumos că iepurașul venea cu încălțări noi, iar Moșu’ mă umplea de cadouri, printre care ciocolata era regină. Peste ani, m-am regăsit întrebându-mă la ce bun toată ciclicitatea asta. Ei bine, avem anotimpuri, dar de ce trebuie s-o luăm de capăt cu porcul sau cu iepurele. Și până la urmă, orice creștin se consumă psihic și spiritual cu toată trăirea de la naștere la moarte și înălțarea lui Iisus.

E frumos descrisă în cartea lui Mircea Eliade nevoia asta a omenirii, înscrisă în ADN, de a găsi rost și menire pentru orice. De a face timpul să pară mai puțin trecător, mai puțin implacabil și mai mult la dispoziția noastră – căci mereu se întoarce; iar e Crăciun, iar e Paște, iar e An Nou. Și mai departe, frumos e trasată și explicată cum apare ea la indieni, de unde vine și karma. Ideea că orice ai suferi, la un moment dat vei fi răsplătit. Sau dacă ai făcut fapte rele, ele te vor urmări și vei plăti la un moment dat în viață.

Nevoia asta gravă a ființei umane de a găsi o explicație pentru orice. Sau o balanță. Cât de mult ne sperie neexplicatele!

Citind am realizat că o ‘eternă reîntoarcere’ se găsește în relația copil-familie. Căutăm cu disperare în proaspăta ființă ceva să ne reprezinte pe mai departe, să dăinuim, să trăim prin ei... să ne reîntoarcem.

Caut job. Uimiți-mă!

Nu știu alții cum sunt, însă eu mă pot mândri cu experiențe vaste. Dintre ele, se remarcă statutul de candidat în căutarea unui loc de muncă. De la bizar, la comic și tragico-comic, experiențele mele mă scot din anonimat ori de câte ori subiectul este tratat în jurul meu.

Fiind om de litere, căutările mele au avut în centru posturi precum profesor, traducător, copywriter sau content writer. Atât în țară, cât și în străinătate, viața mi-a asigurat material didactic.

Profesor

Când locuiești într-o țară a cărei limbă n-o vorbești, dar engleza e la căutare și tu ești în posesia a oareșce cunoștințe, profiți de ocazie și-ți iei avânt. Zis și făcut! Cel mai amuzant e să fii prezentată drept vorbitor nativ, când tu știi că limba oficială în România este româna. Apoi, însă, când realizezi că ești prezentat cu titlul de nativ doar pentru ca școala să ceară mai mulți bani de la părinți pentru orele tale de limbă engleză, parcă nu mai e la fel de amuzant.

În ultimii ani, mi s-a conturat o certitudine cu privire la România: mutatul dintr-o regiune la alta poate echivala cu un stres survenit în urma încercării de adaptare. Sau de readaptare, după caz.

Momentul cel mai prețios în căutarea unui post de profesor a fost când am avut un interviu cu directoarea unei școli private. Simpla curiozitate cu privire la numele meu de familie a dat curs mai multor întrebări cu iz personal. Când a aflat că soțul meu e cetățean francez, doamna mi-a adresat următoarea întrebare – "Și cum e să fii căsătorită cu un francez?". În primele secunde, am crezut că e o glumă, că nu se aștepta un răspuns din partea mea. Dar doamna insista. Neștiind ce să-i răspund (neavând o altă căsnicie în spate, să pot face comparație), am afirmat că trebuie să fie la fel ca atunci când ești căsătorită cu un român. Doamna n-a fost mulțumită. Deloc! Și m-a corectat, căci știa dânsa mai bine, că musai trebuia să fie diferit, mai romantic. Iar la experiența profesională nu ne-am mai întors.

Copywriter/ Content writer

Toată lumea se pregătește înaintea unui interviu. Cei mai pregătiți au fost cei de la o companie care, după ce m-au întâmpinat, m-au primit într-un birou și apoi m-au lăsat vreo 10 minute să enumăr performanțele mele profesionale de până atunci. Când eram mai în toi, m-au oprit să mă întrebe pentru ce post am venit la interviu. Le-am răspuns că venisem pentru postul pentru care fusesem sunată cu o zi înainte – cel de copywriter. "A, ne pare rău, dar noi nu mai avem de foarte multă vreme un astfel de post disponibil". M-am ridicat, am zâmbit frumos și m-am așteptat să mă întâmpine tortul la ieșire. Încă îl aștept!

Test. Cuvântul acesta și-a pierdut sensul. Pentru mine, e aproape o înjurătură. Sau un abuz. Ca mine trebuie să fie mulți care remarcă abuzul la care sunt supuși oamenii care își caută un job într-un domeniu creativ. Am scris romane întregi cu titlu de teste. Prostul se deșteaptă. Odată și odată! Cum mi s-a întâmplat când mi s-a cerut să rezolv un test care m-ar fi costat 13 ore de muncă. Neplătită. Da, și nu eu le-am estimat. Slavă cerului că nu l-am livrat! Poate că dacă am fi mai mulți care ne-am împotrivi unei asemenea propuneri, astfel de pretenții nu ar mai exista.

Alții se joacă de-a baba oarba cu bieții candidați. Drept răspuns la CV-ul pe care îl trimiți, te potcovesc repede cu un test în care trebuie să scrii texte care să aibă între minimum 700-2000 de cuvinte. Fără nicio altă întâlnire în prealabil. Da, sigur. Nu mai avem atât de mult timp. Dar și pentru că trăim în secolul vitezei ar trebui să arătăm un minimum de respect față de timpul pe care un candidat îl alocă în cadrul unui proces de recrutare.

Există un modus operandi în recrutare? Cu toată siguranța, da. Când chemi un om pentru primul interviu, nu-l întrebi ce dorește de la postul respectiv, nu îi descrii ce îți dorești de la un potențial angajat, ci doar îl arunci pe candidat într-o cameră, îi pui un calculator la dispoziție și îl lași să-ți rezolve un test care durează aproximativ 4 ore, se presupune că ai făcut o minimă triere prin CV-uri. Am presupus greșit. Peste ceva timp, când m-au sunat să-mi spună că am luat testul (Ah, testul!!!) și că mă invită la o discuție cu potențialul șef, m-am prezentat cu speranțele cu care te duci la un al doilea interviu. Ciuciu! După 5 minute, mi-a fost comunicat faptul că interviul se oprește. Motivul? N-aveam suficientă experiență. Am întrebat atunci de ce m-au chemat. Mi s-a spus că făcusem foarte bine la test. Pesemne că nu suficient, dacă lipsa experienței m-a descalificat. Procesul lor de recrutare se desfășura precum celebra vorbă 'a pune căruța înaintea cailor'.

Citind atât de multe anunțuri de angajare, am învățat să recunosc după descrierea postului când angajatorul n-are chiar o idee clară despre ce-și dorește de la un posibil candidat. Mai tare, însă, te ia pe nepregătite când te duci la un interviu și ți se cere să lucrezi în ture, în timpul weekendului, iar în primele două săptămâni să te joci de-a casierul, femeia de serviciu, brutarul, portarul și să ieși bine și la inventar – deși niciuna dintre aceste provocări nu ți-au fost nici măcar în treacăt menționate în anunțul pentru care ai aplicat. Din nou, timpul înseamnă bani. Pentru ambele părți. De ce, totuși, cel al candidatului valorează mult mai puțin?! Dacă aș fi știut, nu i-aș fi deranjat cu candidatura mea și nici ei nu și-ar fi pierdut timpul cu un interviu cu mine.

Când ești condusă într-un birou cu jaluzelele trase și e atât de întuneric încât ai putea să-ți bagi degetele în ochi, nu poți decât să te gândești că intervievatorul a avut o noapte albă și nu vrea să te sperie cu cearcănele sale. Totuși, intervievatorul e o fată destul de tânără și vioaie. Te surprinde chiar să vezi că după cinci minute de când a intrat în biroul în care tu o așteptai de mai bine de douăzeci, se îndreaptă către întrerupător și aprinde lumina. Tocmai bine să ți se vadă expresia de mirare când ți se comunică faptul că pe lângă munca tipică a unui copywriter, tu trebuie să vii cu idei de ordin botanic cu privire la crearea unor suplimente alimentare care să se vândă precum pâinea caldă în îndepărtata Americă. 
În asemenea circumstanțe, te bucuri nespus că mama ta a avut o bucătărie bine echipată, în care se găsea nu numai minunăția scrisă de Sanda Marin, dar și cea de Maria Treban. Ciuboțica-cucului ameliorează disconfortul respirator. O, și încă cum!!!

Cu ocazia zilei de naștere a lui Vlad Mușatescu

96 de ani de la nașterea scriitorului român care mi-a marcat adolescența și, mai târziu, scriitura. Mi-a fost dat încă un an în care se mă bucur de operele lui, de spiritul său jovial și mereu tânăr. Nu pot să îmi imaginez cum ar fi arătat dragostea mea pentru cărți, pentru oamenii spirituali și pentru aventuri dacă Vlad Mușatescu n-ar fi scris. Dar știu cum se prezintă toate acestea pentru că a scris. Ce bucurie mai mare?! Și astfel mi-am propus să vă bucur și pe voi, păstrându-i memoria vie.
Vlad Mușatescu dăinuie!

“     - Geaba te chinui, coane! Nici să tragi cu tunu’, că tot nu-l trezești pe domnu’ profesor... Parcă eu nu paț la fel!

-   Cum adică, și matale ești rău la pileală?, mă interesez supărat.

-    Eu? De când am trecut la pocăiți, nu mai pun strop de băutură în gură. Ziceam de dom’ profesor. Că-l cunosc mai de multișor. Așa paț cu dânsu’. Mi-adoarme în trăsură, și n-ai cum să-l aduci la viață...

-    Și nu-i știi adresa de-acasă?

-     Mai defel! Dacă nu vorbește... Cum s-o afli? Că lucrez numai de noapte. Și-l iau pe dom’ profesor numai cherchelit, că și dânsu’ le bea tot noaptea. Altminteri, e-om tare de treabă. Îl duc la mine-acasă, îl culc laolaltă cu nevastă-mea în pat, iar eu mă vâr între ei, să nu iasă vreo dandana, și-a doua zi îmi plătește la țanc. Chiar și cursele pe care nu le-am mai făcut... Că-i om corect.”

(fragment din „Aventuri aproximative”)

Ordinul Divin, 2017

(sursă foto: IMDB)

Cu un scenariu curajos și provocator, filmul "Ordinul Divin" e mult mai mult decât o simplă prezentare a luptei feministe pentru drepturile în societate ale femeilor.

De obicei, oamenii se simt rușinați să vorbească despre feminism - și asta din cauza faptului că în capul lor s-a conturat ideea că feministele sunt niște femei agresive care urăsc bărbații. Alții mă pun la colț când deschid subiectul, atrăgându-mi atenția că acum femeile au acces la orice și situația s-a schimbat mult, ba chiar femeile au parte de discriminare pozitivă (vezi luna femeii, cu mărțișorul și florile aferente).
E drept, lucrurile s-au mai schimbat. Însă prejudecățile încă mai dăinuie. Recunosc că m-am gândit cu teamă, câteva zile la rând după ce am urmărit acest film, la faptul că într-un anume canton din Elveția de abia în 1990 femeile au avut dreptul la vot. 1990 a fost ieri. Normal că prejudecățile dăinuie.

Să vă dau un exemplu din 2018?! Am recomandat unui bărbat pe Goodreads o carte scrisă de o autoare română (pe Goodreads, dacă oferi unei cărți un rating de patru sau cinci stele, ai posibilitatea de a o recomanda prietenilor tăi). Răspunsul primit a fost înfiorător. Bărbatul în cauză mi-a trimis un mesaj în care mă întreba ce anume din înfățișarea lui mi-a dat impresia că 'ar fi gay'. Dar și mai mult, domnul în cauză a considerat oportun să diminutiveze titlul cărții recomandate de mine. Vă las pe voi să trageți concluziile.
Avem nevoie de cât mai multe astfel de filme. Nu pentru că urâm bărbații, ci pentru simplul fapt că femeile nu trebuie diminutivate.

Brandul Emilia Muller

Cineva m-a întrebat deunăzi cum m-aș prezenta pe mine, ca brand. N-a fost ușor, dar am reușit să îmi fac o descriere succintă. Iacătă:

Cu un zâmbet care pare să-i locuiască mereu buzele, Emilia Muller debordează de creativitate, muzicalitate, râset, dorință întru reciclare și prietenie. Deși e un om organizat, Emilia Muller nu umblă doar cu liste de to-do după ea. Uneori notează versuri, idei de articole, de cărți și chiar de croitorit haine. 

Citește cu aviditate și e capabilă să facă și recomandări de lectură. Când nu scrie, Emilia Muller vede filme. Multe filme, și multora dintre ele le scrie recenzii pe unuldintre cele patru bloguri pe care le gestionează. 

Emilia Muller râde. Cu forță și fiind conștientă că e unul dintre cele mai eficiente sporturi pentru mușchii feței. Și aici ajungem la muzicalitate. Emilia Muller cântă. Frumos, după spusele ei. Alții mai au, însă, ezitări. 

Prieteni?! Pe unde nu are Emilia Muller prieteni?! Cunoaște prea bine valoarea prieteniei și știe că nimic nu se face decât cu oameni, prin oameni și pentru oameni. 

Emilia Muller e pasionată de reciclare. A orice. S-a ocupat mai mult de reciclatul hainelor vechi (ale ei, ale prietenilor sau familiei), pe care le peticește sau le dă o nouă utilizare. Cea mai încântătoare lucrare reciclată (care n-a fost un obiect vestimentar) o constituie un cântar rotund de lemn. Când s-a defectat, Emilia Muller n-a avut inimă să-l arunce la coș. L-a oprit, l-a pictat și apoi i l-a dăruit unui prieten drag, să-i înveselească sufrageria. 

Emilia Muller scrie. Și publică. A ajuns la patru cărți și jumătate. O nuvelă. O poveste pentru copii, pe care a și ilustrat-o (a, da, îi place și să deseneze). O colecție de scurte povestiri. Ediția bilingvă a colecției de scurte povestiri – în limba română și engleză - (de aici și povestea cu jumătatea de carte). Și romanul. Primul ei roman, care poartă un nume pitoresc – “Cusătoresele”. 

Iar dacă ar fi să-și aleagă o melodie, brandul Emilia Muller ar suna așa: