“Ultimii martori” – Svetlana Aleksievici

Un prieten de o altă nație cu a mea mi-a spus odată că nu ar dori să lupte într-un război, că oamenii sunt la fel indiferent de nație și că ar trebui, la nivel înalt să se facă eforturi ca vieți omenești să nu mai fie puse în pericol și că ura dintre nații să fie eradicată. Atât cât pot eu înțelege, privind în jur, eforturi ca acestea sunt rare. Ba mai mult, discursurile pline de ură se întețesc și își găsesc mereu ascultători și susținători. Ne place să găsim țapi ispășitori în rândul celor pe care nu-i înțelegem și preferăm să-i marginalizăm pentru a ne pune pe noi la adăpost.

Învățând din greșelile trecutului putem evita ca tragediile să nu se mai repete. Dar pentru asta trebuie să vrem să ne interesăm cu privire la trecut, trebuie să fim dispuși să acceptăm că nu le știm pe toate pentru că suntem la ani distanță de trecut și știm noi mai bine.

Cartea “Ultimii martori” a Svetlanei Aleksievici nu este o carte pe care s-o iei în vacanță și s-o citești în timp ce savurezi un cocktail. Cumva, are nevoie de un alt decor, poate chiar de o altă stare de spirit. Însă citirea ei este esențială. Nu doar pentru noi, ca indivizi, ci pentru întreaga umanitate. Mărturiile adulților care în vremea celui de-al doilea război mondial erau copii sunt cutremurătoare, dar relevante pentru adulții de astăzi care pot face eforturi să nu se repete istoria.

O mărturie a unei femei mi-a impresionat profund. Povestea că războiul a făcut-o să nu înțeleagă noțiunea de oameni străini. Rămași orfani, ea și fratele ei au fost salvați și ajutați de străini și toți erau ‘oameni de-ai noștri’.

Noțiunile de țară și popor se pierd în fața traumelor războiului și transcend oricare hâde naționalisme.

Vă îndemn să citiți această carte și să vă învățați copiii să fie toleranți și curioși cu privire la trecutul omenirii. Doar așa vom putea să le oferim o lume mai bună, pe care s-o moștenească.

Cocean

Există cuvinte pe care le înveți dintr-o joacă pe lângă adulți care găsesc răbdare să-ți explice sensul lor. Și tot așa, la fiece pronunțare a acelor cuvinte, te vei găsi aievea în momentul în care ți s-a prezentat sensul lor.
Am învățat ce înseamnă cocean într-o toamnă, când mirosea metalic a must și buricele degetelor mi-erau lipicioase de la strugurii negri. Câteva găleți de porumb galben erau prin preajmă, iar alături ... alte găleți cu știuleți de porumb fără boabe. Ustensila care făcea diferența dintre cele două stadii avea dinți metalici, pe de o parte, iar pe de alta, o curelușă. Mâna bunelului o folosea cu pricepere.
- Adu-mi, te rog, peria aia de lângă găleata cu coceni, mă rugă mama.
- De lângă ce?
Și astfel am aflat despre existența cuvântului cocean.
De obicei, când înveți un cuvânt nou, îl repeți cu înfrigurare, pregătindu-te pentru momentele viitoare în care te vei găsi în preajma acestuia. Până acum, nu știu de câte ori l-am folosit. Însă azi, când mi-au trecut prin față doi bărbați cărând găleți pline cu coceni, l-am rostit în minte. A fost ca și cum mi-aș fi amintit de un poem învățat pentru vreo serbare școlară. Cuvintele par să aibă uneori o forță chiar mai amplă decât ne-am aștepta și par să dețină cheia călătoriei în timp.

Căldură

Căutăm semne. Rasa umană deține oareșce înclinații detectivistice, trebuie să recunoaștem. De ieri, am pus totul sub lupă. Căutăm semne că toamna se apropie. Ba chiar, că ne-a păcălit și a ajuns de câteva zile deja. Soarele s-a mai potolit din dogoreală, frunzele scot un ușor zgomot metalic atunci când vântul adie, iar ziua s-a micșorat.
Între timp, alții nu dau nici măcar doi bani. 'E căldură mare, mon cher!' Încă.

Apoi, a fost proza!

Cătălina Florina Florescu – Teatru

Am fost prezentă la evenimentul de lansare de la Carusel al volumului ‘Teatru’ scris de Cătălina Florina Florescu. A fost minunat. Trei actori, doi doamne și un domn, au adus la viață pentru câteva momente sublime personaje din două dintre cele trei piese de teatru ale Cătălinei. M-a surprins plăcut fragmentul prezentat din piesa ‘Mia’ (iar ideea de a avea actori care să citească la lansare e genială), însă citind-o acasă aveam să mă îndrăgostesc de ea. De modul în care a fost scrisă, de subiectele tratate, de abordarea fără ascunzișuri a realităților (scriu realități pentru că ele, de fapt, sunt mai multe – și nu doar în piesa Cătălinei – realitatea din viața de cuplu, realitatea din societatea cu așteptările ei de la noi, realitatea din relațiile de prietenie, de familie și chiar cu străini ce i-am întâlnit doar o dată și care vor lăsa mereu urme adânci în noi – fie prin bunătatea sau răutatea de care au dat dovadă).

Una dintre invitatele Cătălinei a subliniat, la un moment dat, că rar ne e dat să citim/ să vedem pus în scenă/ să vorbim despre teatrul scris de femei. Și așa și e. Nu vreau să caut mai mult înțeles în asta, dar informația mi s-a părut revelatoare.

Celelalte două piese se remarcă și ele printr-o abordare tare interesantă. Ambiguitatea cadrului în care se desfășoară piesa “Ce rămâne după viață?” mi-a amintit pe alocuri de “Așteptându-l pe Godot”. Dar, în același timp, ambiguitatea asta are o parte ‘umană’- dacă lipsa preciziei poate fi umană – care caută răspunsuri, caută rezolvări, dar nu le forțează.

Un cățel care vorbește este personajul principal al piesei “Cățelul sinucigaș și Laika”. Un cățel care dă dovadă de atât de multă căldură și spirit de observație, încât înțeleg de ce autoarea a menționat că i s-a părut că unele lucruri pot fi spuse mai cu blândețe și mai cu tact de către un cățel decât de către un om. Piesa e cu atât mai reușită pentru că m-a făcut să mă gândesc la Laika cum nu mi-aș fi imaginat până acum s-o fac.

Indicațiile regizorale de la începutul fiecărei piese denotă priceperea, dar mai ales dragostea autoarei pentru teatru. Într-o lume care căută noi valori la care să se alinieze, care își caută identitatea dar în același timp vrea să se și reinventeze, teatrul e printre singurele forme de artă (sau de literatură) care ne poate conduce ușor către răspunsurile pe care le căutăm. E, dacă doriți, un alt fel de tip de oglindă în care putem să ne privim.

Oglindiți-vă în teatrul scris de Cătălina Florina Florescu. Aveți nevoie de acest lucru!

La început a fost poezia

Mitul eternei reîntoarceri - Mircea Eliade

Titlul provocator merită lectura cu prisosință. Nu veți fi dezamăgiți. Vă spune asta un profan, fără studii în domeniu și pretenții cum că ar înțelege mai mult.

Când eram copil, nu mi-am pus niciodată problema repetiției. Era frumos că iepurașul venea cu încălțări noi, iar Moșu’ mă umplea de cadouri, printre care ciocolata era regină. Peste ani, m-am regăsit întrebându-mă la ce bun toată ciclicitatea asta. Ei bine, avem anotimpuri, dar de ce trebuie s-o luăm de capăt cu porcul sau cu iepurele. Și până la urmă, orice creștin se consumă psihic și spiritual cu toată trăirea de la naștere la moarte și înălțarea lui Iisus.

E frumos descrisă în cartea lui Mircea Eliade nevoia asta a omenirii, înscrisă în ADN, de a găsi rost și menire pentru orice. De a face timpul să pară mai puțin trecător, mai puțin implacabil și mai mult la dispoziția noastră – căci mereu se întoarce; iar e Crăciun, iar e Paște, iar e An Nou. Și mai departe, frumos e trasată și explicată cum apare ea la indieni, de unde vine și karma. Ideea că orice ai suferi, la un moment dat vei fi răsplătit. Sau dacă ai făcut fapte rele, ele te vor urmări și vei plăti la un moment dat în viață.

Nevoia asta gravă a ființei umane de a găsi o explicație pentru orice. Sau o balanță. Cât de mult ne sperie neexplicatele!

Citind am realizat că o ‘eternă reîntoarcere’ se găsește în relația copil-familie. Căutăm cu disperare în proaspăta ființă ceva să ne reprezinte pe mai departe, să dăinuim, să trăim prin ei... să ne reîntoarcem.