"Desculț" - Zaharia Stancu

"Să nu uiți, Darie!"
Un îndemn pe care l-am purtat cu mine ani și ani. Prima dată, l-am citit într-o culegere de exerciții pentru limba engleză. Apoi, avea să-mi răsune din nou prin îndemnul din romanul lui Maria Arsene. Astăzi, l-am parcurs fără alți intermediari. Citind romanul, am realizat că e mai bine că am sau s-a lăsat atâta vreme până să-l citesc. L-am înțeles altfel. Am înțeles altfel frământările expuse în foile astea care păreau să prindă viață și să strige ele adevărurile pe care le-am uitat sau le-am dori uitate. Pe alocuri, mi-a adus aminte de "Ridicat de la pământ". E ciudat că am înțeles scriitura românească privind-o prin ochii unei scriituri portugheze. Pesemne că popoarele se aseamănă mai mult decât știu ele. Iar bariera limbii devine inexistentă pentru cei ce au trăit aceleași experiențe. De fapt, același lucru îl susține și Zaharia Stancu în roman, menționând că "flămânzii se recunosc între ei după privire", neavând nevoie să-și adreseze vreun cuvânt.
E mult adevăr în romanul "Desculț" al lui Zaharia Stancu. Din sutele de exemple redate, unul dăinuie, din păcate, în continuare în societatea noastră:
"- Muierea nebătută e ca moara neferecată...
- Parcă spusei c-o iubești!...
- Tocmai de-aia..."
La final de roman, mi s-a îngăduit un alt îndemn pe care să-l port cu mine de acum încolo:
"Caută în toate câte le vezi tâlcul lor adevărat și adânc, Darie!"