« Un popor care nu-si cunoaste istoria este ca un
copil care nu-si cunoaste parintii » afirma Nicolae Iorga. Extrapoland, un
popor care nu-si cunoaste cinematografia, nu stie de unde a plecat si incotro
se indreapta. Artistic vorbind, bineinteles.
Am savurat cu extraordinara bucurie in suflet proiectia
filmului « Singuratatea florilor » (1975).
Un medic reputat, dar singuratic si orgolios (Radu Beligan) primeste un buchet
de flori de la o persoana necunoscuta. Contrariat de acest gest, medicul Ovidiu
Pavel incearca sa se descotoroseasca de el cat mai repede cu putinta. Refuzat
de fosta sotie, de un fost bun prieten, de un fost elev si chiar de fratele lui
mai mare, medicul se angajeaza intr-o calatorie cu un taximetru, al carui sofer
este Grigore Pascu (Toma Caragiu). Aceasta calatorie cu taxiul devine
o calatorie interioara, o introspectie, o cercetare a sensului vietii, a
fericirii, a scopului in viata. Ni se prezinta un om singur, fara familie, fara
prieteni in antiteza cu un om care este indragit de toata lumea, care stie cum
sa intretina o prietenie si care are o familie numeroasa si este fericit chiar
si in ciuda faptului ca locuieste intr-o casa ce urmeaza a fi demolata.
In urma a trei ore de calatorie cu masina si a nereusitei
de a darui buchetul de flori, soferul il invita acasa pe medic. Aici medicul invata
ca afectiunea, fericirea, si linistea se pot obtine doar daca sunt
« frumos innodate » cu ambitiile profesionale. De pilda, pentru
Grigore Pascu sa traiesti fara sa iti pui intrebari si sa incerci sa afli raspunsuri, sa te nasti « fara drag de curiozitate » constituie o
adevarata nenorocire.
Una dintre cele mai hazoase intamplari din film este
momentul in care un cuplu forteaza usa taximetrului, urland si injurand soferul
pentru ca este ocupat tocmai atunci cand ei au nevoie de o masina sa-i duca la
gara. Calmul cu care soferul le cheama un alt taximetru si nerecunostinta
acestora reprezinta, din pacate, in continuare o problema pentru societatea de
astazi.
Pe tot parcursul filmului pare sa se repete, aproape ca
un lait-motiv, o intrebare: "Ce este fericirea ?". Doua raspunsuri mi-au placut
in mod deosebit. Primul, « fericirea este prima datorie a omului, iar
nefericirea cel mai mare pacat ». Iar al doilea este « trebuie sa ne
bucuram ca traim printre oameni, pentru oameni, ca oamenii ».
Si in loc de concluzie, care nici ca-mi mai pare
necesara, dau cant celor inganate de Toma Caragiu :