Adieri

Azi dimineață m-a tras de mânecă o adiere. Pâine proaspăt scoasă din cuptor. Mi-a amintit de mirosul din curtea bunicilor. De pâinea aceea cu o crustă mai prăjită, pe care încă o prefer. Bunica încercând să ne oprească să rupem din pâinile fierbinți. Noi, zâmbind și complotând la distragerea atenției bunicii. Zâmbesc și îmi doresc ca acel zâmbet de atunci cu cel de acum să creeze o punte, un arc peste timp. A, nemurirea! Da, de fapt, nemurirea se câștigă prin amintire.
O adiere de frezii proaspăt înflorite mă readuce aici, în prezent.

Pantofiori roșii

Alături am o cănuță de lut cu pisică. Nu, pisica nu e vie. E doar desenată. Urechiușele ei ascuțite par triunghiuri ce se înalță tot mai sus și mai sus. O privesc și îmi amintește de iepuraș. Da, nici el unul viu. Un iepuraș de pe talpa unor pantofiori roșii cu baretuțe. Dacă stau și mă gândesc bine, iubeam să mă ud la picioare pe atunci. Așa talpa mea era una unicat. Cu iepuraș. De fapt, cu doi. Căci am două tălpi. Acum îmi place doar să privesc ploaia de la geam. Poate niște ștampile cu iepuraș să mă facă să mă răzgândesc.

Jocul cu mintea

Am recomandat de curând romanul Ludmilei Ulițkaia, și unul dintre argumente a fost acela că este ușor de parcurs, fiind structurat pe capitole scurte. N-am realizat importanța acestei recomandări decât zilele trecute, citind “Cartea oglinzilor” de Eugen Ovidiu Chirovici (un roman foarte bine scris și pe care vi-l recomand cu cea mai mare căldură. Recunosc faptul că parcurgând cartea, am tot așteptat să iasă la iveală un ceva autohton – n-aș știi ce – dar n-a ieșit. Lucru ce confirmă încă o dată măestria cu care Eugen Ovidiu Chirovici a scris romanul, reușind să fie un adevărat scriitor-cameleon.). Multe din romanele care se publică în ultima vreme se remarcă prin capitole scurte. Lucru ce face citirea lor mult mai ușoară.

În primul rând, trebuie să admit că prin astfel de romane am primit darul asimilării informației. Să explic, deci: după fiecare capitol urmează o pauză; cu cât sunt mai scurte capitolele, cu atât apar mai multe pauze. Astfel, fiecare dintre noi își poate lua un scurt timp să reflecteze la ce i-a fost prezentat mai devreme și să pornească sau nu mai departe la aflarea continuării. Ceea ce mă aduce la cel de-al doilea argument în favoarea acestei tehnici.

Astăzi suntem într-o acerbă luptă cu timpul. Nu toți avem posibilitatea de a ne scufunda ore întregi în lectura unei cărți. Așadar, parcurgând capitole scurte, putem să ne oprim mai ușor din lectură atunci când trebuie neapărat să ne ocupăm de altceva, iar în plus, mintea noastră nu rămâne blocată (a se citi și nițel vinovată) la mijloc de lectură, ci a încheiat o acțiune și se va întoarce să pornească o alta. Oricât de bizar ar părea, acest lucru e foarte liniștitor pentru creierul nostru. E ca oricare altă activitate care ne dă o senzație de satisfacție pentru că am dus-o la bun sfârșit. Următoarea activitate (a se citi capitol) se începe, deci, cu forțe proaspete, fără vinovății legate de opritul chiar în miezul desfășurării. 

Frig

E frig, chiar foarte frig. Atât de frig că-mi amintesc de M., un coleg de facultate. M. venise cu bicicleta până la facultate pentru a da un examen. Erau -20 de grade, iar umezeala încurajată de mare și Lacul Siutghiol putea cresta cu ușurință oasele. Mi-amintesc de M. pe holul facultății. Era în șoc termic, iar genele lui înghețate și albe le văd parcă aievea.
Nu e frig. Chiar deloc.

6 semne că ți-e mai bine decât crezi

Am fost rugată să enumăr șase semne că i-ar merge unui om mai bine decât crede. Iată ce a ieșit:

Te afli în fața calculatorului, bându-ți cafeaua și simțindu-te vinovat că petreci prea mult timp pe internet în loc să faci altceva? Ca de pildă, să te uiți pe oferte de angajare sau să găsești un instalator care să repare chiuveta aia ce s-a stricat de mai bine de o săptămână?

Ei bine, vremea vinii a luat sfârșit. Din când în când, cu toții avem nevoie să ne ridicăm moralul. Și având în vedere că ești deja aici, uită-te peste lista de mai jos. E scrisă special să te elogieze pe tine. Sunt șanse ca după ce vei citi lista asta să realizezi cât de bine îți este, de fapt.

1. Nu ți-ai pierdut interesul pentru ce se întâmplă în jurul tău

Oamenii care demonstrează curiozitate sunt din ce în ce mai lăudați. Te-ai întrebat vreodată de ce se întâmplă asta? Cercetătorii susțin că pentru a funcționa la cote optime, creierul uman trebuie să fie supus constant la provocări. De aceea companiile caută să angajeze oameni caracterizați de o anume sete de cunoștințe. Privește-te în oglindă: reține că e un lucru valoros acea curiozitate a ta. Acum spală-te pe dinți și ești pregătit.

2. Nu te compari cu alții

Fiecare dintre noi trece prin perioade de depresie. Indiferent de motiv, uneori ne pare că vecinul are o capră mai arătoasă. E mai bine să te gândești la toate lucrurile bune pe care le ai în viața ta, decât să dezvolți o obsesie pentru singurul lucru lipsă din ea. Iar asta e chiar ușor de făcut, crede-mă. Începe prin a face o listă cu tot ce ai și mândrește-te cu ea, agățând-o în camera ta. Așa vei împiedica deraierea.

3. Diversitatea

Oamenii tind să se înconjoare cu semeni care au aceleași interese cu ale lor, dar asta duce adesea la plictiseală. Doar imaginează-ți: să discuți la nesfârșit despre aceleași și aceleași subiecte. Diversitatea e marfă! Dacă ai prieteni cu care poți discuta despre politică sau meciul de tenis de aseară, dar și prieteni care să-ți dea recomandări de filme sau cărți, atunci ești bine. În plus, e clar că ești înconjurat de prieteni de calitate.

4. Ai un scop în viață

Nu lucrezi, însă mama ta a încetat să te mai întrebe “Ce ai de gând să faci cu viața ta?”. Prietenii tăi au încetat să te cupleze cu diverși străini, iar bunica ta nu te mai întreabă când să-și cumpere rochia aceea de gală pentru nunta ta. Adevărul e că au încetat să facă asta pentru că tu i-ai convins. Mesajul tău a fost transmis cu succes, iar ei au înțeles că ai alte așteptări. Bravo ție!

5. N-ai ieșit din joc

Azi nimic nu-ți șade cum trebuie și încerci pe cât posibil să te faci nevăzut din magazin, grăbindu-te acasă. Dar stai! Cineva te privește, chiar dacă ai luat câteva kilograme de sărbători. Și, de fapt, surpriză: acel cineva ți-a dat numărul său de telefon. Ești încă în joc!

6. Ești amuzant/ amuzantă

Ei bine, nu toți putem fi Chandler, însă e bine să știm că, din când în când, îi putem face pe prietenii noștri să se prăvălească de râs. Ce nu merge bine ne apropie, însă dacă asta înseamnă că vom avea material suficient pentru a ne distra prietenii, atunci audiența e garantată, având de fapt propriul nostru spectacol de comedie stand-up. Seinfeld, ferește-te! (nu puteam risca, poate ești fan Seinfeld)

Acestea sunt cele șase semne pe care m-am gândit să ți le prezint. Te-ai regăsit în vreunul dintre ele? Dacă da, mi-ar plăcea să știu în care. Ai alte semne de sugerat? Aș fi încântată să le adaug la această postare.

Împarte cu mine gândurile tale!

Matei Vișniec – Iubirile de tip pantof/ Iubirile de tip umbrelă...

Imaginați-vă un ceas de mână. Îi ridicați capacul, iar așa este expus întregul mecanism. 

Cu mâna stângă, ridicați o lupă, și astfel aveți o vedere mai clară asupra a ceea ce este revelat. Cu ajutorul lupei vă aplecați asupra unei rotițe. Brusc, rotița începe să se învârtă și îi înțelegeți rostul ei important. 

Vă va izbi drept în frunte descoperirea și vă veți mira că nu v-ați mai gândit niciodată astfel la rotița respectivă. Apoi, cu ajutorul lupei, vă aplecați asupra altei părticele. Tocmai atunci și părticica aceea începe să lucreze mai cu sârg și veți descoperi noi și noi roluri pe care nu le-ați bănuit niciodată. Deși le aveați mereu chiar în față.

Așa e și cu romanul lui Matei Vișniec – un mecanism revelat celor care au nițică răbdare să vadă și să înțeleagă un pic mai mult din lucrurile cu care ne-am obișnuit atât de mult încât nu le mai băgăm în seamă. 
Momentul meu Evrika!?! Descrierea atât de maiestuoasă a mic dejunului à la française format dintr-un croasant și o ceașcă de cafea; dar, mai ales, faptul că e un pic de umbrelă și de pantof și în mine. Ori n-am știut asta până acum.

Despre apreciere

Am auzit pe cineva zicând odată că un artist capătă o valoare mai mare de abia după ce a murit. Cu tristețe, remarc acest lucru și la noi în țară. Îi ignorăm pe cei contemporani nouă, însă îi deplângem atunci când i-am pierdut dintre noi.
Cum am crescut cu "Dacă doriți să revedeți...", mă găsesc mai mereu prin luna ianuarie căutând videouri cu vechi momente vesele. Toma Caragiu se găsește printre primele mele căutări.
Aici și aici puteți revedea și dumneavoastră.

A început c-un elefant

Și cu-a sa bizară trompă.

Ușor, ușor s-au prăvălit de prin ecran

Și au plecat în trombă.

În jur, de atunci, e junglă.

Și n-are cine să semneze

Căci vine-acu în vervă

Un alt alai să ne însenineze.

N-am găsit altă rimă

La început de an, broscuțe

White frogs dancing in the sky

White frogs dancing in the sky.

I saw them once, when I was ten.

It’s just a game of you and I

And a remembrance of then.

They’re holding hands, and jumping,

And laughing at the noisy birds.

Don’t bother now restructuring

What you believed when you were kids!

White frogs dancing in the sky.

Be still, and breathe the current view.

And all you have don’t question why!

Just taste the courage of the few.

They’ve started yelling at the rain,

But then again, rainbow would come

And clean the blisters and the pain,

And weave the future with a comb.

White frogs dancing in the sky.

Be sure to find what you expect.

And all in all, they’ll bear you out,

Then it is you who must you not neglect!

Acum câțiva ani am scris poemul acesta cu gândul la tipare. Și nu cele de croitorie. Să facem un mic pas în afara lor și să lăsăm copiiilor dreptul de a colora în afara liniilor.

Ludmila Ulițkaia se întoarce

Din nou pe blogul lui Vlad.

Am descoperit scriitura Ludmilei Ulițkaia din pură întâmplare. Fericită, aș adăuga. În primăvara acestui an, mi-a fost dat să prind între mâini colecția de scurte povestiri, Fetițele. Rude sărmane. Mi-a plăcut foarte mult și am recomandat-o ca atare pe blog. 

Acum ceva timp, la Garantat 100% a fost invitată chiar Ludmila Ulițkaia. Un interviu de o rară frumusețe, pe care vă invit să-l vizionați aici. Trebuia să citesc noul roman, apărut la editura Humanitas sub numele de Imago. O adăugire - numele original al romanului (așa cum a fost publicat în rusește) este Cortul verde.

Acțiunea romanului ne este prezentată ușor, în scurte capitole (poate e și asta o metodă de a nu plictisi cititorul și de-al motiva să continue să citească în ciuda consistenței paginilor; am mai remarcat asta și la un alt scriitor apreciat; mai tânăr, ce-i drept – Joël Dicker), precum decojirea foiță cu foiță a unei cepe. Parcurgând fiecare foiță în parte, vezi relatările de dinainte dintr-un alt punct de vedere. Găsesc că acest lucru este făcut cu mare măestrie, dându-le cititorilor posibilitatea de a se simți omniscienți, cam în același timp cu scriitoarea, care face din când în când scurte adnotări cu privire la viitoare întâmplări.

Romanul Imago prezintă povestea prieteniei a trei băieți, plecând de la școală și până târziu în viață. Încrengături familiale, probleme școlare, vise întru viitor, probleme adolescentine, profesori-mentori, mediul didactic, viața profesională, viața personală, toate sunt dominate de un singur lucru – pumnul de fier al comunismului. Din fericire, pumnul e pus în antiteză. Cu idealuri de tot felul. Și din cele două pornesc fire care se luptă, se atrag, conviețuiesc și trăiesc să spună povestea mai departe. 

Cei trei veseli năpârstoci de Vlad Mușatescu

Fragment din capitolul "Toată lumea face ... jogging!"

Toată lumea face ... jogging!

Dealtfel, aveam și motive. Multiple.

În primul rând, pentru că joggingul reprezenta un sport de ultimă oră, inventat de americani, de întreținere a condiției fizice prin alergări de mare viteză.

În ce mă privește, ultima mea cursă de alergări (în forcing) la care participasem avusese loc acum vreo treizeci și ceva de ani, când mă fugăriseră doi dulăi ciobănești.

Al doilea motiv, destul de serios, a fost faptul că, spre crăpatul de ziuă, când dădeam și eu să ațipesc, s-a apucat să latre o javră de câine. Tocmai la ușa apartamentului. La început, am crezut că visez. Însă când bestia și-a intensificat chelălăitul, am constatat că era vorba de realitatea cea mai crudă.

Când am deschis ușa, destul de curajos totuși, m-am pomenit atacat de zăvodul ce-și dezlănțuise recitalul de lătrături. Era nea Mișu-Falconetti, câinele familiei Jimbla. Însoțit de Tilică Boieru. Mișu mi s-a zvârlit în brațe, executând un salt ca la circ, și-a purces să mă lingă, extrem de încântat. L-am înțeles. Fiindcă, la culcare, având fața crăpată de soare, o unsesem din belșug cu un pumn de cremă Nivea. De unde să-mi treacă mie prin cap că era și comestibilă?

...................................................................................................................."

Vasili Grossman - Drumul

La începutul romanului său, Maria Arsene are următorul motto:

"Amintește-ți că memoria trebuie s-o lași moștenire.

Ca să nu moară odată cu tine.

Amintește-ți! Amintește-ți!"

Citind "Drumul" de Vasili Grossman, am realizat încă o dată cât de important este să păstrăm amintirea vie a anumitor lucruri. Se spune că istoria se repetă, iar oamenii nu învață din greșeli. Poate asta se întâmplă pentru că alegem să uităm, să ignorăm amintiri.

Pe lângă câteva scurte povestiri scrise într-un mod cât se poate de înduioșător, dar în același timp realist, în "Drumul" apar câteva povestiri în care sunt incluse mărturii ale supraviețuitorilor lagărelor germane. Povestirea "Iadul din Treblinka" este una dintre acestea. Aici, scriitorul aduce răspuns la întrebarea 'Care e rostul de a ne aminti astfel de orori?'; și anume, scriitorul are datoria de a relata, iar cititorul are datoria de a se informa pentru că ignorând istoria, rănim memoria celor morți.
Scrisă acum aproape 100 de ani, povestirea aceasta aduce în prim plan frământări și întrebări actuale. Foarte frumos continuă să afirme Grossman în cadrul povestirii că nu trebuie să ne concentrăm asupra responsabilității Germaniei față de atrocitățile comise, ci ar trebui ca toate popoarele și toți cetățenii actuali și viitori să aibă grijă ca așa ceva să nu se mai repete. Și să continue să-și amintească.

Ioana Duda – Jurnalul primei mele morți

Celebrul vers al lui Mihai Eminescu ('nu credeam să-nvăț a muri vreodată') mi-a vibrat în urechi atunci când am citit titlul cărții, așa că după ce am frunzărit-o un pic, am decis că trebuie s-o citesc.

Da, acesta este un jurnal. Însă aș adăuga că e un jurnal care poate fi al oricui. Cu toții am trecut prin frământări asemănătoare cu cele ale personajului principal, Valentina. Cu toții ne-am pus întrebări despre viață, moarte, viața de după moarte, dragoste, prietenie, rostul nostru pe pământ, fericirea pe care le-am adus-o celor dragi. 
M-am regăsit, cu precădere, în fragmentul în care Vale povestește cum mama ei o ruga să doarmă de prânz, alături de ea. Mi-a amintit de momentele în care și mama mea mă ruga să dorm, iar mie nu-mi era somn de nicio culoare. Din vremurile acelea au rămas cu mine două ziceri de-ale mamei. Prima, “ai dormit și tu exact cât a trecut cioara în zbor peste bloc”. A doua, “dormi acum; ai să mai vrei să dormi la prânz când vei fi mare și nu vei mai putea.”

Revenind, “Jurnalul primei mele morți” este o carte care te cucerește pe nesimțite. Dai pagină după pagină și realizezi, prea târziu, că ești luat prizonier. Și tot ce poți face e să continui s-o citești. Asta până când paginile neparcurse încep să se împuțineze și te gândești, cu teamă, că nu ești pregătit să-ți iei la revedere. Și atunci salvarea. “Va urma” de la finalul romanului face despărțirea un pic mai suportabilă.

Această carte care taie în carne vie și în care lucrurile sunt prezentate așa precum sunt, în cel mai direct limbaj posibil, vă va cuceri cu siguranță și pe voi.

Omidă

S-a mai dus un pic din ninsoare. Mocirlele își fac loc printre bucăți de gheață sau porțiuni albe ce acoperă pământul. Privesc pe fereastră, iar de acolo o creatură mă salută. O omidă și-a găsit locul pe un cablu negru și încearcă să-și ducă măiastra călătorie până la final.