Confruntare

Stau la o masă și privesc pe fereastră. O străduță între mine și altă fereastră. De acolo se întrezăresc două persoane, cocoțate la o masă. Un agent de vânzări și o doamnă. Doamna gesticulează intens, iar din când în când agentul își înclină capul spre stânga, iar gura i se mișcă rapid. 

Părul blond și lung al doamnei contrastează cu șapca verde-smarald din, bănuiesc, catifea. Puloverul ei negru e plin de steluțe mari și colorate în roșu, bleu, alb și galben. În mâna stângă, ține un telefon negru, la care tastează din când în când, iar în mâna dreaptă are un pix albastru cu care scrie și pe care adesea îl îndreaptă amenințător către agent. Mandibulele lor se mișcă încordate, iar apoi se încleștează. Doamna se ridică de pe scaun cu un gest al mâinii care lasă să se înțeleaga că totul este pierdut. Pe fundal, ceilalți agenți, odată cu îndepărtarea acesteia, schițează un zâmbet, iar clienții își permit și ei același lucru. Agentul pare înghețat. Doamna iese din agenție. După cum lasă din mâini ușa, aceasta s-a trântit cu putere. Pășește în afară. Își pune telefonul mobil în geantă, privește spre dreapta, iar apoi spre stânga și decide să o ia la dreapta. O văd acum în toată splendoarea. Șapca e asortată cu o geantă verde, nu același smarald ca al șepcii, petrecută peste umăr. De un colț de geantă atârnă un papițoi flocos și bombat de un roșu aprins. Pășește cu atât mai apăsat atunci când trece pe lângă geamul în care o zăream mai înainte, înfruntându-se cu agentul. Agentul se ridică și el de la biroul său și dispare.

Cortina cade.

Zâmbiți, vă rog!

Ilustrație de Cristi Vecerdea-Criv

(" Să rîdem 'de voie' " - Editura Militară, 1990)

Iarna

De pe fruntea mea coboară ușor un fulg de nea. Precum un copil pe tobogan. Cu bucurie și nerăbdare. 

Sunt veteran!

Prima mea nuvelă e gata.

Pentru comenzi, sunați la 0722 156 408 sau trimiteți un mesaj la info@epublishers.info.

Oameni de bună credință, de Vlad Mușatescu

“…

Octav era acasă, văpsit bine, cu sticla și mașina de călcat lângă dânsul. Își pârlise pantalonii reiați, și-acum plângea cu lacrimi cât bobul de fasole.

Doru, băiat isteț, a examinat nădragii si, privind la mine, a declarat:

- N-au nimic vizibil! Miros ei a păr de oaie, dar nu contează. Haide, nea Octave, că ne-așteaptă lumea...

- Dodorurulețule, nu mămă prea țân pipicioarelele... De emomoție!

- Ba de vinișor!

Și, solicitându-mă să-l ajut, l-a vârât în nădragi pe Octav, eu i-am legat cravata la gât, l-am îmbrăcat și-n redingotă, după care, luându-l pe sus, l-am cărat direct în “Aero”-ul lui Doru. Pe drum, mai revenindu-și din starea de melancolie alcoolică, Octav ne-a anunțat:
- Mi-am uitat bretelele, ce-o să mă fac dacă-mi cad ițarii?
- Ai să-i ții cu-o mână, și gata! l-a repezit Doru.

Și-n această privință a avut dreptate. Căci, lângă Onglița, cât a durat slujba recitată de părintele fonf de la Antim, Octav a stat tot timpul cu mâna strecurată sub redingotă, de parcă ar fi fost Napoleon Bonaparte. Mamamoașa radiind de fericire, privea oarecum intrigată la finu-său, neînțelegând de ce se ține atât de măreț.

Eu și cu Doru, cavalerii de onoare, stăteam proțăpiți cu lumânările în mâini, de-ai fi zis că suntem paji la curtea domnească. Fiind însă cu ochii pe nea Octav, așteptând momentul culminant, când îl vor părăsi pantalonii, n-am mai băgat de seamă că toată ceara lumânării îmi picura pe poalele hainei și pe nădragi.

Când s-a procedat la montarea pe degete a verighetelor, Octav a uitat de brăcinar. Și, sărutându-se cu maică-mea la comanda fermă emisă de Mamamoașa, am asistat, cred că mai întâi eu, care știam ce avea să se întâmple, la coborârea lentă dar certă a pantalonilor reiați. Nici nea Octav n-a realizat corespunzător ceea ce se petrecea, deoarece când s-a terminat tot circul și-a purces în direcția lui tanti Mili, să-i pupe mâna recunoscător, s-a împiedicat îm nădragii căzuți și, numai în izmenele de flanelă, din fericire lungi până la glezne, s-a prăvălit la picioarele nașei, dând cu nasul în dușumea. Deși mai poseda ceva alcool în celule, în ultima clipă s-a orientat suficient de agil, agățându-se cu amândouă mâinile de poalele rochiei de catifea roșie purtată de Mamamoașa. Care, într-o clipită, s-a pomenit fără partea din spate a țoalei de lux, prima care cedase din cusături. Pârâind notabil. Numai auzind cum se rupe ața utilizată la încheierea rochiei a avut Mamamoașa posibilitatea să-și deie seama de dezastru. Și-a strigat la Moișeanu:

- Titi, treci numaidecât în ariergardă!

Retragerea nașei s-a efectuat în condiții de paradă. Titi, lipit de spatele dânsei, a condus-o până-n dormitor. Unde s-a procedat la schimbarea straielor. În timpul pașilor efectuați în marșarier, și-ncă la dublă comandă, m-a chemat după ea:

- Măi copile, vină și tu, că ești plin de ceară, de sus și până jos!

- Mamămoașă, zău că nu m-am atins de fagurii din cămară! am asigurat-o eu cu mâna pe inimă, de mi-a rămas palma lipită de piepții hainei.

- Blegule, e vorba de ceara de la lumânare!

..     .................... ”

Veverița Șugu și Câinele Hapciu

Prima mea poveste pentru copii s-a făcut domnișoară. A plecat la tipografie.

Pentru comenzi, sunați la 0722 156 408 sau trimiteți un mesaj la info@epublishers.info.

Zâmbiți, vă rog!

Ilustrație de Cristi Vecerdea-Criv

(" Să rîdem 'de voie' " - Editura Militară, 1990)

Mânerul

Un scârțâit metalic inundă liniștea casei. Întorc ușor capul către ușa de la intrare. E un zgomot familiar. Cineva trage de clanță. Dar nu la noi, la ușa vecină. Ascult nemișcată și zâmbesc. Cam așa am făcut cam de fiecare dată când, într-un film de groază, era prezentat un mâner care se mișca. Tensiunea nu creștea, odată cu muzica. Cel puțin, nu pentru mine. Când locuiam cu ai mei, la bloc, sunetul acesta metalic provenit de la mânerul ușii nu putea să însemne decât un singur lucru – unul dintre bunici se afla în fața ușii. Trăind la sat, ei nu înțelegeau conceptul de ușă închisă cu cheia. Așa că ori de câte ori veneau în vizită, trăgeau în sus și în jos de mâner, fiind convinși că așa puteau intra în apartament. Degeaba le-a explicat mama că noi, cei de la oraș, simțim nevoia să închidem cu cheia toate yalele din dotarea ușii și, în plus, bietul arc al mânerului suferă grav în urma sforțărilor la care e supus. N-a fost chip! Nici măcar să îi convingă să bată la ușă. Dar, e drept, și-au rezervat dreptul de a țipa numele mamei în fața ușii. Până la urmă, asta dădea mereu roade. Și nu numai la țară. Chiar și la oraș. Mai ales, de la cei care locuiau la case.

Despre Petre

Îl știu pe Petre de foarte mult timp. Mai exact, de când aveam 7 ani. Cunoscusem eu de-ai lui până atunci, însă întâlnirea cu el a fost specială. Pahar, portocală, penar, peniță, pișcot, portmoneu, pisică și alții îmi fuseseră prezentați, în prealabil, prin intermediul sunetelor. Venise, însă, momentul să ne întâlnim față în față. Mai exact, eu aplecată asupra foii, iar Petre înscris acolo. Până să pronunț corect, am tot repetat “Pietre”. Dar am reușit. Iar de atunci prenumele Petre mă duce mereu cu gândul la o vale pietroasă a unui râu. 

Zâmbiți, vă rog!

Ilustrație de Cristi Vecerdea-Criv

(" Să rîdem 'de voie' " - Editura Militară, 1990)

Ploaie

Nu plouă nicăieri așa cum ploua atunci când mă găseam în casa bunicilor. Mă întreb uneori dacă voi mai regăsi vreodată clinchetul acela liniar și misterios. Acea cădere sigură pe streașină, prelinsă apoi într-un țurțure lichid, efectuată paralel cu zgomotul miilor de înțepături pe frunzele și florile din grădina bunicii. Ori de câte ori plouă, urechea mea se întinde ușor către fereastră, încercând să descifreze parcă un cod secret. Pământul e umed, dar nu de la ploaie. Încerc, de data asta, cu ochii să deslușesc secretul.

Ranița

Ca orice copil, am trecut și eu prin perioada aceea în care crezi că penarul, stiloul sau chiar pantofii din picioare arată cine ești tu cu adevărat, iar ce gândești și cum gândești nu fac nicio diferență. Îmi pare o etapă inevitabilă. Ce nu înțeleg eu, însă, e faptul că mai sunt încă adulți care se regăsesc într-o astfel de etapă. Ei bine, dar mă îndepărtez de subiect.
Zilele trecute am văzut o raniță de tip camuflaj și mi-am amintit de ranița mea din școala generală. Era de un verde brotacel, iar mânerele și bretelele erau de un roșu corai. O minunăție! Eram foarte mândră de el. Colegii mai purtau încă ghiozdane sau trecuseră la mape, dar eu mă camuflam. Mă rog, atât cât de poți camufla purtând culoarea roșie. 

"Tați și fii" de Ivan Sergheievici Turghenev

Anumite lucruri nu se vor putea schimba niciodată, iar printre acestea se numără și eterna disensiune dintre generații. Ea apare foarte frumos dezgolită în romanul "Tați și fii", însă ce mi se pare impresionant este faptul că Turghenev alege s-o pună în antiteză cu ea însăși. Căci precum există vârstnici care nu sunt de acord cu ideile tinerei generații, așa există și vârstnici care slăvesc avântul noii generații. Ambele situații s-au întâlnit și se vor mai întâlni până la capăt.
Interpretez subiectiv ultima imagine a romanului drept o victorie plăpândă a celei de-a doua. Însă indiferent de aparentul câștigător, ironia sorții ne domină pe toți.

Fragment din roman:
"...

- Dar gândește-te la felul în care a fost educat? obiectă Arkady. Gândește-te la perioada în care și-a trăit viața!

- La cum a fost educat?! replică Bazarov. Ei bine, omul trebuie să se educe singur, așa cum a trebuit să fac și eu. Iar în ceea ce privește perioada în care a trăit, de ce eu sau oricine altcineva să se simtă dependent de perioade? Ar trebui, mai bine, să facem în așa fel încât perioadele să depindă de noi.
..."