The Hunt (2012)

Pregatiti-va sa fiti impresionati. ‘Vanatoarea’ (titlul original al filmului fiind ‘Jagten’) este un film danez suficient de indraznet incat sa rastoarne un subiect intens dezbatut si sa le ‘daruiasca’ spectatorilor un punct de vedere neimaginat pana atunci. 

Filmul prezinta povestea lui Lucas (Mads Mikkelsen), profesor in cadrul unei gradinite dintr-un oras mic din Danemarca. Lucas este divortat si are un fiu pe care nu-l vede atat de des precum si-ar dori. Este un om respectat si iubit de intreaga comunitate, implicit de copiii de la gradinita. Pana intr-o zi cand este acuzat ca ar fi abuzat un copil. Intreaga comunitate se revolta si au loc atacuri violente impotriva lui Lucas, atacuri explicate a fi incercari de corectare. Totusi dupa un an, aceste atacuri contenesc, iar viata lui Lucas pare sa intre din nou pe fagasul normal.

Actorul Mads Mikkelsen a castigat in cadrul Festivalului de Film de la Cannes din 2012 premiul pentru cel mai bun actor pentru rolul jucat in ‘Jagten’.

Chiar daca nu a primit un premiu pentru regie, Thomas Vinterberg a creat, prin intermediul planelor filmate, o legatura extraordinara intre spectatori si trairile personajelor. Si mai mult, regizorul Thomas Vinterberg a filmat o pelicula pe care nu o veti viziona, ci o veti trai. 

In ce stare e economia?

- Radeti ! Voi nu vedeti in ce stare e economia ?!

Fetele isi dau coate, pufnind in ras.

Le priveste cu manie, realizand ca sunt prea tinere sa inteleaga. Le invidiaza. 

Of, a trecut asa de mult timp de cand nu m-am mai simtit indiferent !, isi spuse. Si pana la urma ce le pot reprosa ?! O sa aiba timp suficient sa isi faca griji. In scurt timp vor fi la facultate si de acolo vor intra direct in paine.

Paine ! Stiam eu ca am uitat sa cumpar ceva.

E liniste. Nu se aude decat clinchet de farfurii si tacamuri. Fetele si-au bagat capul in farfurii si mananca. Insa un zambet mic tot le-a ramas in coltul gurii. Asa a fost dintotdeauna. Cadea usor in ridicol. Ori nu stia el cand sa-si aleaga momentul propice de a discuta despre chestii serioase. 

Oameni frumosi

Toata populatia globului se plange de inrautatirea relatiilor interumane. Aproape nimeni nu mai crede in bunatatea aproapelui, iar si mai putini vorbesc despre oamenii frumosi ce i-au impresionat la un moment dat.

Asa ca m-am gandit sa iau initiativa si sa multumesc acelor aproape necunoscuti care mi-au dat un graunte de speranta in omenia semenilor. Si am ales necunoscuti pentru ca gestul lor mi s-a parut cu atat mai inaltator.

As dori sa multumesc :

- Domnului director al editurii Edu.

- Domnisoarei din Amsterdam, pe care am oprit-o (acum doi ani, intr-o joi seara) la o intersectie si am rugat-o sa ma ajute sa localizez o strada. Nu numai ca a scos harta din geanta ei si s-a uitat impreuna cu mine, explicand ca e si ea in vizita, insa mi-a si daruit-o dupa ce mi-a dat indicatii, adaugand ca ea stie drumul si nu mai are nevoie de harta.

- Doamnei din Viena, care ne-a remarcat privirile pierdute si s-a oprit, fara sa ii adresam « Please, can you tell us where this street is ? », daruindu-ne pe langa indicatii si urari de excursie frumoasa.

- Irenei pentru ca mi-a dat avant si inspiratie la scris.

- Suzanei Bantas pe care am intalnit-o la inceput de septembrie 2011, in cadrul unei expozitii de ale sale la Casa Armatei, si care m-a incurajat sa nu renunt la pictura.

P.S. Si lista ramane deschisa J

«Taci, tu ! … Las’ sa-l intreb eu..»

Intr-o alta viata (cea de scoler) mi s-au recunoscut abilitati artistice si am acceptat sa joc rolul Tincutei din piesa de teatru ‘Five o’clock’ de I.L. Caragiale. Mai mult curioasa, incercand sa aflu daca invatatoarea imi spusese adevarul sau altcineva refuzase rolul, am decis sa incerc sa duc aceasta provocare pana la sfarsit. Unul bun, precum a fost remarcat. Nimeni nu a plans, lesinat sau uitat replica. Imi amintesc dupa-amiaza aceea pentru ca era doar cu cateva zile inainte de sarbatoarea Pastelui. Afara era un cer albastru, iar pe ici pe colo nori albi si pufosi isi tot schimbau forma, iar copiii aflati deja in vacanta alergau si tipau prin curtea scolii. Imi simteam palmele umede, iar dresurile pareau sa fi intrat la apa in ultima jumatate de ora. Sorel imi tapase parul, buclata fiind oricum de la natura, asa ca freza mea se incadra cu usurinta modei purtate de personajul Tincutei. Mi-amintesc rochia roz de matase, legata cu un cordon cu funda la spate. Nu am realizat cat de tare fosnea rochia decat pana in momentul in care, fiind pe scena, s-a facut liniste si era randul replicii mele. Pe atunci nu stiam sa privesc catre public (pe asta am invatat-o in timpul facultatii cand, luand cuvantul in fata colegilor mei, mi-am tot dat bretonul de la stanga la dreapta si invers), dar am avut suficienta stapanire de sine incat sa nu ma blochez si, pastrand contactul vizual cu ceilalti ‘actori’, am dat un adevarat spectacol.

Poate ca nu suntem mereu ceea ce ceilalti ne spun ca suntem, insa se pare ca uneori depunem eforturi si … suntem.

A gati sau a nu gati, aceasta-i intrebarea!

Nu m-a preocupat niciodata sa invat sa gatesc, iar mama a renuntat probabil la ideea de a ma invata chiar ea atunci cand a vazut ca tai cartofii ‘cu sapa’. Si n-am dezamagit-o. Aproape niciodata. In afara de omleta, ceai si cartofi prajiti (care chiar daca sunt taiati ‘cu sapa’ sunt foarte gustosi), cam toate incercarile mele au dat gres.

Acum cateva zile am incercat sa gatesc prima data linte rosie. Nici macar nu auzisem despre ea pana atunci, insa vazand-o in magazin am fost asa de sigura ca voi crea un preparat gustos incat am chemat si un musafir, sa guste si si sa mi se duca vestea de gospodina  cat mai departe. Dupa ce am fiert-o cam 20 de minute, alaturi de telina, usturoi pisat si patrunjel, mancarea (caci as jigni-o s-o numesc linte) arata ca si cum niste chipsuri fusesera pisate si facute piure. Dar gustul intrecea toate asteptarile. Alea rele. Miloasa din fire, am cedat la primele strambaturi ale musafirului la momentul mestecarii ‘mancarii’. Iar eu, recunosc, mai mult de doua imbucaturi n-am putut onora.

Acum m-am linistit pentru o vreme si nu voi veni prea curand cu idei noi pentru gatit. Simt momentan chiar si o usoara aversiune la piure cand ma gandesc la aspectul ‘mancarii’. Dar imi va trece. Am reusit eu sa trec peste momentul in care am facut gogosi. Altii, nu. O prietena inca isi mai aminteste cat de ‘tari ca piatra’ erau. Si nici macar nu ne pregateam pentru sorcovit.

E bizar ca se intampla asa pentru ca totusi ca mi-au fost oferite sanse. Am primit un aragaz de jucarie pe cand eram la gradinita. Ce semn mai elocvent ca aveam sa fiu o maestra in ale gatitului ?! Si tot pe atunci ma strecuram in bucatarie, la tanti Gina, si stateam pe langa ea, urmarind-o cand gatea. Era intelegerea noastra secreta de a ne oferi ajutor in mod reciproc. Dansa ma ajuta sa-mi treaca supararea ca m-au lasat parintii dimineata la gradinita si ma asigura ca ei aveau sa se intoarca seara, dupa ce ieseau de la serviciu, sa ma ia acasa. Iar eu supravegheam atent in timp ce dansa taia ceapa si bateam cu piciorul ritmul cantecului pe care il ingana ca sa iasa mancarea mai gustoasa. 

Tu n-ai minte!

Eram prinsa in lectura unui roman politist, cand replica « N-are minte? » mi-a scindat-o in doua. Concentrarea. Ecoul din capul meu fusese creat de o voce, pe care o cunosc chiar mai bine decat a mea. Am zambit si am inteles de ce nu pot lua in serios niciodata intrebarea, retorica sau nu, ‘n-ai minte?’. Va explic in cele ce urmeaza. Fiecare reactioneaza diferit la auzul vestilor bune. De pilda, la noi in familie, tata a avut mereu o altfel de reactie. Mai exact, raspunsul lui la vestile bune era ‘Tu n-ai minte!’. Prin raspunsul asta puteai realiza cat de mirat si bucuros era tata. Daca e sa trag analiza de par, fie el chiar si ondulat, reiese ca tata are dreptate. O bucurie e mai mult simtita decat gandita. Si atunci replica lui poate parea bizara, dar nu e departe de adevar. 

Tata m-a vrut croitoreasa

Pesemne ca de mica am demonstrat abilitati artistice, iar tata a fost convins - pana la un punct - ca am sa ma fac mare croitoreasa. Ce-i drept, dulapurile mele pastreaza bucati de materiale taiate, inseilate si abandonate in spiritul sperantei ca imi voi apleca inca o data talentul croitoresc asupra lor. 

De cand ma stiu am tot avut prin preajma modele vajnice de femei cu talent la croit sau cusut haine. Mama a fost prima care a dat tonul. Apoi a urmat sorel. Ea a dus preocuparea la un nivel mai inalt. O data pe luna revista Burda aparea la noi in casa. Dusumeaua dormitorului nostru era mai mereu plina de tipare, materiale, centimetru, papiote si foarfece. Sorel croia minunatii de costume, taioare, rochii si fuste. Mi-amintesc si acum cravata rosie pe care si-a facut-o singura, cu ajutorul tiparului din revista. Dar piesa de imbracaminte complet avangardista pe care o pastreaza si astazi memoria mea e fusta-pantalon. Facuta din doua materiale diferite. Unul pentru fata si altul pentru spate. Ei bine, si atunci cum sa nu ai un ochi format pentru haine cand ai crescut pe langa astfel de creatori talentati?!

Chiar azi ochiul meu format a remarcat un sacou din stofa. Mi-e un pic cam mare la umeri, dar nu constituie o provocare pe care eu sa nu o pot onora. M-am inarmat cu doua foarfece, una mai mica si alta mai mare, cu un ac si ata. Mi-am luat un minut sa analizez bine ce aveam de facut. Am desfacut o maneca. Am taiat nitel din umar si apoi am inceput sa prind maneca la loc. A fost la fel ca in povestea croitorasului cel viteaz. Doar ca invers. Am cusut prima data, strans si bine. Rezultatul final ? Maneca prezenta valuri. Nu-i nimic, mi-am zis, o desfac. Am desfacut-o si apoi am cusut-o inca o data. Am terminat si am probat-o. La fel ca prima data. Cu doar o singura diferenta : maneca strangea mai tare. Si apoi am avut momentul ‘evrika’. Trebuia sa incep a inseila materialul si apoi dupa aceea sa incep sa cos. A fost un proces cognitiv prea intens trait. Trebuia sa ma opresc. Sa-mi revin. 

Aducem ploaia

A fost o vreme cand maidanul din fata blocului era sinonim cu vacanta de vara. Aveam in fata un teren pe care puteam alerga nestanjeniti, eu si copiii din cartier, unde puteam bate mingea si tipa cat ne tineau rarunchii. Era locul magic. Acolo nimic nu ne putea opri. Bine, doar strigatul « Hai acasa ! ». Dar asta se intampla doar la caderea serii, ori noi aveam multa treaba de implinit pana atunci. Tot pe maidan gaseam flori si copaci. Acolo am invatat prima data diferenta dintre un pin si un brad. Dar lucrul cel mai frumos dintre toate era iarba. O iarba inalta si deasa, in care ne puteam tolani in voie. Acolo, in iarba, ne strangeam la apusul soarelui si ne holbam zapaciti la schimbarea culorilor de pe cer si la aparitia stelelor, impartindu-ne frateste stelele intre noi.

Imi amintesc cu precadere cateva veri in care mama incerca sa ne mobilizeze intru deschiderea noastra catre abilitati practice. Respectiv, gradinarit. Nu ne rezerva lucruri dificile, ci plivit iarba ori udat. Insa lenea se interpunea mereu intre dispozitia noastra si gandurile bune. Ce-i drept, eram sustinuti. De mama-natura. Asa ca, de cele mai multe ori, ne taram constiinciosi catre terenul impricinat si nu mult dupa ajungerea noastra acolo, nori acopereau cerul si ploaia incepea sa cada, spre marea noastra incantare. E sigur ca ne-ar fi placut ca ea sa fi inceput inainte de a iesi din casa si a purcede catre locul cu pricina, dar nu puteam fi totusi atat de nerecunoscatori. Din toata afacerea asta ieseam un pic uzi de ploaie, dar fericiti ca ne sarise randul si de data asta de a ne precupeti eforturile intru udarea gradinii. Nu mult dupa astfel de ‘coincidente’ mama a inceput, pe buna dreptate, sa ne numeasca ‘cei care aduc ploaia’. Si nici macar n-am invatat ori exersat un dans pentru asta. Pesemne ca poetii neamului nu au glumit atunci cand mentionau in poemele lor despre comuniunea om-natura. 

Celine Dion

N-am fost vreodata fanul celebrei cantarete Celine Dion, insa sunt cateva melodii de care ma simt atasata. Si asta pentru ca le-am ‘trait’ intr-un cadru special. Intr-o vara, in casa bunicilor mei, unde sora mea invata istoria romanilor pentru examenul la facultate. Mi-amintesc atat de clar sosirea noastra in gara. Bunelul venise in intampinarea noastra si, razand, ne-a luat valiza si ne-a intrebat daca ne mutam de tot la ei. E drept ca peste ani am uitat sa imi iau doar strictul necesar in valiza si adaug mai mereu cel putin un articol cu rol de ‘inca caz ca…’, iar acea remarca a lui imi revine mai mereu, dar intotdeauna la despachetare. Nu-mi amintesc ce am facut in acele doua saptamani de vara. Probabil ca m-am simtit din nou responsabila cu verificarea productiei zilnice de oua a gainilor si cu scoaterea la plimbare a lui Azor pe ulitele satului. Insa imi amintesc cat de mult a plouat atunci. Imi amintesc cum stateam intr-una din camere si mi-as fi dorit sa nu ploua si sa alerg pe ulite, alaturi de ceilalti copii. Inca nu invatasem sa respir prin a citi o carte, asa ca imi pierdeam timpul privind peretii si analizand tot ceea ce se afla pe ei. Si mai ales, o ascultam pe sorel citind cu voce tare despre tarabostes ori Burebista. In timpul pauzelor, sorel ii dadea tonul lui Celine Dion. Si atunci se facea liniste, parca mai liniste ca atunci cand nu vorbeam, iar fiecare strop de ploaie isi gasea perechea intr-una din notele ce ieseau alene din casetofonul nostru. Prezenta bunicilor era aproape de nesimtit. Fiecare isi facea de lucru cum stia mai bine pentru a nu deranja sesiunea de invatat, in cazul uneia, si de lenevit, in cazul celailalte. Dar imi amintesc ca fiecare dorea sa stimuleze procesele. Bunelul gasea mereu ceva haios de povestit, iar bunica se intrecea in gatit minunatii culinare. Mi-amintesc ca pe atunci descoperise sorel chirostele facute de bunica. Nu-mi mai amintesc gustul lor, dar stiu ca sorel era tare incantata de ele.

« I listen to the sound of the rain fallin' down my window/ Prayin' for a gentle wind... . »

Singuratatea florilor (1975)

« Un popor care nu-si cunoaste istoria este ca un copil care nu-si cunoaste parintii » afirma Nicolae Iorga. Extrapoland, un popor care nu-si cunoaste cinematografia, nu stie de unde a plecat si incotro se indreapta. Artistic vorbind, bineinteles.

Am savurat cu extraordinara bucurie in suflet proiectia filmului « Singuratatea florilor » (1975).

Un medic reputat, dar singuratic si orgolios (Radu Beligan) primeste un buchet de flori de la o persoana necunoscuta. Contrariat de acest gest, medicul Ovidiu Pavel incearca sa se descotoroseasca de el cat mai repede cu putinta. Refuzat de fosta sotie, de un fost bun prieten, de un fost elev si chiar de fratele lui mai mare, medicul se angajeaza intr-o calatorie cu un taximetru, al carui sofer este Grigore Pascu (Toma Caragiu). Aceasta calatorie cu taxiul devine o calatorie interioara, o introspectie, o cercetare a sensului vietii, a fericirii, a scopului in viata. Ni se prezinta un om singur, fara familie, fara prieteni in antiteza cu un om care este indragit de toata lumea, care stie cum sa intretina o prietenie si care are o familie numeroasa si este fericit chiar si in ciuda faptului ca locuieste intr-o casa ce urmeaza a fi demolata.

In urma a trei ore de calatorie cu masina si a nereusitei de a darui buchetul de flori, soferul il invita acasa pe medic. Aici medicul invata ca afectiunea, fericirea, si linistea se pot obtine doar daca sunt « frumos innodate » cu ambitiile profesionale. De pilda, pentru Grigore Pascu sa traiesti fara sa iti pui intrebari si sa incerci sa afli raspunsuri, sa te nasti « fara drag de curiozitate » constituie o adevarata nenorocire.

Una dintre cele mai hazoase intamplari din film este momentul in care un cuplu forteaza usa taximetrului, urland si injurand soferul pentru ca este ocupat tocmai atunci cand ei au nevoie de o masina sa-i duca la gara. Calmul cu care soferul le cheama un alt taximetru si nerecunostinta acestora reprezinta, din pacate, in continuare o problema pentru societatea de astazi.

Pe tot parcursul filmului pare sa se repete, aproape ca un lait-motiv, o intrebare: "Ce este fericirea ?". Doua raspunsuri mi-au placut in mod deosebit. Primul, «  fericirea este prima datorie a omului, iar nefericirea cel mai mare pacat ». Iar al doilea este «  trebuie sa ne bucuram ca traim printre oameni, pentru oameni, ca oamenii ».

Si in loc de concluzie, care nici ca-mi mai pare necesara, dau cant celor inganate de Toma Caragiu :

Lambada

Melodia ‘Lambada’ continua sa-mi fie draga. Si nu doar pentru ca limba portugheza suna asa de frumos, ci pentru ca ma transpune cu foarte multa usurinta intr-o vara, acum cel putin 20 de ani. Pe atunci, priveam cu foarte multa curiozitate videoclipul si nu intelegeam de ce tatal fetei se impotrivea atata dorintei ei de a dansa. 

Imi amintesc miscarile de dans. N-am cum sa le uit. Ani si ani la randul le-am tot vazut repetate la diverse evenimente, televizate sau nu. Imi amintesc senzatia pe care mi-a creat-o melodia. O scurta dezvelire a realitatii si a visarii. 

De atunci am tot asteptat o vara in care toata lumea e fericita si nu are altceva de facut decat sa danseze. Ce-i drept, oameni fericiti am intalnit, insa prea putini ar fi lasat ce faceau doar pentru a dansa. Realizez cat de usor mintea noastra creaza asteptari si iluzii despre cum ar trebui sa ne traim viata. Unii dintre noi asteapta sa se intample ceva care sa determine schimbarea vietii intr-un continuu si neintrerupt dans fericit si palpitant. Iar altii au aflat deja pana acum ca nimic nu e continuu, ci trebuie aflat, si mai ales savurat. Totusi, singurul lucru care trebuie sa se manifeste continuu este cautarea - « Chorando se foi quem um dia so me fez chorar … »

Viata ca balon de sapun de lux

Aparentele. Le detestam, dar le construim. Actioneaza asupra noastra precum o forta magnetica. Admiram oamenii cu vieti fabuloase, dar in acelasi timp ii uram. Am invatat ca « haina nu face pe om », dar asta nu ne opreste sa ne pozam cu vitrina magazinului Gucci. Mimam discretia si decenta, insa le lepadam pe amandoua. Si nici macar dupa colt. Stilul de viata de astazi este blindat cu aparente. Suntem ‘cool’, ‘chic’ sau, fereasca sfantu’, ‘not cool at all’. Unii dintre noi sunt atat de prinsi in crearea aparentelor unei povesti de succes si uita ca trebuie sa vina constant cu dovezi care sa le sustina, lasand goluri ce pot fi usor explicate de existenta minciunilor. Iar apoi, e drept, imaginatia ne joaca feste. Vezi o poza, asculti o poveste si te gandesti ca fericirea e la cote inalte de cealalta parte, iar tu esti un nefericit, frustrat si obosit, ale carui probleme le depasesc cu siguranta pe ale altora. Si atunci recurgi la singura arma ramasa, admiratia muta pentru balonul de sapun de lux in care se lafaie ceilalti. 

Rautaciosul adolescent (1969)

Prejudecata. Am incercat mereu sa fug de ea, dar in ciuda tuturor eforturilor depuse, m-am trezit mai mereu gandind ca filmele romanesti vechi au abordat doar planuri cincinale, casatorii, avorturi, recolta agrara etc. Si ce-i drept, ajunsesem pana de curand sa consider ca singura comedie demna de mentionat, filmata in era comunista, este « Buletin de Bucuresti ». Dar m-am inselat. Mi-au iesit in fata pentru a ma convinge de contrariul « Toamna bobocilor », Cuibul de viespi » si cate si mai cate alte filme. Asadar, pana mai ieri, traiam cu concluzia eronata ca am fi avut niscaiva comedii cu care sa ne laudam si atat. Am gresit inca o data. Aceasta arhiva gigantica numita youtube (http://www.youtube.com/watch?v=7MYJEKvgj7A) mi-a calauzit pasii catre un film absolut tulburator. « Rautaciosul adolescent » prezinta o introspectie minutioasa a trairilor unui medic mizantrop si orgolios; o introspectie pe care nu o credeam vreodata posibila intr-un film romanesc, si cu atat mai mult intr-un film din era comunista. Din pacate, pe Iurie Darie il vazusem doar in seria « Brigada Diverse », unde avea o usoara alura de om orgolios, insa rolul din « Rautaciosul adolescent » prezinta provocari mai ample, pe care le-a dus la indeplinire cu succes.

Doctorul Filip Palaloga (Iurie Darie), bolnav fiind, cere unei divinitati de el intrezarite un ragaz de timp – 5 saptamani. Odata vindecat, viata lui pare sa curga la fel, pana in momentul in care se intalneste cu medicul Laurentiu Nicola (Virgil Ogasanu) care asistase la rugamintea acestuia. Astfel, cu iscusita abilitate, medicul Nicola il convinge pe doctorul Palaloga sa rememoreze cele 5 saptamani dupa insanatosire. Desi la inceput opune rezistenta, doctorul Palaloga marturiseste dragostea ce s-a infiripat intre el si o asistenta, retraieste « cele mai fericite zile din viata lui » si descopera impreuna cu colegul sau motivul pentru care a renuntat la relatia cu asistenta Ana Patriciu.

Citandu-l pe Ioan Lazar, « acest film prezinta o poveste de dragoste intr-un mod filosofic si nu comercial », iar caracterul atemporal al abordarii ma face sa-l apreciez si mai mult.

Am aflat cu incantare ca « Rautaciosul adolescent » a fost propunerea Romaniei la Premiul Oscar pentru cel mai bun film strain in 1970. Faptul ca nu a intrat in concurs este mai putin relevant, insa ma bucur ca de astazi cantaresc cu o prejudecata mai putin.