Să combatem făcutul pe genunchi

Nu știu alții cum sunt ....

Ba știu. Multă lume mi s-a plâns, dar și eu am descoperit chiar de la primul job că multe lucruri se fac pe genunchi.

Dacă ar fi să se tragă o concluzie despre cum se muncește, în general, indiferent de industrie sau țară, ei bine, atunci s-ar stabili că una din procedurile în vigoare respectate este făcutul pe genunchi.

Nici n-am realizat cât de ușor am aderat cu toții la procedura aceasta. Și nu este un reproș neapărat adresat cuiva anume, nici industriilor, nici țărilor. Trăim în continuă schimbare, iar acest fapt se reflectă mai ales în modul în care livrăm sarcinile, și anume pe repede-înainte.

Am fost odată la un interviu de angajare care m-a convins să îndosariez postul/ compania la așa nu. Când posibila șefă mi-a spus că ce o bucură foarte mult este faptul că ea și echipa nu muncesc sâmbăta, alarma s-a activat. Asurzindu-mă chiar în momentul în care mi-a vorbit despre echipa din care face parte și care are nevoie să înțeleagă să nu mai ia lucrurile personal și că uneori proiectele sunt abandonate și că trebuie să facă față mai bine schimbărilor pe ultima sută de metri. Nici nu vreau să mă gândesc câte tablouri vii ale lui Munch se găsesc în acea echipă! Una este să fii adaptabil, și cu totul alta să ai drept singură certitudine că totul se schimbă, fără vreo planificare în prealabil.

Așa am ajuns să înțeleg că, adesea, dincolo de discuțiile despre valori, unele echipe lucrează de fapt după o singură strategie – făcutul pe genunchi.

Oameni suntem și se poate înțelege că nu totul poate fi prevăzut sau anticipat. Și, uneori, chiar e bine că este așa. Dar să susții proiecte fără un pic de planificare și viziune mi se pare de-a dreptul periculos.

De ce e periculos făcutul pe genunchi?

Motivația angajatului este principalul aspect care are de suferit atunci când lucrurile se fac fără să se discute prea mult când ceva se schimbă și sarcina de lucru trebuie livrată imediat. Chiar și pentru angajații care nu au abilități organizatorice foarte bine dezvoltate, un asemenea stil haotic poate dăuna.

Desigur, stresul suferit de către angajat crește la cote mari în momentul în care apar schimbări neplanificate, într-un timp de execuție foarte scurt. Odată cu stresul, bineînțeles că și sănătatea are de suferit. Câți dintre noi nu știm deja cazuri de colegi sau șefi care s-au îmbolnăvit din cauza stresului?!

Lipsa de strategie dăunează și productivității pe termen lung a unei echipe. Se vorbește din ce în ce mai mult despre strategie, dar am senzația că prea puțini înțeleg definiția unei strategii. Dacă o strategie are în vedere doar obiectivul și prea puțin resursele de folosit și nu anticipează eventualele probleme care pot apărea pe parcurs, nu vorbim de strategie. De asemenea, dacă actanții nu sunt informați cu privire la strategie și nu își pot aduce contribuția la diversele etape ale strategiei (fie prin indicații legate de proiectele la care ar participa, fie prin informații pe care le-ar avea cu privire la alți participanți și/ sau proiecte/ probleme/ avantaje etc.) și împărtăși din sfaturi/ cunoștințele lor, nici aceea nu este o strategie. Mai există și cazuri, desigur, în care actanților li se dă dreptul la cuvânt, dar lucrurile pe care ei le împărtășesc sunt ignorate. Nici aceea nu este o strategie.

 

Ce am descoperit eu că funcționează

Vă povesteam acum ceva vreme că am întâlnit la un moment dat la un job un sabotor. Nu conta cât de bine ne organizam noi în echipă, acea persoană ne trăgea mereu în jos și nu era chip s-o oprim cumva. Așa că am venit cu singura soluție pe care o aveam la dispoziție, și anume să-i dăm un alt termen limită decât cel după care ne ghidam noi (adică, mai devreme). Și a funcționat. Având niște timp alocat special în cazul în care ne întârzia, reușeam să ducem la bun sfârșit sarcina de lucru.

 

Proactivitatea se poate învăța?

DA.

Ca orice lucru bun, îi realizezi importanța în momentul în care nu-l ai. După mai multe experiențe, și gândindu-mă la ce mi-a lipsit pentru a livra un proiect sau o sarcină de lucru (metoda agile, ca să fiu exactă), am realizat că proactivitatea mă poate salva de multe bătăi de cap.

Cum se începe?

Ușor. Și schițând un plan, musai. Apoi, pas cu pas, dar și în funcție de necesități, vei învăța dacă ai nevoie de un plan mai elaborat (a se citi, mai detaliat) sau o simplă enumerare de sarcini de îndeplinit și oamenii responsabili pentru executarea lor.

Dar proactivitatea nu se oprește aici. Planul trebuie urmărit și verificat dacă se desfășoară precum a fost stabilit, și intervenit în cazul în care apar schimbări sau întârzieri.

 

Este minunat când dai peste oameni care se adaptează ușor și nu neg că nu este importantă această abilitate, mai ales în vremurile în care ne găsim.

Dar pentru minți mai liniștite, o productivitate în creștere, un nivel de stres mai scăzut și, de ce nu?!, o viziune pe termen lung, recomand proactivitatea și mai puțin făcutul pe genunchi.

Lucruri pe care nu vreau să le fac

Am început să revăd serialul After Life (Viața de Apoi) (2019), care m-a impresionat foarte mult și pe care nu contenesc să-l recomand celor care nu l-au văzut.

În primul episod, există un moment în care personajul principal Tony spune că s-a săturat să tot facă lucruri pe care nu vrea să le facă. Și m-am gândit, oare nu e valabil pentru noi toți?!

 

Am tras aer în piept și am realizat că am o listă întreagă de lucruri de care m-am săturat (fie că sunt participant activ sau nu):

1. Să-i văd pe incompetenți cum scapă netrași la răspundere

2.  Să-i văd pe aceștia de mai sus râzându-mi în față pentru că au scăpat netrași la răspundere

3.  Să fiu martor la cruzime, stupiditate și superficialitate

4. Să fiu trasă la răspundere pentru ceva ce n-am făcut, mai ales când am făcut

5. Să fiu supusă la dublu standard

6. Să mă repet întruna

7. Să nu fiu luată în serios

8. Să pierd timpul

9. Să fiu trasă la răspundere pentru că sunt proactivă și sugerez schimbări

10. Să fiu supusă la un tratament agresiv din partea unora

Dar voi, ce lucruri v-ați săturat să faceți?

Geamparalele

Am fost de curând la un concert de muzică rock și am auzit melodia asta reinterpretată. Mi-a plăcut, dar și mai mult mi-a plăcut că mi-a reamintit s-o ascult din nou. 

Recomandare cinematografică

(imagine preluată de aici)

Am descoperit recent un interviu cu Richard Dreyfuss care mi-a bucurat sufletul. Și mi-am amintit cât de mult îmi plăcea să-l văd jucând.

Așa că am văzut ‘Goodbye girl’ (Fata care își ia la revedere). Un film clasic minunat, cu un scenariu extraordinar, replici faine și joc artistic de neegalat. Vi-l recomand cu drag.

Două replici spumoase, desi sunt multe de reținut din film, m-au amuzat teribil dar m-au și inspirat.

Lucy: Ce, niciun pupic de noapte bună?

Paula: Nu. Sunt furioasă și nu vreau să-mi tulbur sentimentul.  

 

Elliot: Douăzeci de ani am tot pompat la egoul meu iar când am avut nevoie să iasă în față, el s-a ascuns în baie.

Învață să-ți asumi reușita!

Priveam interviul de mai jos cu actorul minunat Richard Dreyfuss. Chiar vă recomand din toată inima să-l vedeți și voi, vă va lumina în multe feluri.

Mi-a plăcut în mod particular când Richard Dreyfuss povestește despre un moment în care și-a complimentat un prieten. Acesta i-a răspuns că performanța actoricească nu i se datorează lui, ci muzei. Richard i-a răspuns: Dă-o încolo de muză! Când joci prost, tot muza e la mijloc?

Nu m-am gândit niciodată așa. Când reușim în vreo reprezentare artistică, tindem să atribuim reușita muzei. Și eu, ca scriitor, fac asta. Ori de câte ori cineva mă complimentează pentru cărțile mele sau pentru ce scriu, răspund că totul i se atribuie muzei.

Așadar, învățați să vă atribuiți reușita vouă, indiferent de arta pe care o reprezentați!

R.M.N., 2022

(fotografie preluată de aici)

Cum sunt foarte interesată să văd filmele noi românești, nu puteam să nu merg să văd noul film R.M.N.  regizat de Cristian Mungiu.

Până la sosirea în sală, m-am gândit că denumirea filmului este trimitere directă către o radiografie făcută personajelor. În sală, m-am gândit la numele țării, România, reprezentat fără vocale. După terminarea filmului, când sfârșitul m-a lăsat cu întrebări despre o serie de simboluri remarcate, am căutat păreri în diverse articole și am ajuns la alte variante, care mai de care mai interesante, printre care se numără ’rămân’ și ’român, maghiar, neamț’.

Mergând mai departe, către corpul filmului, Matthias se întoarce val-vârtej în satul său din Transilvania și descoperă că băiatul său nu mai vorbește în urma unei întâmplări care i-a cauzat multă frică. Preocupat să găsească o soluție cât mai curând pentru a-l scăpa pe fiul său de această frică, Matthias își împletește povestea cu alta, cea a unor muncitori sri lankezi, veniți să lucreze ca brutari în cadrul unei fabrici de pâine.

Lucrurile degenerează, iar satul este curând împărțit în două tabere – cea care susține plecarea muncitorilor sri lankezi și cea care nu o susține.

În căutarea mea de păreri despre finalul filmului, am găsit un comentariu care susține că filmul ar prezenta românii drept rasiști și xenofobi. Eu susțin că nu. Filmul joacă rol perfect de oglindă pentru oricine, fie el european sau de pe alte meleaguri. Sunt tratate teme universale, de la viață, moarte, discriminare, toleranță, dragoste la lupta pentru supraviețuire. Și apropo de universalitate, a fost frumos momentul în care copiii cântă balada Miorița în limba maghiară, potențându-i și mai mult semnificațiile.

Note discrete de realism magic mi-au părut prezente, pe ici pe colo – nu divulg, fiți doar atenți la băiatul lui Matthias. Spre finalul filmului e un moment care m-a sensibilizat teribil, construindu-se o piramidă simbolică băiat-care-ține-tată-care-ține-tată.

Cât despre final… ei bine, am câteva interpretări, dar n-aș vrea să divulg din greșeală din farmecul filmului.

Mergeți să vedeți R.M.N. al lui Cristian Mungiu. Este sublim, la fel ca melodia care-i îmbrățișează finalul.

Cât de des spui mulțumesc?

Mi se reproșează, rareori e drept, că spun prea des mulțumesc. Primesc mereu cu un zâmbet această remarcă pentru că înseamnă că, unu, ai mei m-au crescut bine, și doi, mă țin om umil și recunoscător tuturor celor care-și rup din timpul și energia lor să-mi dea o mână de ajutor.

Nu e o corvoadă pentru mine să spun mulțumesc și, cred eu, n-ar trebui să fie pentru nimeni. Dar știu că unii văd în asta o dovadă de slăbiciune.

De exemplu, am avut la un moment dat un șef care nu spunea, decât foarte rar, mulțumesc. Adesea, când ne găseam în ședințele de echipă, ținea să ne reamintească că lui nu-i place să zică mulțumesc. Explicația era că nu vrea să susțină un comportament infantil. După părerea lui, doar copiii aveau nevoie de încurajări și mulțumiri pentru a-și găsi stimulent în perpetuarea anumitor comportamente benefice sau acceptate de societate. Adulții, credea el, primeau în fiecare lună un frumos mulțumesc, sub formă de salariu. Ce nevoie mai aveau și de un mulțumesc spus de către șef?!

Cât despre colegi… există mulți care consideră că într-o echipă nu mai e rost de mulțumesc. Suntem toți în aceeași oală și nu ar trebui să ne mai formalizăm inutil. Ceea ce îmi amintește de o fază dintr-un celebru serial de televiziune. Un coleg îi spune altuia că a remarcat că există relații intime între el și o colegă. Acesta din urmă întreabă cum și-a dat seama de asta, iar răspunsul a fost că atunci când ea i-a oferit ceva, el nu i-a mulțumit – drept urmare, erau intimi pentru că nu făceau uz de un comportament social agreat.

 

De ce trebuie să spunem mulțumesc?

În primul rând, pentru că indiferent de relațiile în care ne găsim, de lucru și nu numai, nimeni nu este obligat să ne ofere ajutorul într-un mod nelimitat.

În al doilea rând, pentru că oricine are nevoie să primească recunoaștere pentru munca sa. De pildă, am primit de curând un mesaj de mulțumire pentru un proiect pe care l-am demarat în cadrul unei companii în care nu mai activez de ceva vreme. A fost foarte frumos să primesc recunoașterea că nu numai munca mea a fost bună, dar după atâta vreme încă mai este un etalon. Gândiți-vă ce ar fi făcut asta pentru motivația și implicarea unui angajat încă activ!

 

Dar tu? Cât de des spui mulțumesc?

Orezul hinlandez

Cred că viața e un orez hinlandez.

Să explic. Acum câțiva ani nepotul venise în vizită pe când locuiam la Cluj-Napoca. Ca orice gazdă care se respectă, mi-am zis să pregătesc și eu ceva pentru invitați (ai mei, soră-mea și nepot). Așadar, am făcut un orez ca în genul unuia mâncat la un restaurant uzbec și care mi-a schimbat cu totul părerea puțin bună pe care o avem despre orezuri.

Am combinat întocmai ingredientele, am folosit același tip de orez. A fost bun, dar n-a fost wow! (ca să citez corporatiștii). Asta și pentru că ai mei mâncaseră destul de mult orez în ultima vreme, deci n-avea cum să-i încânte oricum. Iar nepotul .... ei bine, nu-mi mai amintesc părerea nepotului despre orez. Însă îmi amintesc remarca lui pe când găteam orezul: Ce faci acolo, Eme, orez hinlandez?

Am râs mult la denumirea creată de nepot și păstrez cu drag acea amintire. Însă descopăr, odată cu trecerea anilor, că viața e un orez hinlandez. Te chinui, îți iei riscuri, faci totul ca la carte, ca la un moment dat să-ți iasă ceva hinlandez. Și nici măcar nu poți să te blamezi. Ai încercat totul, dar de partea cealaltă n-a ieșit cum trebuia.

E greu să nu disperi. Oameni suntem și cu toții ne dorim rezultate pe măsura eforturilor noastre. Dar când te găsești într-o situație în care te simți înfrânt, amintește-ți că fiecare dintre noi primește, la un moment dat, un orez hinlandez. Pe care îl mănâncă. C-așa-i în viață. Și-n ale gătelilor.

Ileana Vulpescu - Arta Compromisului

Scriitura Ilenei Vulpescu este precum un pahar de apă care ți se oferă înainte să îți dai seama că ți-e sete. Îl savurezi știind de abia atunci când apa îți atinge gura cât de multă nevoie aveai de apa salvatoare.

Fiecare carte a acestei mărețe scriitoare e îndemn la reflecție, la destuparea urechilor și a minților.

Propoziția cea mai frumoasă pe care o păstrez din această lectură (Arta compromisului) este: 

Să nu spui tot ce știi, să nu crezi tot ce auzi, să nu faci tot ce poți face!

Tipologii la birou – obsedatul de curățenie

Lucrul cu oamenii nu este ușor. V-ați gândit vreodată să puneți pe categorii tipurile de colegi sau șefi cu care ați lucrat?!

Vorbind cu prietenii despre experiențele noastre la lucru, am reușit să definesc câteva tipologii. Vă prezint mai jos cea a colegului obsedat de curățenie.

Câți dintre voi l-au întâlnit?

 

Cazul colegului obsedat de curățenie

Cu toții trebuie să fi cunoscut măcar o dată în viață un obsedat de curățenie. La lucru, e chiar un pic mai dificil de administrat situația dacă îți place ca totul să lucească. Cel mult, poți controla curățenia sau murdărirea, după caz, de pe biroul personal. Bineînțeles, cei de la HR vor pune prin bucătării și culoare afișe despre cum trebuie să respectăm curățenia, nu numai pentru sănătatea noastră și a colegilor, dar și pentru a beneficia de o atmosferă prietenoasă la birou.

Cele mai colorate discuții le-am auzit în bucătării. Reproșuri aruncate de la o parte la alta, cu atât de multe colorături încât și cei mai roșii obraji ar mai putea să găsească cale să se înroșească. Iar printre aceste reproșuri, treceau mereu alți colegi cu burețelul lor de vase (burețelul departamentului) și detergentul de vase; spălau, clăteau, uscau cu ajutorul șervețelelor de hârtie disponibile și plecau la fel de repede precum au venit, fără să deranjeze vacarmul izbucnit pe seama îngălării unora.

M-am amuzat tare la auzul poveștii femeii de serviciu care ștergea cu aceeași cârpă birourile dintr-o clădire în care lucrau 300 de oameni. Cârpa avea o culoare greu de definit, însă mirosul se putea stabili cu precizie, îți întorcea mațele pe dos. Cel care mi-a povestit n-a îndrăznit să-i spună femeii că nu-i place cum miroase biroul după ce dânsa îl șterge sau că mânecile cămășii lui păstrează izul întreaga zi dacă se întâmplă să se așeze la birou și să-și sprijine mâinile la scurtă vreme după ce biroul a fost șters. Dar a rugat-o să nu-i mai șteargă biroul pentru că ține să-și facă singur curățenie pe birou, fiind ușor maniac. Femeia de serviciu i-a zâmbit amabil și a îngăduit. Dar din când în când, în unele dimineți, un miros stătut și înțepător îl întâmpina la birou, semn că până și cei maniaci în ale curățeniei au nevoie de sprijin.

 

 

Alina era proaspăt angajată ca secretară la o firmă de consultanță. Simțise ea de la început că trebuie să aibă grijă cum se comportă, dar asemenea specimene egoiste și răutăcioase nu mai întâlnise până acum. Deși i se explica adesea cât de mult muncește un consultant, nu reușea să înțeleagă de ce munca îi înrăise atât. Întâlnise o grămadă de lume care muncea din greu, chiar cineva de la Drumuri și Poduri îi povestise deunăzi cum vara trecută era aproape de nerecunoscut fiind atât de înnegrit de la soare. Doar fruntea, acoperită de cozoroc, îi mai amintea de culoarea inițială. Pe oameni ca ei nu-i înăsprise munca, poate doar pielea de la soare.

Alina știa că trebuie să fie atentă cum răspunde la telefon, să aibă grijă să vorbească mereu la persoana întâi plural și să încerce pe cât posibil să le facă toate voile consultanților. Îi explicase șeful ei Leo că sarcina asta era de departe cea mai importantă, consultanții trebuiau să fie mereu satisfăcuți. Așa că Alina își îndeplinea cu atenție îndatorirea. Se ducea de la unii la alții în fiecare dimineață, luându-le comanda de prânz, dând comanda, livrându-le și chiar asigurându-se că primesc mereu restul corect. Apoi, îi întreba despre ce nevoie de papetărie aveau și dacă le lipsea orice altceva.

Cea mai dificilă, de departe, dintre toți era Violeta. O plăcuse atunci când o întâlnise prima dată. Era frumoasă, chiar foarte frumoasă. Dar apoi, cunoscând-o, a înțeles că și vrăjitoarele pot fi frumoase. Primise un pont prețios despre Violeta chiar de la Clara, fata care ocupase postul înainte de ea – Ai grijă, Violeta ține tare mult la curățenie! Să te asiguri că mereu este golit coșul ei de gunoi și niciodată să nu arunci ceva la coșul ei. Am făcut asta o dată și am regretat amarnic.

De atunci, Alina mergea ca pe ace în jurul biroului Violetei. E drept, era curat biroul Violetei pe care nu găseai niciodată mai mult decât două lucruri, lampa de birou și un pix. Și totuși, se întreba Alina, cum poate Violeta să țină la curățenie, dar totuși să își pieptene părul în mijlocul biroului, de față cu toată lumea, și lăsând să-i cadă fire de păr pe covor?! Când a remarcat-o prima dată făcând asta, Alina a avut senzația că vede un somnambul. Violeta se ridicase în picioare și după ce se îndepărtase câțiva pași de biroul ei (probabil să nu-i cadă fire de păr pe el), începu să-și pieptene părul cu o oareșce lentoare.

Alina a concluzionat că firea omenească trebuie să fie plină de contradicții și și-a văzut de treabă, răspunzând la telefonul fix care suna.

Leo: Bună, Alina, tu ești?

Alina: Da.

Leo: Sunt Leo. Am nevoie urgent de notițele mele.

Alina s-a speriat. Oare își uitase iar notițele în camera de hotel? Data trecută a fost ușor să le recupereze, chiar și după decazarea lui Leo. A sunat la recepția hotelului din Amsterdam și oamenii au fost drăguți să i le trimită. Împreună și cu laptopul pe care Leo îl lăsase pe pervazul ferestrei din camera de hotel. Ce om și Leo ăsta! Nu-și mai punea totuși atât de multe întrebări despre cum reușea să le administreze Leo pe toate. Din ziua în care Alina a realizat că Leo nu știe diferența dintre a.m. și p.m. și totuși reușește să prindă avioanele, și-a promis că nu-și va mai bate capul să găsească explicații. 

Alina: Sigur, Leo. Știi unde sunt? La hotel?

Leo: Nu. Am nevoie de alte notițe. Cele rămase pe biroul meu. Poți lua caietul și să-mi citești ultima filă?

Alina: Sigur, așteaptă-mă un pic, te rog.

 

Alina lăsă receptorul pe birou și se duse în biroul șefului. Iese apoi din birou purtând caietul și o surprinde cu coada ochiului pe Violeta ridicându-se de la birou. Ajunge la recepție, ridică receptorul și îl întreabă pe Leo de unde să-i citească.

Violeta merge agale, dar sigur către recepție. Ca un șarpe care își ia timpul când se târâie către victimă, convins fiind că o paralizează și prin faptul că încetinirea este greu de îndurat. Alina, însă, își vede de cititul din caiet.

Leo: Aha, deci îmi aminteam totuși ceva bine. Stai un pic să-mi notez pe o foaie. Poți repeta ultimele două adnotări făcute de mine?

Alina: La ora șapte…

Alina se sperie întrezărind ceva alb care i se mișcă deasupra capului destul de repede. Se oprește din citit, ridică un pic capul și o vede pe Violeta sprijinită de un braț de recepție, iar cu un altul fluturându-i o cutie de șervețele goală. Alina se încruntă și mișcă încet din cap, întrebând-o fără cuvinte pe Violeta ce dorește. Violeta îi flutură și mai aproape de față cutia goală, indicându-i apoi Alinei s-o ia și s-o arunce la coșul de sub recepție.

Alina se încruntă și îi arată încă o dată Violetei că vorbește la telefon, sperând că așa o va lăsa în pace. Violeta trântește, cu mai puțin efect sonor decât și-ar fi dorit, cutia goală de șervețele pe biroul secretarei, se rotește pe călcâie, ridică bărbia, fluturându-și astfel părul roșcat și drept, pufnește și apoi se îndreaptă mândră către biroul ei. Încă o misiune de consultant dusă la bun sfârșit!

La scurtă vreme după incidentul de mai sus, Alina și-a dat demisia, negăsind înțelegere nici la Leo, căruia îi povestise despre faza cu cutia goală. Unele lucruri nu pot fi forțate, iar când vezi că nimeni nu-ți ia partea, e mai bine să pleci.

10 motive pentru care iubesc scriitura lui Vlad Mușatescu

Acușica, la un centenar de la nașterea lui Vlad Mușatescu, mi-am zis să fac o listă de zece motive pentru care îl iubesc pe Vlad și scriitura lui. Iată-le:

1. Pentru că a fi vesel, a face bâză de tine și de situațiile cu care te confrunți e important.

2. Aplicând cele de mai sus nu înseamnă că nu ești un om de vază, harnic și responsabil. A râde, contrar celor care mimează inteligența profundă, nu înseamnă a fi idiot.

3. Pentru că nimeni n-a mai descris cu atâta măiestrie rețeta babană de salată cu roșii.

4. Uneori se întâmplă ca în salata de mai sus să pui ulei de mașină în loc de cel comestibil. Atunci, te regrupezi și iei în seamă primul motiv listat mai sus.

5. Pentru că dragul de oameni de bună credință răzbate din toate cărțile sale, iar modul în care subliniază umanitatea acestora îmi amintește de oamenii de bună credință pe care am avut norocul să-i întâlnesc deja și mă face nerăbdătoare cu privire la cei pe care îi voi cunoaște. Iar așa exersez mereu recunoștința. 

6. Pentru că a lui colecție numită ‘Aventuri aproximative’ pomenește mai mulți scriitori români decât “Istoria literaturii române” a lui George Călinescu.

7. Pentru că s-a dorit, la început, poet. Fapt cu care rezonez intens.

8. Pentru că s-a găsit mereu în mijlocul năzbâtiilor. Fie că le iniția el ori nu.

9. Pentru că fără nenea Mișu Falconetti, ostrogoții, Mihăiță Sfântul și tanti Ralița ceva din mine, frumos, n-ar fi fost azi.

10. Pentru că dragul de lectură a plecat de la cărțile lui.

 

Și pentru că indiferent de ce v-aș scrie eu despre Vlad, mai frumos este să vă bucurați voi cu scriitura sa, găsiți mai jos câteva fragmente din cărțile sale, deja publicate pe blogul meu în decursul anilor:

fragment 1 

fragment 2

fragment 3

fragment 4

fragment 5

fragment 6

fragment 7

Prima recoltă

Grădina de pe balcon dă roade și anul acesta. 

Îngrijită cu sârg de către soț, a dat astăzi și prima recoltă.

Tu știi să răspunzi la o întrebare?!

Remarc din ce în ce mai mult faptul că pierdem noțiuni de bază cu privire la interacțiunea cu semenii noștri. De pildă, nu mai știm cum se răspunde la o întrebare.

Vă provoc să faceți o mică analiză prin jurul vostru. Câți din prieteni, familie, colegi, șefi sau oameni care apar la televizor sunt în stare să răspundă direct și la obiect în urma adresării unei întrebări?

Părerea mea este că o să vă surprindă rezultatul acestei analize. Rar se mai găsesc oameni care să înțeleagă și să cultive nevoia de claritate, dar și de respectare a timpului celui care adresează întrebarea.

Mai știu, de asemenea, că nerăspunzând direct la o întrebare este o tactică adesea aplicată în politică, dar și în alte domenii unde nu ai voie să dai niște informații și trebuie să ambalezi cuvinte cu mesaj printre platitudini și înflorituri.

Îmi pare că ne-am însușit video-ul amuzant despre cei șase cai frumoși și nu ne mai putem debarasa de asta. Am râs, atunci când a apărut acest video, cu toții, dar iată-ne astăzi că nu mai suntem în stare să răspundem scurt și la obiect la o întrebare.

Ce aș propune eu?

În primul rând, să ascultăm. Să nu completăm de la noi cu ce credem că vrea să ne întrebe interlocutorul, să ne oprim un pic și să ne concentrăm asupra vorbelor acestuia.

Doi, să realizăm că răspunzându-i cuiva la obiect este semn de respect nu numai față de interlocutor, dar și față de timpul acestuia, dar și timpul nostru.

Trei, dacă știm că nu știm să răspundem la o întrebare să recunoaștem acest fapt. E greu, știu, să recunoști că nu știi. Dar nimic nu transmite mai mult mesajul că ești un om responsabil, respecți timpul celuilalt și nu îi cauzezi dându-i informații eronate. 

Nimeni nu merită trimis aiurea pe cărări doar că nu ne place nouă să admitem că nu știm sau pentru că suntem de părere că acest lucru este văzut drept o slăbiciune.