Pages

luni, 6 mai 2019

Nevoia de comunicare




Astăzi, vorbim despre comunicare. Cu singura adăugire că astăzi este și mâine, dar și poimâine și viitorul ce va să vină. De câțiva ani încoace, omenirea a realizat importanța comunicării (departe de mine gândul cum că străbunii noștri nu au înțeles și ei acest aspect pe când pictau interiorul peșterilor). Ba mai mult, omenirea a înțeles că există un modus operandi acceptat și că ar fi bine să reușească să își calibreze abilitățile la acesta.

Pare-mi-se că în jurul meu se pune accentul pe cum trebuie să fie comunicarea. Ceea ce este chiar un deziderat onorabil. Cum este, de pildă, și interesul crescut al oamenilor manifestat față de asimilarea informațiilor relevante. Mă bucură nespus să văd cum oamenii depun eforturi să comunice mai bine și să încerce noi metode de a-și face mesajul răspândit mai pre înțelesul celor din jur. Dispunem, de când internetul face parte din tabietul începutului fiecărei zile, de accesul la informații despre comunicare. Articole, videouri, postări, lecții on-line, traininguri de toate felurile ne invadează din micile sau marile ecrane să ne învețe trucuri noi, trucuri la modă, trucuri mai vechi, uitate și redescoperite sau readaptate societății în care ne găsim.

Accentul este mereu pus pe soluție. Dacă faci x, atunci y. Sună deosebit de tentant și pentru că ne găsim în indisponibilitate de timp. Totuși, lucrurile în comunicare stau ușor diferit decât paradigma ‘am dat un puf, iar pata de grăsime a dispărut’. Nu există o singură soluție care să se aplice tuturor cazurilor deoarece avem nevoi diferite de comunicare. Așadar, pentru a vă asigura că nevoile dumneavoastră de comunicare sunt îndeplinite, veți lua în calcul mai mult de o necunoscută. Sau, cum îmi place mie să spun, veți avea grijă să transformați necunoscutele în oarecum cunoscute.

Fie că ne dorim sau nu, adaptarea vine uneori aproape fără efortul nostru. Suntem obligați, cu atât de multă informație în jur, dacă nu să aplicăm, măcar să ne punem la curent cu ce mai este nou. Și cum interesul crește cu privire la domeniul comunicării, ne găsim nevoiți să ne aliniem. Unii sunt dornici să asimileze și să pună în practică teoriile descoperite, alții sunt dornici să asimileze pentru a se feri de aceleași teorii. Totul depinde de cum privești lucrurile și de ce parte a comunicării consideri că te găsești. Însă și unii și alții se vor găsi la un moment dat într-un punct comun – acela de a explica elocvent o idee. Și astfel momentul creativ în comunicare se instalează.

N-aș vrea să descriu pe larg tehnici de comunicare. Sau, cel puțin, nu o voi face acum. Însă un lucru mi se pare important de menționat. Cel mai important lucru când vine vorba despre comunicare nu rezidă în tehnici, fie ele încercate sau nu sau zece la număr (căci se știe că numărul zece întruchipează perfecțiunea și rasa umană tinde spre ea încă din vremuri mai puțin luminoase).

Dacă vrem să ne asigurăm că ne găsim într-o comunicare fluidă cu cei din jurul nostru, trebuie mai întâi de toate să ne deschidem urechile. Un proverb arab subliniază foarte frumos acest aspect: ne-au fost date două urechi și o singură gură pentru a putea asculta mai mult și vorbi mai puțin.

Să fim dispuși să ascultăm, să nu încercăm să ghicim ce ar vrea să zică persoana din fața noastră și nici să presupunem că o cunoaștem atât de bine încât putem prevede din timp ce nevoi de comunicare are. De aici izvorăște adevărata comunicare. Dacă doriți, este și un fel de renunțare la prejudecăți cu privire la ceilalți.

Vă doresc ascultare senină pentru o comunicare lină!

sâmbătă, 4 mai 2019

97 de ani de la nașterea lui Vlad Mușatescu. Vlad dăinuie!



Azi, 4 mai, ziua de naștere a lui Vlad Mușatescu, nu putea trece oricum.
Iată mai jos un fragment din volumul III al Aventurilor Aproximative”, pentru a-l sărbători cum se cuvine:

‘…
La Tâncăbești, aflându-mă în grija bulgăroaicei de Penke, nevastă-mea, care respecta cu sfințenie (uneori exagerată) recomandările medicului cu privire la regimul meu, am început să mă simt mai bine. Duceam o viață normală, fără termene de apariție prevăzute cu sabia lui Damocles. Mâncam lejer, mai mult de frică. Să nu-mi plesnească vreun vas, cine știe unde. În afară de tratamentul de refacere”, lucram zilnic. Băteam la ‘Erika’ mea, cu milă, câte-o pagină sau două. Traducând “Misterul camerei galbene” a lui Gaston Leroux. Apoi, observând că mă zgârmau și niște idei proprii, oarecum premergătoare serialului ‘Jocurile detectivului Conan Doi’, am simțit nevoia să cuget mai aprofundat la ele. Și-am căpătat curaj. Pornind chiar să întreprind unele marșuri. Pe jos, nu cu ‘Bombița’.
De altfel, chiar și medicul îmi recomandase asta. Marșul fiind aducător de sănătate și energie.
-          Unde ai întins-o, măiestrică?, mă întreba Penke, văzând că-s înarmat cu bastonul. Ai obosit, tot bătând la mașină?
-          Exact. Mă-c să fac o plimbare…
Și mă plimbam îndelung. Uneori chiar câte două ceasuri. Mai întâi vizitam instalația sanitară, din fundul grădinii, unde păstram două pachete de Kent și-mi încercam tirajul la plămâni. Să văd ce e cu fumatul. Era bine! Satisfăcut că nu mă lăsase aparatul respiratoriu, după două țigări treceam gardul la vecinul din spate. Unde gustam două, trei chifteluțe. Apoi, mergeam mai departe la vecinul Bibi, care mă cinstea cu o cană cu vin. De aici îmi luam valea către nea Igoraș. Alt vecin cumsecade. Mereu mă invita la prânz. Nu se cădea să-l refuz, așa că gustăream și eu câte cevașilea.
Abia la prânzul servit de Penke, conform rețetelor furnizate de clinica de boli de nutriție, mă mai săturam și eu. Și, după vreo două sau trei săptămâni, când m-am dus la medic, acesta m-a felicitat:
-          Bravo! Vezi ce înseamnă o viață rațională?! Dă-i înainte, tot așa. Deși n-ai slăbit impresionant, te afli totuși în limitele calculate de mine! În curând, ai să scapi și de tensiune, și de extrasistole, și de pulsul ăla nenorocit...
Profund convins de aprecierile medicului, am ținut-o tot așa. Mai exagerând, din când în când, pe ici pe colo. Spre stupefacția mea, greutatea nu-mi sporea. Păstrându-se în cadrul unei stabilități certe. Nu mai pricepeam nimic. Știind prea bine că păcătuisem. Din toate punctele de vedere. Ba fumasem mai multișor, ba trecusem la cinci chifteluțe, ba vizitam restaurantul Casa Scriitorilor’ și mâncam zece mititei la grătar. Ca introducere la cotletul de purceluș, tânăr și grăsuț, decedat în fragedă tinerețe.
...'