Implacabil. Până nu mai e.

O doamnă vorbește la telefon, în parc.

- Și ziceau la TV că o să ne interzică ăștia să mergem la biserică. Da, că n-o să mai putem merge la slujbă, adică când vrem noi. Da, mă auzi?! Da, o să fie prăpăd. Ce zice? Ei, i-e foame! Dă-i și tu un fruct, ceva, că nu e bine să mănânce cina pe stomacul gol. Da, deci așa ziceau, c-o să fie prăpăd.

Pauză.

- Și deci ai fost în excursie? Ți-a plăcut? Lasă, e bine, măcar ți-ai luat ceva pentru tine. Că paietele ăstea se poartă la ceva petreceri, nunți sau ceva. Lasă, ai făcut bine!

Hai!

Două surori își dau coate. Una îi spune alteia – întreabă tu!

- Tati, ne faci clătite în seara asta?

- Nu.

- Taraaaa!, se întoarce fetița către sora ei.

Surprize la anticariat

 

O beție cuantică – Goran Mrakić

Acum niște ani i-am dăruit Nepotului un calendar care conținea câte un banc pe zi. Cartea asta mi-a amintit de acest calendar. Și nu pentru că tratează totul ca pe o glumă; și de am vrea, viața are grijă să râdă ea de noi, mai întâi.

 

Relatate cu haz, tandrețe, drag de tradiții, de lucruri ce-au pierit și pe care cei tineri nu vor putea niciodată înțelege prin simplul fapt că le lipsește experiența (Nepot nu înțelege cum am putut noi trăi fără telefon, mai ales că n-aveam nici măcar de ăla fix), povestirile aferente fiecărei zile fac deliciul oricărui cititor. 

 

Snoave pentru o lume bizară - scrie sub titlu - aș zice că-s mai mult snoave întru apărarea împotriva unei lumi bizare, aflată în continuă expansiune și față de care adesea nu mai găsesc înțelegere.

Nu exclud că voi ține aproape cartea asta, să-mi servească drept un fel de calendar despre care menționai mai sus. 

Notti maghice

Prin certuri

Trec prin fața unei frizerii. Larmă.

- Tu nu vezi că spui numai prostii, urlă o doamnă.

- Da’ ce, ce-am zis?!

- Vorbește și tu în gând.

 

Merg în drumul meu și mă întorc peste 5 minute. Larma continuă.

- Te-nțeleg. Da’ ce ne zici nouă?! Ce, putem face noi ceva? urlă parcă și mai tare aceeași doamnă.

Nichita Stănescu – Respirări

Filă cu filă, cartea aceasta mi-a arătat cât de importanți sunt poeții în a ne deschide ochii spre lucruri, spre ființe pe lângă care poate trecem imperturbabil. Și, de fapt, nu trecem, ci plutim. Și noi și ele. Până când poetul ne face conștienți de existența lor.

Mai mult ca niciodată, nu pot scrie despre ce am citit, căci mai mult am simțit. Or simțirea e atât de greu de pus în cuvinte, poate chiar imposibil. Așa că mă opresc aici, și așa am folosit prea multe cuvinte, inutil. Dar am să redau mai jos cele câteva care m-au purtat, hăt, până sus și nu știu nici acum dacă scriu de acolo sau de aici.

 

„A venit îngerul și mi-a zis: de atâta amar de vreme te veghez ca să ajungi om de știință și tu până acum n-ai inventat nimic!

Cum să nu; am inventat; numai că știința pe care eu am creat-o este atât de subtilă, încât uneori se confundă cu firescul. Ea se numește hemografia, adică scrierea cu tine însuți. ”

 

Despre cutremurul din 1977

„Prietenul meu de o viață, poetul Grigore Hagiu mi-a zis: Ieșisem desculț pe pământ și m-am ținut de copac. Copacul se ținea de mine și eu de el. Amândurora ni se făcuse frică.”

 

Marea supraviețuire

„Revelația lipsei de sine produce spaimă. Spaima este cel mai viguros sentiment. Spaima este singurul sentiment viu. Spaima în formele ei primitive se acoperă cu o coajă de ou. Spaima reală se transformă în cuvinte.”

 

„Aidoma ochiului, cuvântul vede lumina, dar, spre diferență de ochi, cuvântul o reține în el.”