Pages

luni, 24 iunie 2019

Cum să fim nemuritori



Acum ceva timp am fost la controlul de medicina muncii, care includea și un examen psihologic. Doamna psiholog m-a întrebat ce aș face dacă aș fi invizibilă pentru o zi. Așteptându-se, probabil, la spargeri de bănci, omoruri fără urme și alte fărădelegi, privirea i s-a luminat precum a unui adult atunci când un copil îi spune că merită înghețată pentru că a fost cuminte când i-am răspuns: Aș merge prin biblioteci să citesc cărți și să văd filme.

Răspunsul meu - foarte sincer, de altfel - mi-a amintit de ecuația pe care mi-am propus s-o rezolv până la finalul vieții. Și anume, cum să fac să mă întorc după moarte să accesez bibliotecile și să citesc restul de cărți rămase necitite sau cele apărute după plecarea mea. Recunosc, am întrebat prin stânga și dreapta, și nimeni nu a părut să cunoască rezolvarea. Mai întreb. Cine mă poate opri pe mine din întrebat?!

Dar cum am auzit eu că mai și trebuie să faci ceva ca lucrurile să se întâmple, mi-am zis să nu șed degeaba și să iau atitudine. E, totuși, un picuț greu să iei atitudine când este vorba despre o ecuație pe care, pare-se, n-a rezolvat-o nimeni. Sau, dacă a rezolvat-o cineva, la mine încă n-a ajuns vreo știre cu privire la asta. Fiți vigilenți, vă rog! Și darnici, mai ales, de vă găsiți vreodată în posesia unei atare informații.

Ideea cu atitudinea m-a lovit pe când ascultam o relatare a unei fapte care impresionase profund interlocutorul meu. Și mi-am zis: aha, ia uite un strop de nemurire! E chiar aici. În mintea și experiența interlocutorului. Însă și în conștiința mea. Și poate chiar a altcuiva, dacă voi povesti mai departe.

Așa că m-am apucat să creionez o listă de chestii care par să asigure o oareșce nemurire. Dacă aveți alte idei, nu ezitați. De abia aștept să aflu lucruri noi! Cum, de asemenea, vă încurajez să rezolvați ecuația de care vă pomeneam mai sus. Încrederea mea în voi este nemăsurată. La fel și speranța.

Fapte aducătoare de nemurire:
1.   Ai mai mult de un exemplar dintr-un lucru? Folosești doar unul singur dintre ele, lăsând ‘de bun’ pe celelalte sau te gândești că e bine să ai un stoc că nu știi când și cum ai putea avea nevoie? Dăruiește! Nu tot ce ai. Însă un număr suficient încât să-ți eliberezi casa de lucruri pe care nu le folosești și s-o faci mai spațioasă. În plus, și tu te vei simți bine că ai făcut o faptă bună (da, se pare că trăim într-o lume în care Joey are dreptate și nu există faptă eminamente altruistă). Dacă nu vrei să dai lucrurile prin vecini, sunt o grămadă de asociații care primesc diverse tipuri de ajutoare. În București, chiar, sunt câteva centre unde poți aduce haine, încălțăminte etc., și acestea merg mai departe către persoanele aflate în nevoie.

2.   Fii bun cu străinii. Zi de zi, înotăm prin viața asta alături de oameni care se găsesc și ei în trecere, încercând să-și facă loc către destinație. Ne încăpățânăm să ieșim în față, să împingem, să dăm coate, să călcăm pe bombeuri și să înjurăm. Ce-ar fi să ne dăm un pas în spate, să facem loc oamenilor să iasă, să spunem ‘mulțumesc’, ‘te/ vă rog’, ‘cu plăcere’? Știm doar cât de mult bine ne-a făcut asta atunci când ni s-a întâmplat.

3.   Zâmbește. La fel precum căscatul, zâmbetul este și el contagios. Gândește-te că vei dărui bunăstare celor din jurul tău.

4.   Nu da sfaturi! Bine, nu da sfaturi decât la cerere. Sigur ai pățit și tu asta. Simți nevoia să te eliberezi de o situație și vrei doar să vorbești și cineva acolo să te asculte. Doar să te asculte. De obicei, oamenii se găsesc dând sfaturi și pentru că se gândesc că așa transmit interlocutorului faptul că au fost atenți la informațiile prezentate.

5.   Binedispune-i pe ceilalți. Sigur, acum n-o să ne luăm haine de clovni și nasuri roșii, dar cum ar fi dacă într-una din zilele alea proaste, facem un pas înapoi, ne detașăm de problemă și ne gândim la o glumă pe care s-o împărtășim cu ceilalți? Și ce dacă un banc nu va schimba problema? Va schimba, totuși, atmosfera. Iar detașarea - pe încercatelea - face bine la găsirea de soluții.

Și până aici am ajuns. Sunt sigură că mai sunt lucruri de adăugat la lista aceasta. Dacă aveți alte idei, mă găsiți stând pe bancă. Nu este nevoie să strigați. Nu mi-am cufundat de tot nasul în cărți.

sâmbătă, 22 iunie 2019

Ana Barton



Cărțile scrise de Ana Barton mi-au fost recomandate pe când mă găseam în timpul unui interviu de angajare. Na, ca să nu se zică despre mine că vorbesc doar de rău interviurile ăstea și că n-am decât experiențe nefaste. Iacată că am și experiențe frumoase la interviuri, dintre care una s-a lăsat cu prezența la lansarea romanului meu, ‘Cusătoresele’, și alta cu recomandări de lectură.
Mi-am notat conștiincios numele scriitoarei, fiind în căutare perpetuă de scriitori români care să facă să tremure carnea pe mine. Nu știu despre voi, dar eu nu mai pot cu ‘doar filmele străine/ scriitorii străini’ au ceva de spus demn de atenția noastră. Așa că, ajutată fiind și de Vlad, strâng nume, citesc și fac recomandări de gustibus (căci am această hibă, de a nu mă putea desprinde de mine și ale mele gusturi).

Mai întâi, am citit ‘Pervazul lui Dumnezeu’. Iar carnea de pe mine a tremurat. De îndată mi-am procurat și ‘Nemuritorii de rând’ și am trăit o nemurire a simțirii. Mi-am comandat alte trei cărți ale Anei Barton și le-am păstrat acolo, precum mi-a zis chiar și persoana care mi-a recomandat-o, pentru vremuri de restriște, pentru vremuri în care am nevoie să simt că trăiesc, că mi-e viața sens și sensul din mine nu este și nici nu m-a rătăcit.
Citind ‘Mamifer’, m-am întors la copilărie. Acel copil care am fost și de care menționează Ana Barton că e bine să ne păstrăm un pic atașați pentru a ne păstra binele din suflete.

Cuvintele ce se transformă în povești… E ceva magic în felul în care Ana Barton le înlănțuie. De parcă, citindu-le se deschid uși grele din vieți trecute și te găsești acolo, murdar de cerneală, fascinat de blândețea alor tăi, de fantasticul gând pe care îl aveai că erau atotștiutori și atotputernici, acei zei care se opreau seara din fuga lor pentru a-ți da cultuc de franzelă caldă, ceai de plante pe timp de iarnă, gogonea și morcovi aproape murați pe timp de toamnă târzie și vorbe de înțelepciune ce aveau să te însoțească mereu.

Și are Ana Barton o descriere în ‘Mamifer’ care sună rău a ‘acasă’. O descriere a femeilor minione, dar pline de zvâc și fermitate. Dar și nervi ce par să se desfășoare cu viteza luminii, însă se liniștesc la fel de repede după explozie.

Mi-e tare dragă scriitura Anei. Îmi pare că mă știe pentru că mult vorbește pre limba mea. Dacă vă găsește numele ei zâmbind de pe vreo copertă, luați-o cu voi. Veți trăi ceea ce se descrie adesea, dar se găsește rar – adevărata literatură.

luni, 17 iunie 2019

Să trecem peste falsitate!


Eu sunt un om de comunicare. Fie ea scrisă sau vorbită. Și ca orice om de comunicare, mă confrunt zilnic cu probleme de comunicare. Ale mele sau ale altora. V-am șocat pentru că am recunoscut fățiș că am probleme de comunicare deși sunt om de comunicare?! Însă acesta este adevărul. Suntem oameni, iar plămada din care suntem făcuți nu a primit stele de perfecțiune. Că tindem către ele este cu totul altceva.

Când mă găsesc în grupuri mari de oameni, este posibil să nu mă auzi rostind nici măcar o propoziție. Mă ocup mai mult cu ascultatul și prea puțin cu datul cu părerea de gard. Tocmai și de asta. Că uneori gardul este așa de aproape (am experiențe anterioare) și nu am cum să nu dau de el. Așa că după o încercare, două, nouă, am renunțat. Mi-am zis că mai bine ar fi să ascult cuminte și apoi voi vedea cum acționez, dacă va fi nevoie să acționez.

Precum ziceam, om de comunicare care se găsește constant în căutare de informații, curios să vadă ce mai zic cei din branșa din care face parte. Iar manifestarea de mai jos se datorează citirii unui interviu.

Iacătă că mă găsesc într-o categorie nu tocmai tânară, însă cam pe unde mă întorc lumea denigrează cu voioșie generațiile tinere. Știu, este și un dat, până la urmă. Acea prăpastie între generații n-are cum să treacă neobservată. Li se impută tinerilor superficialitatea. Însă eu am văzut-o peste tot. Chiar și în clasele primare, când clar generațiile tinere de acum nu se născuseră încă.

Vă zic, am o problemă – și e în creștere – cu ideile preconcepute. Chiar dacă ai una sau două experiențe pe care să te bazezi, ele nu îți validează o opinie pe care s-o atribui unor generații întregi. Tinerii sunt astăzi precum erau și ieri și alaltăieri. Sigur, există smartphone. E drept, și pe mine mă enervează enorm teleghidații de la metrou care sunt un pericol nu numai pentru ei, cât și pentru cei din jur (mai ales, pentru cei din spatele lor) pentru că merg cu nasul în smartphone. Și mai au generațiile ăstea tinere acces la net. Da, sunt o grămadă de alte năzdrăvănii pe care le pot face și noi nu puteam, la vremea noastră, dar nu mai pot să aud/ să citesc interviuri despre oameni bravi și de carieră care afirmă următoarele:

-        Problema seniorilor este că ei fac aproape toată munca, în timp ce tânăra generație se adaptează mai greu la sarcinile de muncă. (De câte ori nu am auzit chiar inversul!)

-        Există prea multă sensibilitate în rândul celor tineri (îmi permit să traduc asta în ‘nu mai acceptă mizeriile pe care le acceptau generațiile noastre’).

-        Tinerii nu vor să facă extra eforturi pentru carieră (din nou,îmi permit obrăznicia de a traduce – ‘nu vor să petreacă ore la nesfârșit peste program pentru a primi o mărire fantastică de 5 lei la salariu și, eventual, când un nou-venit acceptă să lucreze pe mai puțini bani să fie aruncat peste bord’).

-        Avem constantă nevoie de persoane optimiste, sociabile, pentru că noi suntem ca o familie. Slavă Cerului, mi-a fost dat în viață să fac parte din echipe în care se găseau oameni pe care să-i pui la rană, care nu te-ar fi lăsat la greu indiferent de ce s-ar întâmpla, însă munca nu este familie (aici intervine factorul remunerație). Iar, în plus, după ce ai făcut afirmațiile de mai sus, cu infaturarea unui superior privind către tinerii superficiali, sensibili și care creează frustrare în rândul seniorilor, n-am cum vreodată să te cred că te comporți precum într-o familie).

Și acum am și loc să-mi desfășor câteva experiențe personale din interacțiunea cu asemenea oameni de carieră:
-        Aplicasem pentru un proiect care avea în centrul său cartea. Mi s-a zis că este nevoie de un alt fel de om, care să se dedice întru totul proiectului, eu având deja un hobby eram din start descalificată (am dedus, cu ocazia aceasta, că hobby-ul în cauză era scriitura mea).

-        N-am lucrat niciodată în agenție. Se muncește foarte mult în agenție. I-am explicat că în momentul respectiv munceam de îmi săreau capacele. Am fost pusă la punct – n-aveam cum să înțeleg și basta! (și de aici vine postarea unde vă explicam că dacă un om s-a hotărât în privința ta, n-are niciun sens să încerci să dai alte detalii)

-        Mi-a fost propus să-mi iau o zi de concediu de la actualul angajator și s-o petrec la potențialul angajator. Explicația – suntem ca o familie, iar eu m-am dovedit în trecut că iau decizii greșite cu privire la oamenii pe care îi angajez, așa că vreau să decidă echipa dacă luăm sau nu un om. Cât poți afla într-o singură zi de lucru despre un om? Și chiar în prima zi? Și de ce abuzezi de ziua mea de concediu, pe care oricum nu mi-o plătești?

O umilă rugăminte, dacă mi se permite: să nu ne mai proiectăm în oameni care le știu pe toate, sunt perfecți și cunosc ei exact cine e de vină și în ce context. 
Și ascultați, oameni buni. Comunicarea este o stradă cu dublu sens. Aveți urechi, folosiți-le!

sâmbătă, 15 iunie 2019

Lectură obligatorie: Ion Băieșu - Balanța


Nu știu dacă înțeleg cartea mai bine pentru că am văzut filmul, sau înțeleg filmul mai bine pentru că am citit cartea. Un lucru este cert. Personajele scriitorului Ion Băieșu sunt creionate într-o manieră ce egalează perfecțiunea. Nu sunt doar forme, conturate doar prin descrieri obositoare ale fizicului, ambientului sau meseriei. Aș merge atât de departe încât să afirm că lucrul cel mai frumos la modul în care ni le prezintă Ion Băieșu este faptul că facem cunoștință mai întâi cu psihicul acestora, relevat în afirmațiile acestora, în ticurile și reacțiile lor la diverse situații. Este ca și cum ai vedea miezul și apoi coaja de nucă. Magistral!

"Balanța" nu este un roman ce are în centrul său o poveste de dragoste. Desigur, există un bărbat și o femeie care se îndrăgostesc. Dar nu asupra lor se centrează imaginea. Alte personaje pitorești aduc în discuție sau incită la diverse reflecții despre lucrurile date, lucrurile bănuite și, desigur, prejudecăți. Grozav de multe schimburi de replici te fac să râzi în hohote, cum și altele te pun pe gânduri. Mi-am permis să vă prezint două fragmențele:

“…
-          Uite, îi explica el vecinului de pat, un bătrân foarte slab, cu ochii ascunși în fundul capului, radiografia asta arată ceva negru pe plămânul drept, ceva cam cât o portocală. 
-          Cât e o portocală? întrebă bătrânul.
-          Păi mata nu știi cât e o portocală?
-          Dacă la noi nu crește…”

“…
-        Titi, ăstea sunt fleacuri, gânduri. După parerea mea, nu moartea trebuie să ne preocupe, ci viața, cu toate amănuntele ei de fiecare clipă. Salvarea noastră de spaima de moarte și de infinit stă în ocuparea fiecărei secunde cu concret până la refuz. Concretul, înțelegi, ăsta e tot misterul. 
-         Înțeleg, dom’ doctor, dar nu cred că e bine. Concret-concret, dar cât? Dacă ne umplem viața cu prea multe fapte, nu ne mai rămâne spațiu pentru gândit. Eu cred că tocmai aici stă problema: lipsa de meditație. Oamenii meditează doar când li se apropie sfârșitul.
…”
Spor la citit!