Lecția de umilitate

Acum o viață în urmă, lucram ca secretară într-un cabinet ce oferea consultanță pe diverse domenii.

Cele nouă luni pe care le-am petrecut acolo, mi-au fost de mare ajutor. Am învățat foarte mult despre cine sunt, cum mi-aș dori să fiu și să rămân peste ani, cum arată o echipă și cât de important este să te simți în bună companie cu colegii pentru a obține rezultate optime. De asemenea, am învățat lecții importante despre răbdare, cinste, responsabilitate, încredere în propriile forțe și modestie.

Astfel, când am plecat pe un nou rol, în altă companie, am apreciat și mai mult echipa căreia mă alăturasem, o echipă cu care mai țin încă legătura deși se împlinesc mai bine de șapte ani de când nu mai lucrăm împreună. Mă mândresc cu asta. Unora nu le este dat să rămână în relații bune cu foste colective. Recunosc, ai mei părinți m-au educat întru respectarea multor principii, printre care se numără celebrul ‘să lași loc de bună ziua’. Dar nu este doar acesta motivul pentru care eu am rămas în contact cu foști colegi. A rămâne în contact este o stradă cu dublu sens. Când o parte, când cealaltă dă semne de viață și legătura rezistă. Chiar dacă nu la același nivel ca înainte.

Revenind la experiența despre care vă vorbeam la începutul acestui articol, mi-a fost dat să fiu actor principal într-o întâmplare, la care mă întorc adesea cu gândul.

Doamna care făcea curățenie în birouri venea dimineața cu ore bune înainte de începerea programului pentru a termina treaba înainte de sosirea noastră. Într-o dimineață, dânsa mi-a spus că ar dori să plece un pic mai devreme. Când am întrebat-o dacă o pot ajuta cu ceva, dânsa mi-a răspuns că se grăbește să ajungă acasă pentru că fiica ei trebuie să ajungă la școală și cum ninsese mult peste noapte, i-a luat cizmele.

Imaginea celor două, mamă și fiică, împărțind aceeași pereche de cizme nu are cum să mi se șteargă vreodată din memorie.

La ea mă întorc ori de câte ori mi se năzare să-mi plâng de milă sau o ofer drept pildă oricui are urechi bune de auzit și nu consideră povestea drept ofensatorie. Nu am să mă îmbrac în haine de superioritate și să vă spun cum trebuie să vă trăiți viețile. Însă experiența mea, și a celor cu care am fost cadorisită să mă întâlnesc în viața asta, mi-arată că tindem să apreciem lucrurile pe care le-am pierdut deja și că ne este facil să ne simțim mai bine dacă ni se povestește o întâmplare în care cineva o duce mai rău ca noi.

Nu trag concluzii, nu ofer recomandări. Vă dăruiesc, în schimb, această lecție de umilitate pe care am primit-o și eu acum mulți ani. Să vă ghideze când vă simțiți fără de soluție!

Maleabila Veblen de Elizabeth McKenzie

Sunt atât de multe lucruri frumoase de spus despre cartea aceasta...

În afară de faptul că veverițele sunt personaje aparte în această carte (ei bine, știați deja că-mi plac veverițele), cred că oricine se poate regăsi în acest roman.

Veblen, fascinată de multă vreme de veverițe, urmează să se căsătorească cu Paul, un neurolog. În timp ce încearcă să găsească sensul lucrurilor pe care să le aibă musai la nuntă, starea ei emoțională începe să se degradeze cu fiecare mesaj pe care și-l dorește descifrat în apariția veverițelor, încercând să se mulțumească cu un inel de logodnă care nu o prea reprezintă și îndurând capriciile unei mame narcisiste și ipohondre. 

Familia lui Paul, formată dintr-un frate cu dizabilități și cei doi părinți, nu este formată nici ea din oameni cu care te poți înțelege ușor. Referindu-se la familia lor drept trepiedul, părinții lui Paul par să fi lăsat multe găuri neacoperite în dezvoltarea lui emoțională.

Consider că aceasta este o poveste-odă oricui s-a simțit vreodată neglijat sau manipulat, încercând constant să-și găsească sau să-și păstreze stima de sine cel puțin la nivel normal. Aș merge într-atât să zic că această carte are chiar elemente vindecătoare. Bineînțeles, când cercul se închide, nu poți decât să te simți ușurat.

Vă mai amintiți vremea când erați copii și credeați că aveți puteri magice? Sau că puteați vedea lucruri pe care adulții nu le puteau vedea pentru că-și pierduseră inocența? Ei bine, Veblen încă trăiește sentimentul ăsta chiar dacă este adult. Există, cu siguranță, un fir de realism magic în acest roman, iar cei cărora le place asta se vor desfăta.

Veți avea parte de o lectură plăcută, citind acest roman; cum sunt sigură că veți avea câteva momente în care veți râde cu poftă.

Recomandare cinematografică

Inevitabil, mă întorc mereu la Toma Caragiu, când vine vorba de filme românești.

Precum bine spune aici Marin Moraru, 'Toma nu se poate povesti, Toma trebuie văzut și auzit'.
Luați de-l vedeți și auziți în filmul 'Operațiunea Monstrul'.
Vizionare plăcută!

Bună dimineața!

Iaca o idee pe care o am în carnețel de ceva vreme. Să vă povestesc de imaginea aceasta, adicătelea.
Lucrarea pozată este copie identică și fidelă a unei pânze pe care o aveau bunicii mei într-una din camerele din casa lor. Când am văzut-o, urcată atât de mândru pe un perete al unui restaurant aparte cu bucătărie de modă veche, mi s-a umplut inima de bucurie. Și recunoștință. Iar asta pentru că eu nu am apucat s-o pozez pe vremea când trăiau și nici nu m-ar fi dus capul că o pot căuta pe internet.

Toate aceste sentimente s-au amestecat cu o avalanșă de amintiri din trecut, de doruri și trăiri pe care nu le-am mai rememorat de mult. Se zice că oamenii devin nemuritori prin intermediul celor care își amintesc de ei, vorbesc despre ei sau se gândesc la ei.
Ei bine, eu chiar cred asta. Și ca mine mai sunt; lucru bun căci uneori e tare greu de îndurat gândul că ai fi singur și neînțeles.

Și de ce v-am chemat eu oare la rândurile acestea?, vă veți întreba. Ei bine, să vă împărtășesc ce simt când privesc imaginea de mai sus. Cum miroase a dimineață (da, dimineața are miros; iar de sunteți sceptici, gândiți-vă la diminețile în care vă trezeau mamele și vă chemau la mic dejun și ceaiul de plante mirosea a cald și a încurajare că vă veți dezmetici, la diminețile când cu nerăbdare așteptați plecarea în vreo excursie, când vă perpeleați de dorul cuiva pe care aveați să-l revedeți de dimineață... și câte și mai câte astfel de momente, care cu siguranță și-au lăsat amprenta asupra memoriei voastre). Da, miroase a dimineață cu aer tare și recișor, cocoșul cântă pe fundal, iar gâinile îi țin isonul, Azor latră supărat, cerșind atenție, iar ușa de la pod se aude scârțâind, apoi închizându-se și un târșâit de galoși îmi zice că-s gata ouăle și că bunica ne așteaptă la masă.

Și de câte ori oare nu m-am gândit, privind atent la numărul de peri ai periuțelor de dinți și la cele două vase, că imaginea brodată era aproape aceeași cu ce vedeam pe masa dintr-o încăpere a casei bunicilor. Auzisem eu de comenzi de portrete, ori oare nu se dadeau comenzi și pentru lucrurile aflate pe o masă?

Sunt sigură că sunt mulți care vor regăsi o sămânță de trăire în poza de mai sus. Vouă vă spun, cu precădere: Bună dimineața, amintiți-vă!