Despre Petre

Îl știu pe Petre de foarte mult timp. Mai exact, de când aveam 7 ani. Cunoscusem eu de-ai lui până atunci, însă întâlnirea cu el a fost specială. Pahar, portocală, penar, peniță, pișcot, portmoneu, pisică și alții îmi fuseseră prezentați, în prealabil, prin intermediul sunetelor. Venise, însă, momentul să ne întâlnim față în față. Mai exact, eu aplecată asupra foii, iar Petre înscris acolo. Până să pronunț corect, am tot repetat “Pietre”. Dar am reușit. Iar de atunci prenumele Petre mă duce mereu cu gândul la o vale pietroasă a unui râu. 

Zâmbiți, vă rog!

Ilustrație de Cristi Vecerdea-Criv

(" Să rîdem 'de voie' " - Editura Militară, 1990)

Ploaie

Nu plouă nicăieri așa cum ploua atunci când mă găseam în casa bunicilor. Mă întreb uneori dacă voi mai regăsi vreodată clinchetul acela liniar și misterios. Acea cădere sigură pe streașină, prelinsă apoi într-un țurțure lichid, efectuată paralel cu zgomotul miilor de înțepături pe frunzele și florile din grădina bunicii. Ori de câte ori plouă, urechea mea se întinde ușor către fereastră, încercând să descifreze parcă un cod secret. Pământul e umed, dar nu de la ploaie. Încerc, de data asta, cu ochii să deslușesc secretul.