Pages

joi, 13 februarie 2020

Find and replace



Pe când lucram la editură drept corector, am avut șansa să găsesc pe cineva dispus să-și împărtășească din cunoștințe. Poate că de la dânsa am învățat cea mai frumoasă lecție – dacă știi ceva, cel mai frumos lucru pe care îl poți face cu acele cunoștințe este să le dai mai departe; așa se vor desăvârși. Și cum aveam deja în spate muncă de profesor/ pedagog, lecția dânsei n-a întâlnit pământ arid.

Cred că este important să ne găsim modele în viață, fie de le căutăm sau nu. Momentele Evrika sunt, fără nicio discuție, momentele în care chiar simți că este în viață creierul tău, dar mai ales ai găsit o cale conștientă să-l întâlnești, să vezi ce-i pot neuronii. Căci vorba lui Chandler, oare chiar îți simți creierul (adaptat, în cazul acela era vorba despre urechile lui Joey – și da, serialul Friends va constitui mereu o referință)?!

Ei bine, doamna la care mă refer m-a învățat multe, dintre care pot enumera câteva care au legătură strictă cu greșelile pe care le comitem atunci când scriem ori vorbim: piuneză, locație și, cel mai important în munca de atunci, find and replace. Mi-a plăcut mereu limba română, deși n-am fost un elev strălucit și nici n-am excelat la analiza gramaticală. Dar recunosc că am devenit, pe parcursul anilor, un fel de Ross. Am realizat acest fapt atunci când soțul meu, aflat pe scaun la dentist a zis: ‘A, pardon. Ca și când. Este soția mea pe hol și dacă mă aude că am făcut cacofonie, va fi grav’.

Pioneză și tranversă. Le foloseam fără să realizez că sunt greșite. Există ceva în unii oameni, hai să-i spunem blândețe, care nu te face să te simți ultimul prost când ești corectat. Care te încurajează să te mai duci cu întrebări, neliniști sau curiozități. Iubesc cu pasiune astfel de oameni. Pe drept, ar merita o statuie. Doamna în cauză mi-a explicat că forma corectă a cuvintelor este piuneză și traversă. De atunci, n-am mai ezitat niciodată, deși am primit adesea priviri întrebătoare cu privire la pronunția piuneză.

Cel mai frumos a fost cu locație. Tocmai ce-și făcuse culcuș cuvântul acesta în vocabularul meu și aruncam ori de câte ori puteam cu el. Suna și într-un fel care te făcea să te simți elevat, e drept. Când am aflat că înseamnă chirie și tot omu’, vestit o' nu, îl folosește incorect referindu-se la loc, s-a instalat declicul. Ei bine, de pe atunci a început relația mea strânsă cu dexonline. Când mă întreabă cineva ceva sau am dubii cu privire la semnificația unui cuvânt, nu mi-e rușine să verific acest site. Vorbind (sau scriind) prezidențial – e mai bine să verifici, decât să nu verifici.

Cea mai mare șmecherie mi-a fost dat s-o învăț cu Ctrl + H (find and replace). Deh, când lucrezi cu pagini și pagini în Word este bine să știi să faci niște artificii. Dar trecând de însemnătatea sa principală, cred că nu e rău să înveți să faci curățenie. Prin tot. Prin informații, de pildă. Să vezi ce-ți trebuie și ce nu și să înlocuiești vechiul cu nou.

Și poate că și-a băgat codița menirea mea scriitoricească și nu mă lasă să văd lucrurile doar într-o manieră pragmatică, dar ce-ar fi dacă de azi (hei, chiar de acum!) să punem la bătaie această comandă?! Câte lucruri și apucături nu-și așteaptă prea-meritatul find and replace?!

Eu am început ușor. Înlocuiesc adesea cafeaua cu ceaiul Masala. Nu mă mai opresc la cumpărat doar anumite tipuri de cărți, explorez și alte domenii (nu fizică cuantică, bineînțeles) sau genuri.
Dar voi? De ar fi să folosiți comanda aceasta, ce și cu ce ați înlocui?

vineri, 7 februarie 2020

Romanul ‘Cusătoresele’. Doi ani de la lansare.



A fost frumos evenimentul de lansare. Atât de frumos încât îmi doresc să nu fi avut așa de multe emoții și să-mi amintesc tot ce s-a zis și mai ales, la ce s-a râs. Căci s-a râs. Mult. Și asta pentru că au vorbit la eveniment trei doamne speciale care au știut să îmbine analiza pe text cu cea pe viață.

Ei bine, nu o să vă ajungă explicația cum că e bine scris, are o structură aparte și nu vă veți pierde timpul citindu-l. Sau că tratează subiecte noi, dar vechi (pentru că lumea vorbește doar pe la colțuri despre ele). Sau că vă veți și amuza cu descoperirile lui Dan.

Și până la urmă, nu cred că pot fi obiectivă cu privire la acest roman. Dar cu un singur lucru consider că v-aș capta atenția și v-aș convinge să citiți ‘Cusătoresele’ – acest roman aștepta de o bună bucată de vreme să fie scris. Și a fost. 
Vă rog eu, din suflet chiar, să-l citiți. Îmi veți da dreptate.

miercuri, 5 februarie 2020

Viața fără smartphone


Nu am smartphone. Însă posed un telefon cu butoane care e galben. O adevărată splendoare, vă spun. Ei bine, nu încerc să întemeiez vreo religie (deși dacă și Kanye West a devenit religios, de ce n-aș încerca și eu?!), dar după ce am citit cartea lui Matt Haig, Gânduri de pe o planetă nervoasă, am realizat că oamenii caută metode să se elibereze de stres.
Așadar, continuați să citiți. Și vă promit și o povestioară hazoază despre experiența mea fără smartphone.

Acum câțiva ani, eram legată de telefonul meu cu clăpiță și nu mă interesa deloc să-l schimb cu vreun smartphone (deși am avut chiar o ocazie bună). Dar când s-a stricat, am optat pentru un alt telefon clasic, deși multă lume din jur deținea telefoane smart.
Pe scurt, motivul principal pentru care am ales un telefon clasic în detrimentul unuia smart este acela că am așteptări mari cu privire la timpul meu. Trebuie să-l petrec cu folos și am realizat că un smartphone mi-ar sta în cale (mai ales din cauza atâtor aplicații și notificări).
Desigur, am prieteni care au telefoane smart și remarc atât dezavantajele cât și avantajele. Dar aș prefera să îmi folosesc telefonul pentru sunat sau mesaje, fără a fi nevoită să rămân conectată atât de mult, zgâindu-mă la un ecran. Oricum, petrecem mare parte din timp la birou zgâindu-ne la un ecran, iar când ajungem acasă continuăm procesul cu alte ecrane (calculatoare, TV etc.).

Eu cred că e foarte important să te deconectezi. Să te eliberezi de notificări, alerte, urgențe, telefoane, emailuri... Până și eu fac asta pe durata sfârșitului de săptămână, când țin telefonul pe silențios și în altă cameră decât cea în care mă aflu și verific doar o singură dată conturile de rețele sociale (de preferat la sfârșit de weekend). 

Cum reușesc? E simplu. Dacă am nevoie să ajung undeva, îmi notez direcții pe o foaie de hârtie și mereu ajung la destinație (dacă plecați în căutare de comori, nu uitați să mă luați și pe mine, am o vastă experiență cu hărțile). Folosesc Google precum oricare alt muritor atunci când caut informații, privesc videouri și citesc și răspund la emailuri, dar doar de pe calculatoare. Cum sufăr grav de organizare și proactivitate, îmi fac din timp calendarul postărilor. Presupun că e totul o chestie de setare a priorităților.

Cred că unul dintre lucrurile cele mai frumoase cu privire la nedeținerea unui telefon smart este faptul că atunci când te găsești într-o întâlnire de afaceri sau cu prietenii, este mai ușor să le dedici atenția totală pentru că nu ți-o distrage nicio notificare.
Parafrazându-l pe Ross, neavând un smartphone este ca și cum aș fi primit darul timpului și fac tot ce îmi stă în putință pentru a mă bucura de el.
Încercați (bine, nu trebuie neapărat să vă descotorosiți de telefonul vostru smart; dar aș recomanda cu siguranță deconectare o dată la ceva timp)!


P.S. Povestea amuzantă: vorbeam cu câteva colege despre noi gadgeturi disponibile, iar una dintre ele a insistat asupra faptului că aș avea un smartphone acasă (și mi-aș folosi telefonul galben doar ca să încerc să ies în evidență). Altfel, se întreba ea, cum aș putea fi la curent cu ce se întâmplă?! 
Mă amuză să văd că este de neconceput să nu ai smartphone. Dar acest fapt nu înseamnă că nu sunt atentă la ce se întâmplă în jur. 
Nu locuiesc într-o peșteră. Îmi place culoarea galben și să dispun de timpul meu precum îmi face plăcere.

duminică, 2 februarie 2020

Bunuri blocate - Sophie van Llewyn

O idee fixă am și eu - musai să ne uităm către trecutul ce ne-a clădit prezentul căci altfel nu vom învăța niciodată (fie ca indivizi, societate, țară sau planetă).
Iar eu cred că ar trebui mereu să încercăm să învățăm și să punem întrebări cu privire la erorile din trecut pentru a încerca să nu le mai repetăm.
Două motive m-au determinat să citesc această carte.
Unu, se regăsea în lista posibilelor câștigătoare a Premiului din 2019 pentru ficțiune scrisă de femei.
Doi, a fost scrisă de către o autoare care s-a născut în România, iar cartea prezintă România comunistă a anilor 1970.

Povestea este centrată asupra unui cuplu în căutarea libertății. Deși aflăm mai multe despre Alina, înțelegem că nici lui Liviu nu-i este chiar ușor. În urma fugii către vest a fratelui său, Liviu își îneacă amarul în alcool, în timp ce Alina suferă abuz după abuz. 
De o mare importanță este descrierea puterii pe care o au Serviciile Secrete și ofițerii săi asupra oamenilor obișnuiți - nu doar pentru cititorii care au trăit acele vremuri, dar mai ales pentru cei care nu le-au trăit și pot astfel înțelege mai bine contextul regimului comunist.

Alina își caută consolare în mătușa sa, iar odată cu asta povestea începe să capete elemente de realism magic. Frica nu poate fi înțeleasă decât dacă este trăită, însă când citim despre copii care se ridică împotriva părințior și viceversa, iar sentimentul că nimeni nu este de încredere capătă proporții, realizăm că ceva este în neregulă cu societatea descrisă, iar umanitatea alterată.

Nu vă fie frică de trecut. Temeți-vă doar că ați putea trăi acel trecut dacă nu deschideți ochii către erorile care l-au consacrat!