Discheta

Nepot a împlinit 14 ani.

Și pentru că acum câteva săptămâni ne-am hâhăit și l-am învățat ce e o dischetă, i-am făcut cadou un tricou cu imaginea acesteia. Negru și mare, precum mi-a indicat chiar nepotu’.

Două săptămâni au fost suficiente ca nepot să uite ce e o dischetă, așa că ne-am amuzat din nou amintindu-i. Nu-i bai că ne-am amuzat și mai tare când l-am întrebat pe un prieten de-ai lui ce este reprezentat pe tricou și acesta, mândru și solemn, a răspuns – mp3!

Acasă

Muzica populară înseamnă acasă. Dar nu în spațiu și timp, ci în ocrotirea pe care o simt ori de câte ori o aud. Sigur, am preferințe și sunt melodii pe care le tot ascult și care, da, mă transpun într-un anumit spațiu sau timp. Dar sentimentul care mă încearcă este greu de pus în cuvinte. Da, uneori cuvintele au și ele limitările lor. Și n-am să fiu tocmai eu supărată pe ele.

Și că tot îmi plac mie listele. Să enumăr, zic, mai jos câteva din melodiile care-mi aduc oamenii, momentele, spațiile înapoi, precum o ramură pe care o dai la o parte să treci și apoi revine la loc.

Gheorghe – bucătărie de vară, sat, bunic

Dă, mamă, cu biciu'n mine – tata și pick-up; seară cu o prietenă dragă râzând

Când văd vremea c-a trecut – acasă, tata, pick-up

Cine bate seara la fereastramea – marea

De cine mi-e dor și sete – București, un fost coleg fan al cântului lui Liviu Vasilică; mama, că și ei îi place Liviu Vasilică

Mai ții minte măi dragă Marie – râsete și copilărie

Minunat

Nu suport exagerările și falsitățile. Și îmi pare că adesea unele situații sau persoane sunt descrise în termeni exacerbați. Totul e trecut la minunat încât nu prea mai recunoaștem când se întâmplă ceva cu adevărat minunat. Din seria, dacă totul e minunat înseamnă, de fapt, că nimic nu e.

Așa că propun vindecare muzicală. Cu minunat, bineînțeles. Sau, cum se zice, cui pe cui se scoate.

Recolta de primăvară

Gata. Primele ridichi au fost recoltate. 

Și mâncate.

La radio

Vineri seară. Să ieșim, să nu ieșim?

Alegem a doua variantă și sun să comand sushi acasă. Doamna de la telefon mă roagă să-mi spun numărul de telefon pentru a mă găsi în sistem.

Nici bine nu termin să spun cifrele care întrunesc numărul meu de telefon că doamna îmi spune: ce voce de radio aveți!

Ei bine, gata. Reorientare profesională? Ce vrei să te faci când vei fi mare?

Iaca viu cu un răspuns nou. Mă duc la radio. Numa' bine. Că de când așteptam eu să încânt oamenii cu vocea mea. Hei, poate am să le și cânt!

Te cinstim, dragă Vlad!

Opera lui Vlad mi-e inspirație în toate zilele anului, dar în ziua aceasta mereu un pic mai mult.

Luați de vă hrăniți buna dispoziție cu un fragment de-ale lui din „Unchiul Andi-detectivul și nepoții săi”:

 

‚ ......... 

Parcă n-am văzut-o eu pe nevastă-mea cum îmi prepară cafeaua cu lapte! Pune două lingurițe de lapte praf, adaugă apă din belșug, cacao, și gata.

Ce-i drept, îmi rămâne de rezolvat o problemă din cele mai serioase. Și anume, cum s-o conving pe vacă să fabrice laptele de-a dreptul sub formă de praf.

În orice caz, viitorul va decide și-n această dificilă chestiune.

Apoi am procedat la spălarea Vițicii. Tot cu furtunul. După care am uscat-o cu cearceaful meu de baie. I-a plăcut enorm. Chiar mi-a mestecat peste un sfert din el. Însă, când a venit clipa s-o mulg, n-a mai dat pic de lapte.

Prea vrusesem s-o modernizez brusc. Dar nu disper. Chiar am să-ncerc s-o conving să mănânc un kil de cacao, înainte de mulsoare. Și-atunci, sunt sigur, voi putea servi ostrogoților cacao cu lapte. Direct de la vacă. Știința învinge totul!...“

Boss, 2023

(imagine preluată de pe imdb)

Filmul românesc este prilej de sărbătoare pentru mine. N-aveam cum să ratez noul film al lui Bogdan Mirică, mai ales pentru că filmul Câini mi-a plăcut mult.

Acțiunea tărăgănează nițel la început, dar apoi finalul îți dezvăluie niște indicii pe care le poți lega de prima parte a filmului. Bogdan participă la un jaf armat, soldat cu o victimă, alături de alți trei bărbați pe care nu-i cunoaște prea bine. Ambulanțier de profesie, Bogdan începe să manifeste mustrări de conștiință, și cu cât încearcă să afle mai mult despre indentitatea celor trei bărbați, cu atât se expune pericolului.

Probleme morale, sociale, dar și de matematică dau întregii acțiuni un fir roșu aparte, iar privitorul e adesea invitat să aleagă varianta pe care o preferă. 

Recomand cu căldură filmul amatorilor de thrillere psihologice.

Maeștri

Există maieștri în arta punerii pe foc a altora. Precum e porumbelul din poza aceasta.

Viteză

Prin gardul unei curți, poștașul strigă către bărbatul care stă în curte.

Poștaș: Ți-am adus cardul STB. Cât e, un an de când l-ai cerut?

Destinatar: Cardul STB? Se uită peste plic. A, da, doi ani sunt deja.

Poștașul, râzând: Da, de abia acum au început să le trimită.

 

Inevitabil, asta mi-a amintit de cum am primit eu banii pentru o traducere, la patru ani după efectuare. STB-ul se mișcă mai bine, totuși.

Viața fără de moarte

Nemurire fragmentată. Da, la asta chiar putem accede.

Am realizat asta aseară când, stând la masă cu niște verișori, am început să depănăm amintiri de pe când bunicii ne erau în viață și pe când ștrengăriile se țineau lanț.

Și nu știu eu prea bine cum e cu viața și nici cu moartea, dar știu bine că în momentele acelea am fost cu toții nemuritori. Și noi cei care depănam și ei.

Tandalicii duc râsul mai departe.

Dans

 

Din filme

Am auzit asta într-un film spaniol și m-a pus pe gânduri:

La verguenza y la dignidad son problemas de la casa sin dinero. (Rușinea și demnitatea sunt probleme ale casei fără bani.)

E un semn

(traducere din limba engleză – scrie aici, scrie acum)

Mi-a plăcut tare mult să învăț despre simbolism. Bag seamă că îl caut uneori fără să știu. Așa că la momentul în care mi-au căzut ochii peste creionul acesta, n-am putut decât să-l iau drept îndemn. Și fond muzical de la Fat Boy Slim.

 

Îndemn însușit.

Victorie

Azi sunt tare fericită. Mă bucur de o victorie îndelung așteptată. 

Și se arată că uneori lucrurile se aranjează cum trebuie.

Vivat!

Argeș – revistă culturală

Spiridușii există. Parol! Când am deschis plicul mare și alb, care nici măcar n-a putut încape în cutia poștală, nu mă așteptam să găsesc o revistă culturală. Apoi, mi-am amintit că acum puțină vreme, un spiriduș mi-a cerut adresa și iată surpriza. Bag seama că îs mai norocoasă decât mă gândeam eu, iar numărul de spiriduși ce se îngrijesc de fericirea mea este mult mai mare.

Îndemn la acțiune – tu le-ai mai mulțumit de curând spiridușilor din viața ta? De nu, iată un semn că este cazul s-o faci.

Recunosc, primul gând când am atins hârtia a fugit către tata. Ce s-ar mai bucura el să analizeze corpul literelor și aranjarea în pagină! Iar fie-sa și-a permis să arunce mai întâi un ochi peste toate cele treizeci și două de pagini și abia apoi, a luat la citit revista.

Nu știu despre voi, dar mie îmi place hârtia și cititul de pe hârtie. Iubesc mirosul cărților și cred sincer că nu mă pot bucura de cuprinsul vreuneia dacă nu pot împlini și ritualul cel mai important în lectură, datul paginii. Așadar, cărți îmi cumpăr și îmi voi tot cumpăra. Dar este ceva vreme de când n-am mai ținut o revistă în mâini. Și-a fost frumos. Și nostalgic, e drept, căci mi-am amintit că acum o bună bucată de vreme răsfoiam zilnic ziare.

Revista Argeș are câte puțin pentru fiecare. Are critică, reportaj, poezie și proză, dar și expuneri, iar fiecare prezintă subiecte și abordări variate. Și vorbind de varietate, nu se poate să nu găsiți prin filele sale ceva să nu vă bucure sufletul.

Dacă și voi, la fel ca mine, n-ați mai ținut de mult în mâini o revistă, fie ea și culturală, iacătă al doilea îndemn din acest text – luați de citiți.

Puteri

De o vreme-ncoace, de câte ori ne întâlnim, nepotu’ își dă silința să mă ridice când ne îmbrățișăm. Nu-i vorbă că eu-s încă foarte înaltă și de tot, de tot, nu mă ridică, dar vârfurile mi se desprind de sol. Probabil că în câțiva ani mă va învârti deasupra capului, precum un adevărat atlet. Cine știe?!

Doar poza asta rămâne să ateste că, dintre noi doi, mai întâi l-am ridicat eu. Ba chiar puteam să-l țin ușurel pe un braț, în timp ce cu altul puteam face altceva. Uneori, privind o poză realizezi cât de puternic ești. Problema e că uneori ai nevoie de alții ca să realizezi asta. Și ce bine că ei există. Acești alții.

De la scriitori citire

Traducere din limba engleză:

Diferența dintre literatură și jurnalism constă în faptul că jurnalismul este de necitit, în timp ce literatura nu este citită. (Oscar Wilde)

Suferi de ședințoită dacă...

(drept the copyright al ilustrației revine revistei The New Yorker)

 (traducere din engleză: Dumnezeule ... acele ședințe chiar ar fi putut fi doar emailuri.)

 

1. Răspunsul tău la orice este să creezi o ședință.

2. Dacă într-o ședință te pierzi în discuții care n-au neapărat legătură cu subiectul adunării.

3. Dacă ai depășit timpul alocat ședinței, când deja cei invitați au plecat să se alăture unei alte ședințe, iar tu conchizi că ce n-a putut fi rezolvat în ședința aceasta se va rezolva cu siguranță într-una nouă.

4. Odată ședința nouă începută, te lansezi din nou în cele descrise la punctul doi. Și uite așa, te trezești peste ceva timp obosit, dar și surprins că ești obosit.

 

Morala – când ai ceva de clarificat, o scurtă ședință poate ajuta mai mult decât 10-15 emailuri trimise. Ideea este să nu faci din ședință instrument de zgomot de fundal, când angajații sunt nevoiți să lucreze în timpul desfășurării ei pentru că altfel nu au timp să rezolve sarcinile de lucru.

Este important ca angajații să nu aibă întregul program de lucru sufocat de ședințe; altfel, sarcinile de lucru nu pot fi îndeplinite cu atenție.

Și cel mai important – întreținerea unei orientări pragmatice cu privire la punctele de discutat în cadrul unei ședințe și elementele de verificat în cazul în care apar probleme. Scurte și la obiect trebuie să fie ședințele, pentru ca oamenii să nu se întoarcă sleiți de puteri la sarcinile lor.

 

Ce mă califică pentru sfaturile de mai sus? Sunt supraviețuitoarea (din fericire, nu singura) unei ședinței lunare de 6 ore (consecutive). Așadar, iată-mă aici să pot spune povestea și da recomandări.

Fizica tristeții - Gheorghi Gospodinov

Un fragment:

„Ne privim. Între noi sunt 60 de ani și un bărbat pe care ea îl ține minte la 25, iar eu l-am petrecut acum câteva luni, la 82. Și nicio limbă în care să ne putem spune totul.“

 

Spre rușinea mea, nu am cunoștințe despre literatura bulgară. Exceptând numele poetului Hristo Botev, a cărui poezie n-am citit-o, literatura bulgară rămâne o necunoscută. De fapt, de aceea încerc pe unde merg prin călătorii să achiziționez cărți scrise de autori autohtoni. În România, din păcate, nu prea ajung să fie publicați autori din alte țări cu literatură mai puțin promovată.

De aceea am cumpărat cartea asta, recunosc. Prea puțin am fost interesată de subiectul ei, cât de faptul că este un autor bulgar. Și surpriza s-a dovedit încă mai frumoasă descoperind stilul lejer și simplu (care nu este deloc ușor de păstrat într-o carte) în care Gheorghi Gospodinov scrie.

Plecând de la mitul Minotaurului, autorul leagă o sumedenie de ițe, mai mult sau mai puțin simbolice, cu tot ce înseamnă realitatea din care se descoperă un mit – viața de familie, adolescența, primele iubiri, dezamăgiri sau așteptări. Dar cea mai grozavă dintre ițele acestea este memoria. N-am putut să nu mă gândesc la motto-ul care m-a mânat și pe mine în lupta scriitoricească, acel motto găsit în romanul O.K. al lui Maria Arsene  – Amintește-ți că memoria trebuie s-o lași moștenire. Ca să nu moară odată cu tine. Amintește-ți! Amintește-ți!

Scriitorul se joacă un pic și cu cititorul; îl provoacă să iasă și el din labirintul în care este obișnuit să rămână atunci când parcurge o carte, orbit de acțiune și încercând să găsească înțelegerea (deci ieșirea din labirint).

Când închei romanul, ai nevoie de câteva clipe să-ți revii. Ai făcut cunoștință cu absolutul și reîntoarcerea la realitate poate fi dificilă. Iar dacă aveam vreun dubiu, scriitorul Gheorghi Gospodinov mi l-a spulberat – există fire pe care nu le vedem și care ne leagă de tot și toate.

Agresivitate

Sunt câteva lucruri pe care nu le suport, iar dintre ele se remarcă agresivitatea. Ba mai mult, mă enervează când cineva crede că dacă face uz de agresivitate mă va convinge.

Sunt un om destul de încăpățânat, conștient de fuga timpului și nu-mi place nici mie să-mi pierd timpul și nici altora să-l pierd. Așa că la momentul în care am primit un telefon de la o doamnă care mi-a spus că-s clientul lunii (nu mi-a fost clar pe ce date și-a construit ea enunțul ăsta) și tocmai de aia s-au gândit să mă sune și să-mi ofere super oferte cu privire la asigurări de sănătate, am refuzat-o politicos, explicându-i că nu vreau să-i pierd timpul inutil.

Doamna s-a regrupat rapid și m-a întrebat care este motivul refuzului meu. N-avea niciun sens să ne aruncăm în alte explicații și i-am spus că nu-s interesată și că-i urez o zi bună. Vorbind peste mine, doamna mi-a trântit următoarea întrebare: dumneavoastră sunteți din cei care consideră că asigurările trebuie făcute doar la nevoie?

E, aici, am încheiat discuția, i-am mulțumit și am închis. Dar nu pot să nu mă lansez în câteva concluzii/ afirmații despre convorbirea aceasta:

Îmi este clar că foile de pe care se citește la astfel de convorbiri au nevoie de actualizare

Nu poți să intri cu bocancii în timpul meu și pe deasupra să mă insulți că fac parte din tagma celor necugetați

Nu ai de ce să-mi vorbești de sus, cu un ton infantilizant. Eu și doar eu pot decide ce fel de asigurare de sănătate am și cum mi le drămuiesc eu pe toate

Chiar se fac vânzări cu atitudinea asta?

 

Înțeleg oamenii de vânzări și înțeleg asertivitatea care li se impune, dar să nu uităm că vorba dulce mult aduce.

Liniștitor

 

Solicitare

Gata, am răbdat cât am răbdat, dar nu mai pot.

Opriți-vă, vă rog! Nu vă mai pozați cu brațele încrucișate, încercând să trimiteți un mesaj de om serios, profesionist și mai știu eu ce. Postura aceasta este fumată de mult și nici măcar nu transmite asta.

Ce transmite este lipsă de originalitate și, conform decriptării limbajului nonverbal, o barieră față de interlocutor/ privitor, dar și un foarte clar ‚nu mă interesează’.

 

Așadar, vă rog frumos (din suflet, chiar), nu vă mai pozați cu brațele încrucișate sau nu mai sfătuiți oamenii să se pozeze astfel. O imagine chiar face cât o mie de cuvinte; și atunci, de ce să transmiteți că sunteți plictisitori, deloc inovativi și nesiguri cu privire la mesajul pe care doriți să-l perceapă publicul?!

Cuvinte cu rol de gong

Nu știu dacă ne este din ce în ce mai greu să ne exprimăm din vina atâtor tehnologii care ne facilitează lucruri, printre care și comunicarea, dar remarc o tendință de a folosi cuvinte care nu încurajează înțelegerea, ci creează un nor de fum. Nimic nou, s-a tot făcut asta, dar parcă nu atât de des. În limba curentă, folosim acronime sau cuvinte englezești pe care le-am adoptat cu prea multă ușurință, aș zice. Și remarc dificultatea de a ne exprima cap-coadă într-o limbă română corectă (bine, nu este asta o știre de ieri, de azi).

Dar îmi pare că de o vreme se folosesc cu precădere cuvintele-gong. Ce-s ălea?!

Când nu știi ce să zici (poate n-ai nici vocabular și nici cunoștințe asupra subiectului), dar ești nevoit sau vrei tu să comentezi, atunci recurgi la folosirea unui cuvânt-gong. Acesta are rolul de-al dezechilibra nițel emoțional pe interlocutor, care șade uneori și se gândește dacă nu i-a scăpat ceva.

 

Cuvinte-gong remarcate de mine sunt multe, dar cele mai uzitate sunt:

• interesant (ăsta are și multe valențe; îl descopăr adesea amuzată de faptul că omul nu vrea/ nu poate să spună că nu-i place/ nu înțelege lucrul despre care a fost întrebat și atunci îl califică drept interesant – și da, dă cu nt!)
• splendid
• wow (Ce, n-ați auzit și voi de elementul wow?! Nu? Norocoșilor!)
• de ce nu?! – multă vreme am trăit cu impresia că acesta este un aproape da; dar mi-a fost dat să învăț că e, de fapt, un nu machiat și că te vei prinde tu curând de asta

 

Și nu mă dau eu deșteapta care arată cu degetul, că m-am surprins și pe mine folosind cuvântul interesant. Dar am zis să scriu, să fie clar ce șmecherii încercăm să facem cu cuvintele-gong.

Floriografie – Jessica Roux

Când vine vorba despre flori, un lucru este cert – nu știu să le îngrijesc (dar recunosc că nici nu mi-am dat silința să aflu).

Dovadă că nicio floare în glastră primită cadou nu mi-a supraviețuit mai mult de două luni. Georgică, un cactus (sau cum îi spunea nepot, captus) deține acest titlu și onoare minunată. În plus, nu stau bine nici la denumiri (în afară de frezii, pe care le ador), dar această carte mi-a întreținut interesul.

 

Pe lângă semnificația fiecărei flori prezentate în carte și florile cu care ai putea să le combini pentru a obține un buchet (care are la rândul lui o semnificație; detectivei din mine i-a plăcut asta), ilustrațiile sunt minunate. Ai aproape senzația ca vei simți și parfumul privindu-le.

 

Recunosc că de-acum, o să privesc cu alți ochi orice buchet de flori încercând să descifrez mesajul.

Mărțișor

Pe când nepot era cât o gâgâlice, se găsea împreună cu tatăl lui la cumpărat de mărțișoare. Când s-au apropiat de o tarabă, nepot a ales mărțișorul pentru mine. "Dar e auriu, nu cred c-are să-i placă", i-a zis taică-său. Și nepot a zis, "nu, îi place".

Și mi-a. Iar de atunci îmi place auriul. E, pesemne, mărțișor pe vecie de la el.

Primăvara

 

Odă plictiselii

Vorbeam deunăzi despre programul încărcat la care sunt supuși copiii astăzi, diverse cursuri și activități, înainte și după școală, și cum bieții ar trebui să aibă încă de mici carte de muncă. Nu-i bai că și adulții se aruncă și ei în tot felul de programe nebunești. Dar mai trist îmi pare că încărcarea aceasta este un motiv de laudă. Cum încă mai e și multitasking-ul; pesemne că ne va lua încă ceva timp să renunțăm a slăvi această aptitudine care este periculoasă și duce la burn out (epuizare).

Nu zic că trebuie să bâltim într-o lipsă de activitate, dar plictiseala e bună (la fel cu murdărirea, precum se afirma într-o reclamă celebră). Ne temem să ne oprim și să dăm un pic de răgaz trupului și minții de parcă s-ar atrofia ambele. Dar mai ales, nu trebuie să confundăm plictiseala cu lenea. 

Eu, adesea, îmi găsesc inspirație în momentele de respiro, când mintea nu se mai chinuie să găsească o soluție sau când stau pe canapea după o zi de lucru și privesc spectacolul culorilor cerului la apus. În plus, nu e nimic rușinos să îți dai un pic de răgaz din toată fuga aceasta la care suntem supuși zilnic, să oprești motorul și să te regrupezi. Plictiseala e o muză, parol!

Secret

Când mă bântuie frici, tristeți sau am nevoie să-mi amintesc că există lucruri frumoase, ascult video-ul acesta. Adevărata muzică vorbește cel mai frumos grai pe care nici măcar nu-l putem pătrunde întru totul. Și e bine că-i așa.

Fitness

Păsămite, nu prea înțeleg eu bine cum e cu nutriția sau mersul la sală. Și am realizat asta când, într-o seară, mă schimbam în vestiar și am văzut cum trebuie, de fapt, să te pregătești pentru mișcare. Imaginea mi s-a lipit atât de mult de retină, încât mi-e clar că doar împărtășind-o cu alții pot vedea altceva. Și ei, la rândul lor, vor afla ce nu știau până atunci.

Pentru a face sport, te pregătești așa:

• Îți pui echipament care să-ți înlesnească mișcarea
• Îți pui pantofi care să nu te bată, să nu te strângă și să-ți susțină bine piciorul
• Îți strângi părul, de-l ai lung
• De preferat, te-ai dat cu deodorant înainte
• Îți iei apă cu tine
• Îți iei un prosop, să-ți tamponezi fața, gâtul etc.
• Și înainte să intri în sală, te îmbărbătezi corespunzător că nu contează că n-ai ultimul răcnet de jegări (precum am văzut eu scris într-un catalog acum vreo 25 de ani și de atunci doar așa le pot spune egărilor) sau cea mai cool bustieră, ai venit acolo să te miști, nu să iei premiul pentru cel mai bine îmbrăcat

 

Și gata. Așa ați fi crezut și voi, nu?

Ei bine, nu.

Mai lipsește ceva. Am văzut eu asta la o doamnă.

Chiar înainte să părăsești vestiarul pentru a intra în sală, deschizi o pungă de chipsuri. Cuprinzi cu pumnul cât poți de mult, caști gura larg și bagi chipsurile. Și nu asta m-a surprins. Ci felul în care se îndesau chipsurile, exact la rădăcina limbii. Mi-a dat senzația că și eu aveam să fiu cuprinsă de acel câmp magnetic.

 

Dar am supraviețuit și mă găsesc aici povestind acest secret. De mai aflu altceva, negreșit vă spun.

Hai, și acum, toată lumea la încălzire!

Jocul așteptării

Se spune că pe biroul lui Kafka exista o plăcuță pe care scria Warten (așteaptă, tradus din germană).

E greu jocul așteptării. Poate unul dintre cele mai grele. Să lași timpul să treacă pe când tot ce-ți dorești este să-l strângi aproape, să-l folosești, să nu-l lași să treacă fără să știi că ești mai aproape de ce-ți dorești. Dar cel mai greu este să aștepți fără să faci nimic, conștient fiind că nu poți face nimic, că nu-ți stă în puteri și că, uneori, este mai bine să nu faci nimic decât să faci ceva doar ca să te ții în joc de glezne.

Eu n-am fost niciodată bună la jocul ăsta. Pot mima, adesea, că e în regulă, că nu mă frământă așteptarea, că nu mă seacă de energie, că nu mă deziluzionează sau întristează.

În jocul așteptării nu există câștigători, deși se spune că lucrurile bune li se întâmplă celor care așteaptă. Dar există eliberare, ceea ce poate echivala cu o victorie, însă nu prea căci sentimentul depășește limitele așteptării.

Așa că de te găsești fără stare sau dorind arzător clarificarea sau rezolvarea unei situații, ia o mică pauză. Respiră adânc. Și ... așteaptă. Așteaptă! Curând vei răsufla ușurat.

Când cifrele valorează mai mult decât oamenii

Ca orice angajat modern, beneficiez și eu de un abonament medical la o clinică privată, abonament plătit de angajatorul meu. Cu privire la clinicile private, mustește de o vreme bună în aer mirosul banilor, și anume foamea de ei. Oamenii nu mai sunt de mult tratați ca niște oameni, ci sunt doar cifre. Bine, asta este vizibil cam în tot ce ne înconjoară. Și e drept că eu, om de litere, ignor nițel importanța cifrelor, dar chiar și așa, unde e umanitatea ?

 

Revenind la clinicile private, căci le-am testat aproape pe toate, de mai mulți ani mă simt client de mâna a doua. Să vă explic.

Dacă odată sunam să fac programare și mi se spunea că nu există loc mai devreme pentru un consult, acum persoanele de la call center nici măcar nu mai ascund motivul pentru care nu există loc. Nu există loc pentru abonați, cei fără abonament și deci plătitori de consult, pot găsi cu ușurință un loc chiar și a doua zi.

Și stai și te întrebi, de ce să plătească angajatorul un abonament pentru angajat, dorindu-i binele, încercând să aibă grijă de angajat, când furnizorul de servicii (în cazul acesta, clinica privată) alege să-l trateze de mâna a doua ?!

 

E îngrijorător să vezi că accepțiunea financiară a pătruns atât de ușor până la profesioniști, cei care au depus chiar și un jurământ de facere de bine. Când stai dimineața la coadă pentru recoltare analize și nu ești decât tu și un alt pacient, cu programare bineînțeles, și asistentele se fac că plouă până când ajung pacienți fără abonament și sunt băgați în fața ta, pentru că au întâietate (precum i-a explicat o asistentă doamnei care aștepta cu mine deja de mai bine de 30 de minute), simți un gust clar al umilinței și revii cu gândul la întrebarea de mai sus. Nu ar fi mai bine dacă angajatorul ar aloca un buget angajatului și acesta l-ar folosi când are nevoie și la clinica privată la care dorește (sau găsește loc)? Așa, clinicile ar fi obligate să fie binevoitoare și omenoase cu toate persoanele ce le calcă pragul, căci mi-e clar deja că a avea un abonament nu prea mai înseamnă nimic (pentru clinici, bineînțeles).

 

Și mai e un aspect care mă deranjează. De ce banii angajatorului valorează atât de puțin? Dacă o clinică vrea doar să facă bani, ar trebui să se orienteze spre asta, fără a mai acorda angajatorilor facilitatea de a-și abona angajații. E grotesc să realizezi că, de fapt, sloganul lor de sănătate este: Grijă, grijă, dar dacă banii voștri sunt deja la mine în cont, mă interesați mai puțin.

 

Când într-un final am ajuns la coadă la casierie să plătesc o parte din analizele care nu erau acoperite de abonament, ce am auzit mi-a făcut să mi se zbârlească și mai mult părul. Iată mai jos dilaogul dintre un bătrân și recepționista:

Bătrânul: Dar nu pot s-o văd pe doamna doctor înainte?

Recepționista: Îmi pare rău. Nu mai sunt locuri, dar puteți veni separat, fără abonament, adică contracost mâine.

Bătrânul: A, și cât costă?

Recepționista: 250 de lei.

Bătrânul: A… înțeleg, nu.

Recepționista: Atunci vă fac programare cu abonament la sfârșitul lunii februarie?

Bătrânul: Nu se poate mai devreme, vă rog? Sau măcar s-o sunați acum și s-o întrebați. Am nevoie să-mi spună dacă să mai iau tratamentul sau să aștept rezultatele. Știți, suma este prea mare și nu-mi pot permite. Pentru mine 250 de lei înseamnă tare mult, înțelegeți?

Recepționista: (poate rușinată că cei de la coadă o priveau acum precum un gâde) Hm, mda, stați să vedem….

Bătrânul: Bine, aștept aici s-o sunați pe doamna doctor și să-mi spuneți.

 

Umanitatea. Unde e umanitatea? Mai ales acolo unde ne așteptăm să o găsim mai mereu…

Despre comunicare

(traducere din limba engleză)

Cu cât complicăm mijloacele de comunicare, cu atât comunicăm mai puțin.

JB Priestley

Valoare

La recepția unui hotel, un client îi explică recepționierului că n-a luat rezervarea cu mic dejun și îl întreabă despre prețul acestuia.

Recepționier: Era mai bine să vă fi luat când ați achiziționat cazarea, e mai ieftin pe site-ul lor.

Client: Am înțeles. Dar mă gândeam că poate l-aș lua mâine dimineață. Cât costă?

Recepționier: Domnule, ar fi fost mai bine dacă-l luați inițial. Așa, e scump.

Client: Ok, dar cât costă?

Recepționier: ... este scump!

Client: A, ok, este scump.

Recepționier: Da, domnule.

Urare la mese rafinate

 

(traducere din limba engleză: O să mănânci și o să-ți placă)

Opțiuni

Într-o băcănie cu produse românești, intră un cuplu de oameni în vârstă. El e plictisit și se citește pe fața lui că nu mai vrea magazine, vrea să plece. Oriunde, dar să plece. Ea este în lumea ei, tacticoasă, pretențioasă, analizând cu strictețe fiecare borcănaș, fiecare etichetă. De aceea și ridică un borcan de dulceață de vișine și i-l pune în față vânzătoarei.

- Această dulceață este zaharisită!

Vânzătoarea, deloc impresionată, păsămite pățește frecvent aceste faze, îi spune – ia, înclinați-l un pic. Vedeți, nu este zaharisită!

Ea plescăie netulburată din buze, pune borcanul la loc în raftul de unde l-a luat (sper, pentru vânzătoare) și își continuă analiza. El stă aproape de ieșire, sperând că așa îi dă semnalul că vrea să plece. Ea își vede nestincherită de treabă. Și urlă, de parcă ar fi singuri pe lume.

- Vrei să luăm și noi un borcan de dulceață?

- Nu, vine deosebit de prompt răspunsul lui.

- Nu vrei?

- Nu.

- (mică pauză) De ce nu vrei?

- Ei, de ce nu vreau....?!

O mică pauză, în care ea mai ridică și coboară câteva borcane.

- Lasă, dragă, să luăm. Ce, e după tine?!

Conform cu vremea de afară

 

Spunem lucrurile pe șleau

Anul ăsta, nu-mi propun nimic (bine, doar câte cărți să citesc). Așa-s eu, n-am apucat prea mult din epoca lui Ceaușescu, dar zău că-mi iese urticaria când aud de planuri cincinale. Și v-o spune cineva care e înnebunit să plănuiască pașii ori de câte ori are un proiect profesional sau personal, ca să se asigure că-l duce la capăt. Dar nu vorbesc aici de strategie, ci mă refer la porcăria promovată mai pe peste tot – ce planuri ai în ... ani?

Însă anul ăsta promit să nu mai las replici idioate să treacă pe lângă mine fără să le taxez. Și vă dau un exemplu clar (că am auzit-o de curând și-mi venea să i-o spun de la obraz doamnei care a eliberat-o, care se mai dădea și mare psiholog – dar n-am putut pentru că doamna era la TV, un mic inconvenient pentru mine, e drept) – în zilele noastre, oamenii sunt mai buni.

Nu, cucoană, oamenii sunt așa cum au fost și vor fi mereu, chiar dacă acum pen’că-s smartphone-uri peste tot avem senzația că toată lumea e deșteaptă și cultă. Unii oameni sunt minunați, tocmai potriviți să-i pui la rană, oameni săritori, responsabili, demni și pe care te poți baza oricând. Alții, îs niște lepre, leneși și paraziți.

Iar artificiul dumitale, cucoană, era să mă faci pe mine privitor la televizor să mă simt bine pentru că fac parte din ăștia care există în zilele noastre și să-ți rețin numele pentru că tu ai înțeles, din lumea asta mare, că eu sunt o persoană mișto. Are tata o vorba savuroasă – zât, miroase podeaua!

 

Pe voi ce replici idioate vă irită?

Bucureștiul la apus

M-am supărat astăzi, deși-mi propusesem să șed blândă și calmă cât mai mult. Ca de obicei, fac precum un Pepsi (poreclă deja stabilită mie printre prieteni) ori de câte ori sunt martoră la comportamente lipsite de umanitate. Promit să vă povestesc curând.

Menționez că am tras de câteva ori bune aer în piept, dar tocmai spre seară a venit mult-așteptata liniște. Am privit-o, am și tras-o în câteva poze și apoi am mai privit-o până s-a dus de tot. 

O împart aici cu voi.