Ursuletul

Gradinita a fost locul acela unde puteam manca pe ascuns lipici din borcan. Spre care ma duceam purtand o geanta indigo cu un ursulet carand la randul lui un ghiozdan. Galben. Locul in care a ramas drept bir un ursulet mic de plus, cumparat de mama conform protocolului de cumparaturi aferent fiecarui parinte care-si inscria copilul la gradinita. De asemenea, gradinita a fost locul in care, o data pe saptamana, venea un om care tinea lectii particulare cu cativa dintre colegi. Iar din cand in cand, pana la noi razbea cate un « r, ratusca, ramurica. Inca o data ! » Tot acolo am invatat ca scara pisicii nu este casa scarii, ci sunt mai multe hartii lungi si colorate, amestecate intr-un sir ametitor. Locul de unde plecam cu buline rosii in piept, pe care le aratam apoi cu mandrie parintilor. Si tot la gradinita am auzit pentru prima data cuvantul « oceanist », despre care am aflat mai apoi ca nu insemna un fel de doctor.

Atunci cand am trecut in clasa intai, am incercat, secundata de Sorel, sa o induplec pe educatoare sa-mi returneze ursuletul. N-a fost cale. Si multa vreme i-am purtat pica. Acum insa stiu ca la un moment dat (dupa plecarea mea) un copil a auzit, la randul lui, un cuvant nou si i-a promis ursuletului o lingurita de lipici in schimbul intelesului acestuia. Iar ursuletul a acceptat, caci doar stiu din experienta cat de priceputi sunt ursuletii la dezlegarea enigmelor.