As putea spune ca mananc floricele de porumb de cand ma
stiu. Dar as minti. Mananc ciocolata de cand ma stiu.
Prima amintire a unui bol de floricele de porumb e legata
de bunica. De casa primitoare cu sobe de teracota pe a caror plita bunica facea
iarna floricele. Tin minte stiuletii de porumb, pusi de bunica la uscat pe una
din mesele din casa. Erau aranjati, parca cu religiozitate, pe o coala mare de
ziar si pare-se ca doar bunica se ingrijea de ei. Fiind si singura care tinea
mortis sa planteze doua randuri de porumb de floricele in gradina ei. Zic
gradina ei pentru ca undeva in spatele cuptorului de lemne din curte, bunica
planta ceea ce-i placea ei mai mult : pepeni rosii si porumb de floricele.
Datorita ei am aflat ca exista porumb de floricele rosu. Si tare gustoase mai
erau floricele facute de ea. Punea ceaunul pe foc, adauga uleiul si doar cand
acesta era incins punea boabele de porumb si adauga sare. Iar apoi, din cand in
cand, amesteca cu facaletul, ridicand usor capacul.
Nu trece o saptamana fara sa mananc de
cateva ori bune floricele. E aproape ca un tratament, ca un hap de vitamine, de
care nu pot sa ma leped si nici satura. Ceea ce-mi aminteste de o poveste spusa
de mama. O femeie batrana dintr-un sat trecea pe langa o casa, din care iesea
miros imbietor de floricele. Ajungand acasa, batrana si-a facut o mana de floricele,
pe care a trecut-o apoi prin masina de tocat. Si cu lingura, savura gustul
acela, pe care odata – pe cand era mai tanara- putea sa-l savureze facand uz de
proprii ei dinti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu