Vasili Grossman - Drumul

La începutul romanului său, Maria Arsene are următorul motto:

"Amintește-ți că memoria trebuie s-o lași moștenire.

Ca să nu moară odată cu tine.

Amintește-ți! Amintește-ți!"

Citind "Drumul" de Vasili Grossman, am realizat încă o dată cât de important este să păstrăm amintirea vie a anumitor lucruri. Se spune că istoria se repetă, iar oamenii nu învață din greșeli. Poate asta se întâmplă pentru că alegem să uităm, să ignorăm amintiri.

Pe lângă câteva scurte povestiri scrise într-un mod cât se poate de înduioșător, dar în același timp realist, în "Drumul" apar câteva povestiri în care sunt incluse mărturii ale supraviețuitorilor lagărelor germane. Povestirea "Iadul din Treblinka" este una dintre acestea. Aici, scriitorul aduce răspuns la întrebarea 'Care e rostul de a ne aminti astfel de orori?'; și anume, scriitorul are datoria de a relata, iar cititorul are datoria de a se informa pentru că ignorând istoria, rănim memoria celor morți.
Scrisă acum aproape 100 de ani, povestirea aceasta aduce în prim plan frământări și întrebări actuale. Foarte frumos continuă să afirme Grossman în cadrul povestirii că nu trebuie să ne concentrăm asupra responsabilității Germaniei față de atrocitățile comise, ci ar trebui ca toate popoarele și toți cetățenii actuali și viitori să aibă grijă ca așa ceva să nu se mai repete. Și să continue să-și amintească.

Ioana Duda – Jurnalul primei mele morți

Celebrul vers al lui Mihai Eminescu ('nu credeam să-nvăț a muri vreodată') mi-a vibrat în urechi atunci când am citit titlul cărții, așa că după ce am frunzărit-o un pic, am decis că trebuie s-o citesc.

Da, acesta este un jurnal. Însă aș adăuga că e un jurnal care poate fi al oricui. Cu toții am trecut prin frământări asemănătoare cu cele ale personajului principal, Valentina. Cu toții ne-am pus întrebări despre viață, moarte, viața de după moarte, dragoste, prietenie, rostul nostru pe pământ, fericirea pe care le-am adus-o celor dragi. 
M-am regăsit, cu precădere, în fragmentul în care Vale povestește cum mama ei o ruga să doarmă de prânz, alături de ea. Mi-a amintit de momentele în care și mama mea mă ruga să dorm, iar mie nu-mi era somn de nicio culoare. Din vremurile acelea au rămas cu mine două ziceri de-ale mamei. Prima, “ai dormit și tu exact cât a trecut cioara în zbor peste bloc”. A doua, “dormi acum; ai să mai vrei să dormi la prânz când vei fi mare și nu vei mai putea.”

Revenind, “Jurnalul primei mele morți” este o carte care te cucerește pe nesimțite. Dai pagină după pagină și realizezi, prea târziu, că ești luat prizonier. Și tot ce poți face e să continui s-o citești. Asta până când paginile neparcurse încep să se împuțineze și te gândești, cu teamă, că nu ești pregătit să-ți iei la revedere. Și atunci salvarea. “Va urma” de la finalul romanului face despărțirea un pic mai suportabilă.

Această carte care taie în carne vie și în care lucrurile sunt prezentate așa precum sunt, în cel mai direct limbaj posibil, vă va cuceri cu siguranță și pe voi.

Omidă

S-a mai dus un pic din ninsoare. Mocirlele își fac loc printre bucăți de gheață sau porțiuni albe ce acoperă pământul. Privesc pe fereastră, iar de acolo o creatură mă salută. O omidă și-a găsit locul pe un cablu negru și încearcă să-și ducă măiastra călătorie până la final. 

Philip O Ceallaigh - Și te trezești râzând

Ca oricare cititor care se respectă, sunt în căutare de cărți care să mă îmbogățească sufletește. Nu caut răspunsuri atunci când citesc, însă îmi doresc să descopăr momente descrise într-un mod inedit, lucruri banale ce capătă (prin scriitura autorului) valențe noi; caut vechiul în nou și noul în vechi. Și te trezești râzând este o carte care îmbogățește. La prima vedere, pare o narațiune simplă. Labirintul străzilor bucureștene te farmecă și te surprinzi întrebându-te, precum personajul principal, dacă și tu ești dispus să răspunzi chemării versiunii tale adevărate. 
Cărămizi apar, pe ici pe colo, prin narațiune. Vă las pe voi să descoperiți despre ce construcție este vorba în carte.

Cărămizi

Citind ‘Regele scamator Ștefan Iordache’, m-am trezit cufundată într-o lume în care cuvintele au rol de cărămidă. 

Și asta nu pentru că ar fi solide și aruncându-le împotriva altora, i-am putea răni. Ci pentru că e o lume în care stabilitatea se construiește cu ajutorul cuvintelor. Ștefan Iordache răspunde, rând pe rând, la întrebări generale despre viață, profesie, iubire și devotament. 

Dacă ai răbdare să frămânți răspunsurile în interiorul tău, poți ajunge la cărămizile la care am făcut referire mai sus. Apoi, poze și declarații ale celor care l-au cunoscut se aștern ușor peste povestea construită cu ajutorul spuselor lui Ștefan Iordache. Găsești puncte comune între declarația actorului și cele ale familiei, foștilor săi colegi și colaboratori, și atunci realizezi că e mare lucru. Pesemne că oamenii aceia chiar l-au cunoscut pe adevăratul eu al lui Ștefan Iordache.

Îmi amintesc când am învățat prima dată ce înseamnă un actor. 

Priveam la serialul ‘Caracatița’, când bietul inspector Corrado Cattani și-a găsit sfârșitul. Am început să plâng, iar ai mei nu mă mai puteau potoli. Tata venise chiar înarmat și cu o nuga. N-a fost chip. Apoi mama mi-a spus: ‘e un actor, ce joacă el acolo nu e adevărat. Păi, dacă ar fi așa, cine crezi tu că s-ar mai angaja și de bună voie să se lase împușcat?!’ Expresia fermă din ochii ei m-a convins, deși imaginea inspectorului căzut m-a mai urmărit ceva timp.

Apoi, peste câțiva ani, într-o duminică, în biserica Sf. Nicolae din Tulcea a intrat un actor. Avea o cămașă albă lungă, din in, căzută peste pantalonii bej. L-am recunoscut imediat, privindu-l cu nezaț. Părea să fie așa de înalt încât cu creștetul său lovea tavanul. Și atunci mi-am amintit vorbele mamei. El era un actor, coborât din ecran în realitatea care mă înconjura și pe mine deci mama nu mă mințise.

Ce e un actor?, freamătă în mine începutul din recitalul lui Horațiu Mălăele. Iar tot de acolo primesc răspuns: ‘care, uite, vezi prin mine/ ce e rău și ce e bine’. 

Dări

Un sunet devine alert și realizez că dacă nu grăbesc pasul, bietele mașini ce de abia așteaptă să demareze mă vor călca pe bombeu. Ajung pe trotuar. Pfiu, ce eliberare! Am scăpat și de data asta.

Încetinesc pasul. Suficient cât să mă bucur de scena din fața mea. O gheretă albă a unui magazin Panemar. O doamnă stă la coadă și privește zâmbind la cel din fața dânsei. Un școlar, ghiozdanul l-a dat de gol. O căciuliță albastră, mai-mai stă să i se prăvălească peste ochi, însă se ține bine. Pe vârfuri. Iar cu buricele degetelor strânge cu putere, să nu alunece, de tejghea.

Vocea vânzătoarei ajunge și la mine: nu avem.

‘Atuncea, da-ți-mi, vă rog ...’

Și nu-l mai aud. Însă mă gândesc cât de frumos sună pronumele de politețe.