Literele

Vara lui 1989 a fost una plina de incercari. Aveam 6 ani si o dorinta teribila de a ma remarca la « Ratele si vanatorii ». Insa toate eforturile mele erau amenintate. De lana. Care trebuia scarmanata cat mai urgent. Asa ca-n miez de ziua sedeam sprijinita cu spatele de sifonier si lucram. Si-asa de urat mi-era de mirosul lanii si de vremea ce-o simteam ca trece aiurea cand eu puteam sa ies afara sa ma joc, incat am fost fortata sa gasesc o solutie. Sa pitesc sub sifonier, pe sub covor sau chiar printre haine, din cantitatea zilnica de scarmanat. Nimeni nu avea cum sa observe. Ei bine, nimeni care nu face curatenie. Mama nu s-a incadrat. Asa ca m-am procopsit cu o norma zilnica si mai mare de lana. Cedand la insistentele mele, ai mei mi-au oferit o alternativa. Sa invat alfabetul. Alternativa care mi s-a parut cu mult mai interesanta decat scarmanarea lanii. Vazand ca jocul literelor ma prinde, tata – pe atunci zetar – m-a purtat pe taramul lor magic: Tipografia. Zgomotul brut al masinilor, mirosul de cerneala, mirosul de hartie si lipici, le mai simt si astazi. Tava masiva de litere din plumb, de diverse fonturi, in fata careia tata aranja articolele « in oglinda », parea la fel de sfanta si tainica precum un altar de biserica. Il urmam mandra prin toate sectoarele de lucru din incinta tipografiei, primeam cu gravitate complimente de la colegii lui si zambeam, incercand sa nu le adresez toate intrebarile iscate de curiozitatea ce ma macina in legatura cu toate etapele pe care le avea de « infruntat » hartia ca sa poata a se numi ziar.

Pastrez cu drag si acum carnetele facute special pentru mine si stampile pentru biblioteca familiei. Peste ani, scoala si profesia au fost marcate de vechile mele prietene : literele.