Cheile au insemnat mereu pentru mine dovada palpabila a
puterii incontestabile. Undeva era o usa, iar cheia era la mine in buzunar. Sau
de gat, conform modelului de « pe vremea mea ». Ori de cate ori
ceream voie sa ies afara sa ma joc, mama imi spunea: « Sa nu uiti sa
iei cheia ! »
Si nu uitam. Caci aveam o reputatie de sustinut printre
cei « de-o cheie » cu mine. Snurul acela impletit, de culoare gri,
era la fel de valoros precum o medalie.
O singura data am pierdut cheia. Ma trimisese mama dupa
paine, iar eu n-am binevoit a-mi pune snurul cu cheia la gat. Ci l-am tinut in
mana, alaturi de plasa pentru paine. Gandindu-ma ca nu era o urgenta, am facut
mai multe opriri. In spatele blocului, sa vad ce copii iesisera la joaca. La
toate parculetele de joaca din zona, unde am testat leaganele sau toboganele.
Intr-un final, am luat painea si m-am dus acasa. In fata usii insa, am realizat
ca n-aveam cheie. Am sunat la usa. Mama mi-a deschis contrariata caci stia ca
aveam cheie la mine. Dupa ce am concluzionat ca aceasta
« se pierduse », mama a propus sa vina cu mine s-o cautam. Si
astfel am reconstituit itinerariul tuturor opririlor mele pana la magazinul cu
paine. Ce-i drept, mama n-a fost prea incantata, dar asa si-a putut explica de
ce odata trimisa dupa ceva ajungeam mai greu acasa.
Bineinteles ca pana seara, copiii ce locuiau in aceeasi
scara cu mine mi-au gasit cheia. Era in spatele blocului. In iarba.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu