O poveste de Craciun

Anul acesta de Craciun am fost actrita. Aproape. Auzisem eu despre piese de teatru in care spectatorii erau implicati, insa conceptul nu imi era tocmai clar. Ne stransesem cativa pe la 7 seara si am asteptat pana a venit cineva sa ne conduca intr-o cabana veche, unde un Scrooge de sex feminin trasa linii peste foi vechi de hartie. Si de acolo Scroogea ne-a purtat in spatele cabanei, intr-o gradinita luminata de felinare. Prima oprire a fost aproape de o fantana luminata in albastru, unde spiritul Craciunului trecut ne-a intampinat si ne-a reamintit de asteptarile pe care le aveam cand eram mici. Apoi am purces pana la un copac, la tulpina caruia am zarit un fotoliu de lemn, obiect apartinand candva prietenului Scroogei. Pana sa ne intalnim cu spiritul Craciunului prezent, ne-au oprit pe drum suierul unui vant puternic si luminitele colorate ale unui brad inalt. Ne-am strans cu totii, unul langa celalalt, si am ascultat sfatul spiritului in timp ce deasupra noastra se desfasura freamat de crengi, iar ploaia ce se incapatana sa cada in locul zapezii ne pisca pe dupa fulare. Din cand in cand, intorceam capul si priveam in urma. Lumini jucau prin intuneric, nestingherite si solemne. Scroogea ne-a abandonat in fata unui staul, nu inainte insa de a ne ura sa ne bucuram de ce avem si ce simtim acum. Inauntru, parca mai frig ca afara. Vacute si tauri isi leganau capul, iar fiecare miscare era insotita de un danganit surd. Acolo, Teresa ne-a povestit cum si-a pastrat ea increderea in bunatatea oamenilor si cum nimic nu e intamplator. De fapt, cum nici aceasta noapte nu a fost intamplatoare. Si, poate pentru prima data, mergand spre casa am privit stropii de ploaie cu bucuria revederii primilor fulgi de nea.