Pages

Sunday, 8 July 2018

Cătălina Florina Florescu – Teatru



Am fost prezentă la evenimentul de lansare de la Carusel al volumului Teatru’ scris de Cătălina Florina Florescu. A fost minunat. Trei actori, doi doamne și un domn, au adus la viață pentru câteva momente sublime personaje din două dintre cele trei piese de teatru ale Cătălinei. M-a surprins plăcut fragmentul prezentat din piesa ‘Mia’ (iar ideea de a avea actori care să citească la lansare e genială), însă citind-o acasă aveam să mă îndrăgostesc de ea. De modul în care a fost scrisă, de subiectele tratate, de abordarea fără ascunzișuri a realităților (scriu realități pentru că ele, de fapt, sunt mai multe – și nu doar în piesa Cătălinei – realitatea din viața de cuplu, realitatea din societatea cu așteptările ei de la noi, realitatea din relațiile de prietenie, de familie și chiar cu străini ce i-am întâlnit doar o dată și care vor lăsa mereu urme adânci în noi – fie prin bunătatea sau răutatea de care au dat dovadă).
Una dintre invitatele Cătălinei a subliniat, la un moment dat, că rar ne e dat să citim/ să vedem pus în scenă/ să vorbim despre teatrul scris de femei. Și așa și e. Nu vreau să caut mai mult înțeles în asta, dar informația mi s-a părut revelatoare.

Celelalte două piese se remarcă și ele printr-o abordare tare interesantă. Ambiguitatea cadrului în care se desfășoară piesa “Ce rămâne după viață?” mi-a amintit pe alocuri de “Așteptându-l pe Godot”. Dar, în același timp, ambiguitatea asta are o parte ‘umană’- dacă lipsa preciziei poate fi umană – care caută răspunsuri, caută rezolvări, dar nu le forțează.

Un cățel care vorbește este personajul principal al piesei “Cățelul sinucigaș și Laika”. Un cățel care dă dovadă de atât de multă căldură și spirit de observație, încât înțeleg de ce autoarea a menționat că i s-a părut că unele lucruri pot fi spuse mai cu blândețe și mai cu tact de către un cățel decât de către un om. Piesa e cu atât mai reușită pentru că m-a făcut să mă gândesc la Laika cum nu mi-aș fi imaginat până acum s-o fac.

Indicațiile regizorale de la începutul fiecărei piese denotă priceperea, dar mai ales dragostea autoarei pentru teatru. Într-o lume care căută noi valori la care să se alinieze, care își caută identitatea dar în același timp vrea să se și reinventeze, teatrul e printre singurele forme de artă (sau de literatură) care ne poate conduce ușor către răspunsurile pe care le căutăm. E, dacă doriți, un alt fel de tip de oglindă în care putem să ne privim.
Oglindiți-vă în teatrul scris de Cătălina Florina Florescu. Aveți nevoie de acest lucru!

Thursday, 14 June 2018

Mitul eternei reîntoarceri - Mircea Eliade



Titlul provocator merită lectura cu prisosință. Nu veți fi dezamăgiți. Vă spune asta un profan, fără studii în domeniu și pretenții cum că ar înțelege mai mult.
Când eram copil, nu mi-am pus niciodată problema repetiției. Era frumos că iepurașul venea cu încălțări noi, iar Moșu’ mă umplea de cadouri, printre care ciocolata era regină. Peste ani, m-am regăsit întrebându-mă la ce bun toată ciclicitatea asta. Ei bine, avem anotimpuri, dar de ce trebuie s-o luăm de capăt cu porcul sau cu iepurele. Și până la urmă, orice creștin se consumă psihic și spiritual cu toată trăirea de la naștere la moarte și înălțarea lui Iisus.
E frumos descrisă în cartea lui Mircea Eliade nevoia asta a omenirii, înscrisă în ADN, de a găsi rost și menire pentru orice. De a face timpul să pară mai puțin trecător, mai puțin implacabil și mai mult la dispoziția noastră – căci mereu se întoarce; iar e Crăciun, iar e Paște, iar e An Nou. Și mai departe, frumos e trasată și explicată cum apare ea la indieni, de unde vine și karma. Ideea că orice ai suferi, la un moment dat vei fi răsplătit. Sau dacă ai făcut fapte rele, ele te vor urmări și vei plăti la un moment dat în viață.
Nevoia asta gravă a ființei umane de a găsi o explicație pentru orice. Sau o balanță. Cât de mult ne sperie neexplicatele!
Citind am realizat că o ‘eternă reîntoarcere’ se găsește în relația copil-familie. Căutăm cu disperare în proaspăta ființă ceva să ne reprezinte pe mai departe, să dăinuim, să trăim prin ei... să ne reîntoarcem.

Tuesday, 15 May 2018

Caut job. Uimiți-mă!


Nu știu alții cum sunt, însă eu mă pot mândri cu experiențe vaste. Dintre ele, se remarcă statutul de candidat în căutarea unui loc de muncă. De la bizar, la comic și tragico-comic, experiențele mele mă scot din anonimat ori de câte ori subiectul este tratat în jurul meu.
Fiind om de litere, căutările mele au avut în centru posturi precum profesor, traducător, copywriter sau content writer. Atât în țară, cât și în străinătate, viața mi-a asigurat material didactic.
Profesor
Când locuiești într-o țară a cărei limbă n-o vorbești, dar engleza e la căutare și tu ești în posesia a oareșce cunoștințe, profiți de ocazie și-ți iei avânt. Zis și făcut! Cel mai amuzant e să fii prezentată drept vorbitor nativ, când tu știi că limba oficială în România este româna. Apoi, însă, când realizezi că ești prezentat cu titlul de nativ doar pentru ca școala să ceară mai mulți bani de la părinți pentru orele tale de limbă engleză, parcă nu mai e la fel de amuzant.

În ultimii ani, mi s-a conturat o certitudine cu privire la România: mutatul dintr-o regiune la alta poate echivala cu un stres survenit în urma încercării de adaptare. Sau de readaptare, după caz.
Momentul cel mai prețios în căutarea unui post de profesor a fost când am avut un interviu cu directoarea unei școli private. Simpla curiozitate cu privire la numele meu de familie a dat curs mai multor întrebări cu iz personal. Când a aflat că soțul meu e cetățean francez, doamna mi-a adresat următoarea întrebare – "Și cum e să fii căsătorită cu un francez?". În primele secunde, am crezut că e o glumă, că nu se aștepta un răspuns din partea mea. Dar doamna insista. Neștiind ce să-i răspund (neavând o altă căsnicie în spate, să pot face comparație), am afirmat că trebuie să fie la fel ca atunci când ești căsătorită cu un român. Doamna n-a fost mulțumită. Deloc! Și m-a corectat, căci știa dânsa mai bine, că musai trebuia să fie diferit, mai romantic. Iar la experiența profesională nu ne-am mai întors.

Copywriter/ Content writer
Toată lumea se pregătește înaintea unui interviu. Cei mai pregătiți au fost cei de la o companie care, după ce m-au întâmpinat, m-au primit într-un birou și apoi m-au lăsat vreo 10 minute să enumăr performanțele mele profesionale de până atunci. Când eram mai în toi, m-au oprit să mă întrebe pentru ce post am venit la interviu. Le-am răspuns că venisem pentru postul pentru care fusesem sunată cu o zi înainte – cel de copywriter. "A, ne pare rău, dar noi nu mai avem de foarte multă vreme un astfel de post disponibil". M-am ridicat, am zâmbit frumos și m-am așteptat să mă întâmpine tortul la ieșire. Încă îl aștept!

Test. Cuvântul acesta și-a pierdut sensul. Pentru mine, e aproape o înjurătură. Sau un abuz. Ca mine trebuie să fie mulți care remarcă abuzul la care sunt supuși oamenii care își caută un job într-un domeniu creativ. Am scris romane întregi cu titlu de teste. Prostul se deșteaptă. Odată și odată! Cum mi s-a întâmplat când mi s-a cerut să rezolv un test care m-ar fi costat 13 ore de muncă. Neplătită. Da, și nu eu le-am estimat. Slavă cerului că nu l-am livrat! Poate că dacă am fi mai mulți care ne-am împotrivi unei asemenea propuneri, astfel de pretenții nu ar mai exista.

Alții se joacă de-a baba oarba cu bieții candidați. Drept răspuns la CV-ul pe care îl trimiți, te potcovesc repede cu un test în care trebuie să scrii texte care să aibă între minimum 700-2000 de cuvinte. Fără nicio altă întâlnire în prealabil. Da, sigur. Nu mai avem atât de mult timp. Dar și pentru că trăim în secolul vitezei ar trebui să arătăm un minimum de respect față de timpul pe care un candidat îl alocă în cadrul unui proces de recrutare.

Există un modus operandi în recrutare? Cu toată siguranța, da. Când chemi un om pentru primul interviu, nu-l întrebi ce dorește de la postul respectiv, nu îi descrii ce îți dorești de la un potențial angajat, ci doar îl arunci pe candidat într-o cameră, îi pui un calculator la dispoziție și îl lași să-ți rezolve un test care durează aproximativ 4 ore, se presupune că ai făcut o minimă triere prin CV-uri. Am presupus greșit. Peste ceva timp, când m-au sunat să-mi spună că am luat testul (Ah, testul!!!) și că mă invită la o discuție cu potențialul șef, m-am prezentat cu speranțele cu care te duci la un al doilea interviu. Ciuciu! După 5 minute, mi-a fost comunicat faptul că interviul se oprește. Motivul? N-aveam suficientă experiență. Am întrebat atunci de ce m-au chemat. Mi s-a spus că făcusem foarte bine la test. Pesemne că nu suficient, dacă lipsa experienței m-a descalificat. Procesul lor de recrutare se desfășura precum celebra vorbă 'a pune căruța înaintea cailor'.

Citind atât de multe anunțuri de angajare, am învățat să recunosc după descrierea postului când angajatorul n-are chiar o idee clară despre ce-și dorește de la un posibil candidat. Mai tare, însă, te ia pe nepregătite când te duci la un interviu și ți se cere să lucrezi în ture, în timpul weekendului, iar în primele două săptămâni să te joci de-a casierul, femeia de serviciu, brutarul, portarul și să ieși bine și la inventar – deși niciuna dintre aceste provocări nu ți-au fost nici măcar în treacăt menționate în anunțul pentru care ai aplicat. Din nou, timpul înseamnă bani. Pentru ambele părți. De ce, totuși, cel al candidatului valorează mult mai puțin?! Dacă aș fi știut, nu i-aș fi deranjat cu candidatura mea și nici ei nu și-ar fi pierdut timpul cu un interviu cu mine.

Când ești condusă într-un birou cu jaluzelele trase și e atât de întuneric încât ai putea să-ți bagi degetele în ochi, nu poți decât să te gândești că intervievatorul a avut o noapte albă și nu vrea să te sperie cu cearcănele sale. Totuși, intervievatorul e o fată destul de tânără și vioaie. Te surprinde chiar să vezi că după cinci minute de când a intrat în biroul în care tu o așteptai de mai bine de douăzeci, se îndreaptă către întrerupător și aprinde lumina. Tocmai bine să ți se vadă expresia de mirare când ți se comunică faptul că pe lângă munca tipică a unui copywriter, tu trebuie să vii cu idei de ordin botanic cu privire la crearea unor suplimente alimentare care să se vândă precum pâinea caldă în îndepărtata Americă. 
În asemenea circumstanțe, te bucuri nespus că mama ta a avut o bucătărie bine echipată, în care se găsea nu numai minunăția scrisă de Sanda Marin, dar și cea de Maria Treban. Ciuboțica-cucului ameliorează disconfortul respirator. O, și încă cum!!!

Friday, 4 May 2018

Cu ocazia zilei de naștere a lui Vlad Mușatescu


96 de ani de la nașterea scriitorului român care mi-a marcat adolescența și, mai târziu, scriitura. Mi-a fost dat încă un an în care se mă bucur de operele lui, de spiritul său jovial și mereu tânăr. Nu pot să îmi imaginez cum ar fi arătat dragostea mea pentru cărți, pentru oamenii spirituali și pentru aventuri dacă Vlad Mușatescu n-ar fi scris. Dar știu cum se prezintă toate acestea pentru că a scris. Ce bucurie mai mare?! Și astfel mi-am propus să vă bucur și pe voi, păstrându-i memoria vie.
Vlad Mușatescu dăinuie!

“     - Geaba te chinui, coane! Nici să tragi cu tunu, că tot nu-l trezești pe domnu profesor... Parcă eu nu paț la fel!
-   Cum adică, și matale ești rău la pileală?, mă interesez supărat.
-    Eu? De când am trecut la pocăiți, nu mai pun strop de băutură în gură. Ziceam de dom profesor. Că-l cunosc mai de multișor. Așa paț cu dânsu. Mi-adoarme în trăsură, și n-ai cum să-l aduci la viață...
-    Și nu-i știi adresa de-acasă?
-     Mai defel! Dacă nu vorbește... Cum s-o afli? Că lucrez numai de noapte. Și-l iau pe dom’ profesor numai cherchelit, că și dânsu’ le bea tot noaptea. Altminteri, e-om tare de treabă. Îl duc la mine-acasă, îl culc laolaltă cu nevastă-mea în pat, iar eu mă vâr între ei, să nu iasă vreo dandana, și-a doua zi îmi plătește la țanc. Chiar și cursele pe care nu le-am mai făcut... Că-i om corect.
(fragment din „Aventuri aproximative”)

Thursday, 5 April 2018

Ordinul Divin, 2017

(sursă foto: IMDB)

Cu un scenariu curajos și provocator, filmul "Ordinul Divin" e mult mai mult decât o simplă prezentare a luptei feministe pentru drepturile în societate ale femeilor.

De obicei, oamenii se simt rușinați să vorbească despre feminism - și asta din cauza faptului că în capul lor s-a conturat ideea că feministele sunt niște femei agresive care urăsc bărbații. Alții mă pun la colț când deschid subiectul, atrăgându-mi atenția că acum femeile au acces la orice și situația s-a schimbat mult, ba chiar femeile au parte de discriminare pozitivă (vezi luna femeii, cu mărțișorul și florile aferente).
E drept, lucrurile s-au mai schimbat. Însă prejudecățile încă mai dăinuie. Recunosc că m-am gândit cu teamă, câteva zile la rând după ce am urmărit acest film, la faptul că într-un anume canton din Elveția de abia în 1990 femeile au avut dreptul la vot. 1990 a fost ieri. Normal că prejudecățile dăinuie.

Să vă dau un exemplu din 2018?! Am recomandat unui bărbat pe Goodreads o carte scrisă de o autoare română (pe Goodreads, dacă oferi unei cărți un rating de patru sau cinci stele, ai posibilitatea de a o recomanda prietenilor tăi). Răspunsul primit a fost înfiorător. Bărbatul în cauză mi-a trimis un mesaj în care mă întreba ce anume din înfățișarea lui mi-a dat impresia că 'ar fi gay'. Dar și mai mult, domnul în cauză a considerat oportun să diminutiveze titlul cărții recomandate de mine. Vă las pe voi să trageți concluziile.
Avem nevoie de cât mai multe astfel de filme. Nu pentru că urâm bărbații, ci pentru simplul fapt că femeile nu trebuie diminutivate.

Wednesday, 28 March 2018

Brandul Emilia Muller

Cineva m-a întrebat deunăzi cum m-aș prezenta pe mine, ca brand. N-a fost ușor, dar am reușit să îmi fac o descriere succintă. Iacătă:

Cu un zâmbet care pare să-i locuiască mereu buzele, Emilia Muller debordează de creativitate, muzicalitate, râset, dorință întru reciclare și prietenie. Deși e un om organizat, Emilia Muller nu umblă doar cu liste de to-do după ea. Uneori notează versuri, idei de articole, de cărți și chiar de croitorit haine. 
Citește cu aviditate și e capabilă să facă și recomandări de lectură. Când nu scrie, Emilia Muller vede filme. Multe filme, și multora dintre ele le scrie recenzii pe unuldintre cele patru bloguri pe care le gestionează. 
Emilia Muller râde. Cu forță și fiind conștientă că e unul dintre cele mai eficiente sporturi pentru mușchii feței. Și aici ajungem la muzicalitate. Emilia Muller cântă. Frumos, după spusele ei. Alții mai au, însă, ezitări. 
Prieteni?! Pe unde nu are Emilia Muller prieteni?! Cunoaște prea bine valoarea prieteniei și știe că nimic nu se face decât cu oameni, prin oameni și pentru oameni. 
Emilia Muller e pasionată de reciclare. A orice. S-a ocupat mai mult de reciclatul hainelor vechi (ale ei, ale prietenilor sau familiei), pe care le peticește sau le dă o nouă utilizare. Cea mai încântătoare lucrare reciclată (care n-a fost un obiect vestimentar) o constituie un cântar rotund de lemn. Când s-a defectat, Emilia Muller n-a avut inimă să-l arunce la coș. L-a oprit, l-a pictat și apoi i l-a dăruit unui prieten drag, să-i înveselească sufrageria. 
Emilia Muller scrie. Și publică. A ajuns la patru cărți și jumătate. O nuvelăO poveste pentru copii, pe care a și ilustrat-o (a, da, îi place și să deseneze). O colecție de scurte povestiriEdiția bilingvă a colecției de scurte povestiri – în limba română și engleză - (de aici și povestea cu jumătatea de carte). Și romanul. Primul ei roman, care poartă un nume pitoresc – “Cusătoresele”
Iar dacă ar fi să-și aleagă o melodie, brandul Emilia Muller ar suna așa:


Thursday, 22 March 2018

Zully Mustafa - Al treilea călător


Am citit romanul "Al treilea călător" scris de Zully Mustafa cu o încentineală impusă. Mi-am dorit să nu se termine prea repede și nici să ratez momente, trecând cu repeziciune. Au fost multe dăți în care am închis romanul și am rămas cu privirea pierdută. Cred că la fel pățește oricare cititor care descoperă că acea carte pe care o citește e scrisă pre limba sa. 

“Aceste mereu împungeri de la spate să dai ce ai mai bun din tine, cât mai repede, cât mai la timp, zoreala asta tembelă, ucigașă de spirite, de căutare a cuvintelor potrivite, când eu îmi doream doar tihna scrisului. Și să am destui bani să-mi cumpăr fuste colorate cu care să văd lumea sau floricele de porumb.” 
(fragment din "Al treilea călător")

În anul în care am citit prima dată romanul "Strugurii s-au copt în lipsa ei" eram în căutare de un Camino de Santiago, doar că nu știam că el există. Odată ce am terminat de citit romanul, experiența mă transformase atât de mult încât m-am mirat și eu de cât de simplu îmi fusese să privesc apoi lucrurile dintr-o altă perspectivă. De fapt, nu simțeam nevoia unui pelerinaj, dilema mea consta în faptul că aveam prea multe răspunsuri la întrebări pe care nu aveam curajul să mi le adresez.
Peste ani, aceeași experiență am avut-o cu romanul "Al treilea călător", iar de data aceasta acțiunea se defășura, în mare parte, pe Camino. O revelație, două, trei... Cine le mai știe numărul?! Ideea e că am cuplat întrebările de răspunsurile deja știute și astfel am închis cercul. Ce poate fi mai liniștitor decât asta?! Pesemne că cititul cărților lui Zully echivalează în spiritul meu cu efectuarea unui pelerinaj. 
Și pentru că nu-mi place să dezvălui prea mult din misterele lumii unei cărți, vă voi menționa punctele în care m-am regăsit - pofta de a merge în lume cu o prietenă, râsetele nesfârșite ce nu-și găsesc explicații în capul celor din jur, jocuri de putere, minciuna, gustul amar al dezamăgirii, ascendenții din zodiac, frustrarea muncii de traducător cu toate neplățile din partea beneficiarului, oameni sumbri ce n-au nimic de-a face cu un domeniu menit să aducă lumină și inspirație, oameni frustrați și colțoși, pregătiți să te sfâșie imediat ce întorci spatele, străini care te dau cu picioarele în sus prin actele lor de bunăvoință și omenie, umbra cuiva drag care a plecat de mult.
Vă recomand să citiți romanul "Al treilea călător" de Zully Mustafa nu pentru că am avut eu o experiență frumoasă, ci pentru că sunt sigură că și voi veți avea una la fel de frumoasă.

Thursday, 15 March 2018

Roxana Cazaciuc - Ghicitori pentru Lulu


Citind ghicitorile Roxanei, nu numai că dai în mintea copiilor, dar rămâi acolo suspendat, fermecat de natura poznașă prezentată. Toate cuvintele îmbie la vacanță și, inevitabil, mă regăsesc simțindu-mă în curtea bunicilor. Lucru deloc facil de făcut, însă Roxana are darul de a face vrăji din condei. Iar soarele pare să fie unul din secretele ei. Altfel, cum aș putea explica de ce îmi place așa de mult această ghicitoare?!



Tuesday, 13 March 2018

Orașul în literatura Emiliei Muller

De curând a avut loc festivalul "Orașul și literatura" și, asistând într-o seară la discuțiile despre influența orașului asupra literaturii, am reflectat apoi asupra cărților mele. M-am născut și am crescut la oraș și, foarte rar, am vizitat satul. E drept, satul are un anume farmec, și asta și pentru că aveam mai multă libertate decât la oraș, bunicii erau mai îngăduitori și dornici să ne facă toate poftele, aveam fructe la discreție - pe care le puteam culege ușor și cu mâna - și aveam un câine, care era al meu pe întreaga durată a șederii. Și totuși, n-aș da nicicând orașul pe sat. Din multe considerente, printre care enumăr și vorba cântecului "dați-mi cinematograf".
Am căutat orașul prin literatura mea și iată ce am găsit.



Monday, 12 March 2018

Otilia Țeposu – Drușca. Povești de la marginea pădurii

Cartea aceasta e scrisă cu atât de multă blândețe, încât ai sentimentul aievea că-ți mângâie cineva creștetul. Te pierzi cu multă ușurință în farmecul poveștilor copilăriei și asta și pentru că ceva din trecutul fiecăruia dintre noi încă mai are stăpânire asupra noastră și asupra simțurilor noastre. Citind cartea, îți pierzi cumva vârsta. Nu ești nici adult și nici copil. Ești un bol de amintiri în care s-a stârnit furtuna și miroase a frig și a Crăciun, a mere coapte și porumb fiert, a veselie și protecție, a vară și a pere, a râset și primăvară, a povești fermecate și descoperiri uluitoare, a staniol colorat care încă mai păstreză mirosul ușor amar al ciocolatei, a porumb de floricele și plăcintă cu brânză sărată, a eternă tinerețe și bătrânețe, a îmbrățișări calde și leuștean, a praf în bătaia vântului și a liniște de nopți de iarnă. Și a pâine. Eterna pâine care ne aduce mai aproape. De cine suntem și cine am fost. Și de noi, în care se ascund atâtea variante ale noastre de care am uitat.
Undeva în carte, apar următoarele propoziții, niște bijuterii, de altfel, pe care vi le dau și vouă drept păstrare:
„Nimeni nu este perfect, tuturor ne lipsește câte ceva pe lumea asta. Important e să fim liberi ca să putem acoperi aceste lipsuri.

Friday, 9 March 2018

Din romanul "Cusătoresele" citire

Vestimentația și accesoriile au fost asigurate de Squirrel.


For my English-speaking friends, the text in English below:
(Excerpt from 'The Sewing Club')


I went out of my apartment building just on time to catch the rain. The parka I was wearing was surely going to show its utility. I put the hood over my cap to make sure that I wouldn’t arrive soaking wet to Eliza’s house. The month of March was kind of moody, or maybe I was feeling that way about it giving that I was coveting summer and spring seemed to want to leave me with a brutal impression. Raindrops were furiously splashing over the causeway and, from time to time, the drops would hit my black pants. There, the drops looked like mercury drops easing their way into the fabric. Then they would quickly vanish, leaving behind an even blacker spot.
On the streets, people were armed and fighting using their umbrellas, which were very eager to throw themselves forward, just like a top of an epee. Some had already given up and were walking with fast and small steps, keeping their heads bowed. At the end of the street, the flashes of a car blinded me, and for a while I could only see a yellow background over which silvery needles were madly coming down from the sky. I turned right and went down the hill. Soon, I arrived near Eliza’s house. Across the street from her house there was a block of flats. There, nobody could notice me, and more, I was sheltered from the rain. I stopped in front of the entrance to the block of flats and took down the hood. The lightbulb from the light pole illuminated the street on which cars were passing by. They were fighting the waters while trying to mount; waters that were menacingly coming down towards them. What a show! And how tricksome are we, the human race, as we fight armed against nature.

Thursday, 8 March 2018

De Ziua Femeilor, un mic cadou - Vlad Mușatescu

(Din secțiunea semne și momente Evrika)

Istoria literaturii române scrisă de George Călinescu pălește grav în fața “Aventurilor aproximative” ale lui Vlad Mușatescu. Ca să nu mai zic că n-are deloc același farmec! Recomandări de lectură, scriitori, poeți, critici literari, toți – fie mai de seamă o nu, sau care ar fi avut toate șansele să ajungă de seamă și nu s-au aliniat planetele corespunzător- apar aici. Prima data când am citit “Aventurile” eram prea necoaptă să înțeleg valoarea literară a acestor bijuterii de cărți. Astăzi, le parcurg și îmi iau notițe. Trec numele celor menționați aici pe foițe, iar apoi voi parcurge la căutarea și citirea operelor lor. Vlad dăinuie! Nu numai prin opera sa minunată, dar și prin moștenirea de recomandări literare pe care ne-a lăsat-o.
Bucurați-vă de fragmentul de mai jos:

“Nu era singur. Lângă dânsul se afla și se voia nerăbdător un bătrân, spelb și acoperit de scrumul vârstei, nițel aduse de spate, în ciuda staturii ce depășea normalul, și care-și sprijinea mâna pe umărul unei fetițe firave cu ochi luminoși și de o culoare nedefinită.
Dându-și seama de impolitețea sa, Tătălici s-a grăbit să mi-l prezinte, invers decât s-ar fi cuvenit:
-         Petre Bellu și nepoțica sa!...
Aici nu mai țin minte dacă a spus nepoțică sau fetiță. Mă rog, nu are importanță, după atâta amar de vreme. Imediat am receptat numele și, pe loc, mi-a și intrat în funcțiune unul din releele implantate în cortex. Și numaidecât mi-au apărut în fața ochilor copertele unor cărți din “Colecția celor 15 lei”: “Apărarea are cuvântul” și “Cazul doamnei Predescu”. La data când se iviseră pe piață, cu mare tam-tam, Petre Bellu devenise, în doi timpi și trei mișcări, o celebritate a zilei.
Nițel emoționat, i-am strâns călduros mâna și i-am declarat cu infinită simpatie:
-         Maestre, domnule Bellu, nici nu vă imaginați cât sunt de bucuros să vă cunosc! Și încă în viață... Credeam că nu mai trăiți. De-atâția ani, o veșnicie, nu s-a mai pomenit numele dumneavoastră. Oarecum și normal, la venerabila dumneavoastră vârstă!...
-         Păi, câți ani îmi dai, scumpule?, s-a arătat surprins popularul romancier.
-         În niciun caz mai mult de șaptezeci, maximum șaptezeci și doi!
De fapt, îi mai scăzusem ceva, de la mine, din etatea pe care-o arăta manifest.
-         Halal de măiculița mea, parastasuei de viață, dacă mai mă țin încă atât de bine!, a exclamat Petre Bellu. Bravo mie, domnule dragă! Anul ăsta împlinesc cincizeci și patru de ani. E bine?
În aceeași clipă, am simțit cum îmi paralizează coardele vocale. Și nu i-am putut, evident, răspunde nimic. Bratoloveanu îngălbenise, eu mă-nroșisem, iar fetița aceea plăpândă icnea înăbușit, gata să plângă. O făcusem de oaie!
Petre Bellu, sesizând ridicolul situației în care mă vârâsem singur, cu propriile și sensibilele mele antene apreciative, m-a scos cu mâinile lui din găleată. Chicotind amar, m-a invitat cu glas blajin:
-         Hai cu mine, domnul meu, să-ți arăt unde-i vila editurii matale. Deși îți par un matusalem, am să-ți ajut la căratul bagajelor. Unde le-ai lăsat?...
-         În fața vilei compozitorilor!
-         Perfect! Ăștia nu fură. Decât arareori. Și numai melodii auzite la radio, când îl potrivesc pe Londra, Paris sau Roma... Iar în ultimul timp, și pe Moscova!...
Condus de Petre Bellu, Tătălici Bratoloveanu și fetiță, am ajuns, în sfârșit, la casa de odihnă a “Editurii de Stat”."

Tuesday, 6 March 2018

Despre o casă

Am descoperit, ascultând Radio România Cultural, un proiect dedicat Anului Centenar. În fiecare luni, în cadrul emisiunii "Orașul vorbește", o casă din București își spune povestea.
Întâmplarea a fost să trec chiar într-o luni pe lângă o casă din cartier la care mă tot zgâiam de vreo două luni încoace.
Prima dată, am zărit-o la apus. Terenul vilan din față și blocul din spatele ei m-au făcut s-o remarc mai ușor. Dar nu doar contrastul a avantajat-o. Patina timpului a atins-o și îi dă un farmec aparte.
Zidul din cărămidă probabil că a funcționat la un moment dat drept sprijin pentru o boltă amplă de struguri parfumați.
Pesemne că noul trebuie să se fi mutat acolo. Altfel nu-mi explic aparatul de aer condiționat și parabola TV.

Coșurile din cărămidă roșie și stâlpii electrici din lemn accentuează senzația că m-am întors în timp, fără vreo mașinărie fantastică. Boltele ferestrelor continuă să-i confere un aer nobil deși starea de neîngrijire e avansată.
Probabil că dacă mi-ar vorbi, casa aceasta ar avea multe lucruri interesante de povestit. Și nu mă refer doar la baluri, costume frumoase, muzici fermecătoare și oameni aleși. Mi-ar explica, poate, cum s-a schimbat lumea de când a fost ea construită și cum, totuși, nu s-a schimbat. Nădăjduiesc să cred că dacă ochii mi-s bucurați la vederea ei, așa trebuie să li se fi întâmplat și celor ce au construit-o. Cu care, deci, am multe în comun, bucurându-mă și eu la vederea frumuseții. Uneori ne e greu să păstrăm legătura cu trecutul. Considerăm că e apus și nimic din el nu se mai regăsește în prezent.
Și, totuși, da. Ceva se regăsește. Frumusețe.

Sunday, 4 March 2018

Noutăți

Romanul "Cusătoresele" vă așteaptă la secțiunea Noutăți din Librăria Humanitas de la Cișmigiu.
Poftă bună la citit!

Tuesday, 27 February 2018

"Desculț" - Zaharia Stancu


"Să nu uiți, Darie!"
Un îndemn pe care l-am purtat cu mine ani și ani. Prima dată, l-am citit într-o culegere de exerciții pentru limba engleză. Apoi, avea să-mi răsune din nou prin îndemnul din romanul lui Maria Arsene. Astăzi, l-am parcurs fără alți intermediari. Citind romanul, am realizat că e mai bine că am sau s-a lăsat atâta vreme până să-l citesc. L-am înțeles altfel. Am înțeles altfel frământările expuse în foile astea care păreau să prindă viață și să strige ele adevărurile pe care le-am uitat sau le-am dori uitate. Pe alocuri, mi-a adus aminte de "Ridicat de la pământ". E ciudat că am înțeles scriitura românească privind-o prin ochii unei scriituri portugheze. Pesemne că popoarele se aseamănă mai mult decât știu ele. Iar bariera limbii devine inexistentă pentru cei ce au trăit aceleași experiențe. De fapt, același lucru îl susține și Zaharia Stancu în roman, menționând că "flămânzii se recunosc între ei după privire", neavând nevoie să-și adreseze vreun cuvânt.
E mult adevăr în romanul "Desculț" al lui Zaharia Stancu. Din sutele de exemple redate, unul dăinuie, din păcate, în continuare în societatea noastră:
"- Muierea nebătută e ca moara neferecată...
- Parcă spusei c-o iubești!...
- Tocmai de-aia..."
La final de roman, mi s-a îngăduit un alt îndemn pe care să-l port cu mine de acum încolo:
"Caută în toate câte le vezi tâlcul lor adevărat și adânc, Darie!"

Sunday, 25 February 2018

În contratimp, 2016

Secrete, secrete și iar secrete. Neprevăzutul, firea umană, fidelitate, dragoste, avere, faimă și relații de familie. Iată câteva din ingredientele acestui film incitant. Scenă după scenă veți fi asaltați de noi și noi indicii care vă vor face să vă schimbați părerea cu privire la identitatea vinovatului.
Pe scurt, un antreprenor de succes este acuzat de crimă și, presionat de timp și de apariția unui martor-surpriză, trebuie să ofere cât mai multe informații pentru a-și consolida cazul și nevinovăția.
Un film musai de văzut!

Friday, 23 February 2018

Un video de la lansarea romanului "Cusătoresele"

Cineva a spus că dacă îți dorești foarte mult să citești o carte despre un subiect anume și acea carte nu există, ar fi bine s-o scrii chiar tu. Și am. Iar mai jos aveți un mic video de la evenimentul de lansare a cărții care nu a mai fost scrisă până acum.

Monday, 19 February 2018

Peste timp

Recitesc cărțile dragului Vlad și descopăr, cu multă surprindere și încântare, lucruri pe care nu le-am remarcat, afinități și coincidențe. Ca de pildă asta 
Nuvela a plecat de la îndemnul de pe prima pagină din cartea O.K.” scrisă de Maria Arsene.
Deși știu că e ușor să le dai semnificație anumitor întâmplări, îmi rezerv naivitatea de a crede în semne.
Și când te gândești că multă vreme și eu am crezut că Maria Arsene a fost o femeie!

Thursday, 15 February 2018

Suntem diferiți, iar acest lucru ne dă farmec. Nouă și lumii noastre.


O campanie frumoasă își oglindește chipul pe meleagurile noastre. O campanie care are în centrul ei educația. Am fost invitată și am răspuns cu multă mândrie invitației.
M-am tot gândit dacă să scriu din perspectiva unui profesor (dat fiind că la un moment dat m-am mândrit și eu cu apelativul doamna - profesorii știu de ce), dar am ales să scriu din perspectiva unui elev. Cu toții am fost la un moment dat elevi și înțelegem mai bine decât oricine anumite probleme ale educației. Mai ales pentru că acum avem ocazia să le privim și dintr-alte unghiuri.
Mă număr printre aceia care consideră că experiența trăită formează părerea. 
Iar părerea mea o găsiți mai jos:

Copil fiind, nu înțelegi de ce ține atât de mult lumea la scrisul citeț. Dacă ești ambițios, încerci și încerci până când reușești să obții ceva de Doamne-ajută. De nu, rămâi cu gustul amar că  nu te-ai ridicat la standardele așteptate. Încerci să pătrunzi misterul rotunzimii literei a, dar ceva îți scapă. E drept, litera scrisă de tine e ușor colțuroasă, prezintă iregularități și, pe alocuri, ștersături. Dar se înțelege. Am înțeles-o eu, a înțeles-o mama și a înțeles-o și colegul de bancă, Mircea.
Mircea e apreciat. El posedă acel scris citeț. Dar e mai dificil cu cifrele. Sigur, le poate scrie, dar îi este mai greu să le calculeze. Am încercat să-i explic cum calculez eu, dar se vedea clar pe fața lui că nu mă înțelege. Hm, oare abilitatea de a face calcule este precum scrisul citeț?! Cine posedă o asemenea abilitate se mândrește cu ea; și cine nu, se ascunde cât poate, încercând să nu fie descoperit prea curând?!
Eu sunt Ana. Eu le posed pe amândouă. Scriu citeț și sunt maestră la făcut calcule. Mai greu e cu păstrarea liniștii. Îmi place să vorbesc. De fapt, am aflat asta de curând, de la o prietenă. Dar vorbitul mă calmează și mă ajută să mă concentrez. Când e liniște în clasă, iar noi avem de scris sau de calculat, mă trezesc admonestată. Vă vine să credeți că nici măcar nu realizez când încep să vorbesc?! Se întâmplă, cumva, fără mine. La fel cum i se întâmplă Mirunei când încearcă să scrie citeț. Scoate limba. I-am spus că nu e frumos să scoți limba. Chiar dacă, teoretic, nu încalci nicio regulă de bună purtare. E urât să scoți limba la cineva. Caietul sigur nu se supără. Cum să se supere?! Bine, poate se supără când îl pătează cu cerneală.
Cerneala e albastră. De fapt, există și roșie și neagră, dar noi, elevii, avem voie s-o folosim doar pe cea albastră. Uneori, această regulă impusă, ne face să ne răzvrătim. Iar în acele momente, facem rost de cerneală roșie și scriem pe ultimele foi din caiet. Cei mai curajoși dintre noi păstrează acele foi. Și ce dacă profesorii sau părinții descoperă că am scris cu altă cerneală?! Am vrut și noi să vedem cum e să scrii cu cerneala unui om mare. Am vrut să ne simțim și noi oameni mari. N-a durat mult, dar ne-a plăcut. Noi, elevii, considerăm că nu e o greșeală atât de mare, să vrei să scrii ca un adult. Scriind ca un adult poate că și propunerile noastre ar fi luate mult mai în serios. Poate chiar și încurajate. Noi, elevii, suntem harnici și vrem să învățăm. Și vă scriem acum cu cerneală roșie, să ne puteți lua în serios: suntem diferiți, iar diferențele dintre noi nu trebuie folosite pentru a ne pune mereu în relație de competiție unul față de celălalt. Poate ne încurajați să obținem rezultate din plăcere și nu pentru că „Maria are un scris mult mai citeț ca al tău”. Acest lucru nu ne place. Am semnat cu roșu. Noi, elevii.

Sunday, 11 February 2018

‘Cincizeci de nuanțe ale feminismului’


În ziua de astăzi, să te declari feminist/ feministă îmi pare un gest de curaj. Și asta pentru că va trebui să faci față oprobriului public. La auzul cuvântului feministe, lumea își închipuie femei iritate, păroase și care detestă bărbații.
Cartea Cincizeci de nuanțe ale feminismului’ încearcă să ne demonteze prejudecățile cu privire la feminism. Nu numai că feminismul ia mai multe forme, dar el continuă să se auto-actualizeze an de an, fie că realizăm sau nu. Cincizeci de femei își scriu părerile cu privire la legătura pe care o au cu acest curent, idee sau fel de a trăi, dacă doriți. Cincizeci de păreri care te fac să înțelegi că nu știai, de fapt, chiar totul despre feminism. Păreri care te fac să te întrebi și să începi să faci curățenie prin prejudecățile tale.
O carte ce trebuie citită de femei și bărbați, de băieți și fete, adolescenți și adolescente și de toți ce-și închipuie că au înțeles întregul spectru al existenței lor.

Thursday, 1 February 2018

Fragment din romanul "Cusătoresele" de Emilia Muller

Vineri, 9 februarie 2018, romanul "Cusătoresele" își prezintă R.O.G.V.A.I.V.-ul.
Veniți la ora 19:00 la Librăria Humanitas de la Cișmigiu pentru o explozie de culori.

Friday, 26 January 2018

Jurnal de scriitor

Ziua internațională a scrisului de mână a fost sărbătorită de curând, și m-am tot gândit ce înseamnă ea pentru mine. M-am obișnuit să bat tastele laptopului (de parcă ar fi fost vreo Erikă de-ale lui Vlad Mușatescu), dar tot pe bilețele îmi place să notez idei. Atunci când mă lovește inspirația, nu fug să-mi deschid laptopul, ci prefer să scriu pe vreo foaie de hârtie.
Desigur că am și idei scrise. Mă mândresc chiar și cu un jurnal. Sau un fel de agendă. 
Cu totul și cu totul specială. A fost cumpărată dintr-o papetărie din Tulcea. O papetărie aflată chiar lângă clădirea în care își desfășura activitatea tipografia la care a lucrat tata. Acum, acolo tronează un supermarket ce-și promovează prețuri mici. Mă întreb dacă și papetăria a mai supraviețuit. Poate de aceea sunt selectivă cu ce îmi notez în agendă. Să n-o umplu cu scrisul meu lăbărțat și hieroglific. Să-mi mai dăinuie un pic.
I-am deschis coperta să-mi revăd notițele. Și iată ce am găsit.

Nu, nu am probleme cu alcoolul. Pur și simplu, colecționez citate cu valoare de mantră. 
Iar veverița … . Ei bine, veverița mă ghidează cum știe ea mai bine. 

Tuesday, 23 January 2018

"Cusătoresele", primul roman al Emiliei Muller


Probleme de comunicare din societatea de astăzi, subiecte tabu, nevoi negate și descoperiri filosofale. Toate se înlănțuie în acțiunea romanului "Cusătoresele".

Este povestea unui bărbat care se deghizează în femeie și descoperă, infiltrându-se într-un grup secret condus de fosta sa prietenă, aspecte de viață nebănuite până atunci,

La citirea titlului, pare un roman despre și pentru femei. Dar nu. Chiar de două ori nu. Este un roman și pentru bărbați. Și anume, pentru acei bărbați care încă mai caută răspunsul la întrebările “De ce iubim femeile?” sau “Ce-o fi în capul ei?”.

Și pentru că, la rându-mi, îmi plac romanele polițiste, romanul "Cusătoresele" conține și note de mister, dar și o crimă.