Două minute de meditație

(Copyright: Unsplash)

Am citit o carte care m-a inspirat, “Ecuația fericirii: Nu-ți dori nimic + Fă orice = Ai totul” de Neil Pasricha.

V-o recomand cu căldură deoarece ne învață despre cum să preluăm controlul asupra fericirii noastre și, preferata mea, despre importanța deconectării și eficiența unei sesiuni de două minute de meditație.

Ei bine, sunt începătoare în ale meditației, dar chiar mi-am dorit să încerc și să văd cum m-aș simți după două minute de meditație (de obicei, nu prea pot sta locului, iar mintea mea pleacă la plimbare, de aici și problemele mele cu meditația). Așa că am încercat. Pentru cei care au aceeași problemă ca mine atunci când încearcă să mediteze, iată câteva sfaturi:

1. Înainte de a medita, alege-ți o amintire dragă (poate fi din copilărie, dintr-o vacanță, orice te face să retrăiești o stare de bine).

2. Nu mai privi în monitor, smartphone sau oricare alt dispozitiv.  

3. Apropie-te de o fereastră și focalizează-ți privirea asupra unui obiect aflat la distanță (o clădire, un copac etc.). 

4. Acum du-te cu gândul la acea amintire.  

5. Dacă se întâmplă să fii înconjurat de zgomot, nu încerca să depui energie s-o blochezi. Acceptă că există acest zgomot și gândește-te mai departe. (După o vreme, niciun alt zgomot nu te va putea deranja.).

6. Încearcă să-ți amintești trăirile pe care le-ai simțit în timp ce rulezi acea amintire în mintea ta. 

7. Nu încerca să te cronometrezi. Uneori poate să dureze mai puțin sau mai mult de două minute. Oricare dintre cele două variante este în regulă.

8. Revino în present. Te simți mai relaxat? 

Dacă nu te poți hotărî cu privire la o amintire, nu e cazul să te chinui. Poți încerca mai multe și apoi vedea care funcționează cel mai bine pentru tine.

Poate pentru că e vară, la mine funcționează amintirea cu tricoul alb. Aveam în jur de 11 ani și tocmai ce primisem un tricou alb (pentru a înțelege importanța culorii – nu prea am avut haine albe fiind copil deoarece îmi murdăream mereu hainele) care avea un desen cu o fată cu păr șaten lung și un câine mare și lățos a cărui blană era de culoarea mierii.

Cât de mult mi-a plăcut tricoul acela! De fapt, nici nu mă miră că amintirea lui a fost prima pe listă. Așadar, ori de câte ori încerc această sesiune de două minute de meditație, îmi amintesc de mine purtându-l, mirosul de cireșe, soarele fierbinte, mirosul înțepător al prafului imediat după ce au căzut primii stropi de ploaie și …da, nicio grijă.

Bucură-te! 

Employer Branding cu față umană

(Photo Copyright: Nynne Schroder - Unsplash)

Am participat prima dată la o conferință de Employer Branding (marca de angajator sau branding de angajator, cum i se spune). A fost interesant, mai ales pentru că până acum câteva luni nici nu știam că există conceptul de Employer Branding (EB).

Am ascultat diverse opinii și urmărit prezentări. Cel mai mult mi-au plăcut cei care au insistat asupra faptului că angajații sunt cei mai buni promotori ai unei companii, că ei duc vorba mai departe despre buna organizare sau nu în companie, despre beneficiile oferite, despre stabilitate, despre posibilități de dezvoltare și, da, despre nivelul de salarii. Scriu da, căci am mai mereu senzația că un candidat ar trebui să se scuze că-și dorește un nivel optim de remunerare a efortului pe care l-ar depune.

Nu sunt mercantilă... însă așa cum este puțin de așteptat că cineva cu o experiență vastă nu va dori să ocupe prea mult un post ale cărui atribuții nu-l provoacă, nu-l dezvoltă profesional și personal, așa trebuie să ne gândim că un angajat bine pregătit, dar prost plătit, va căuta mereu să plece acolo unde remunerația este mai prietenoasă.

Discuția despre salarii este una vastă, și nu sunt eu tocmai cea în măsură să mă dau drept expert. Ca de obicei, scriu pe baza experiențelor mele sau ale celor apropiați. Ce mi se pare extraordinar de relevant de înțeles de ambele tabere (candidat și companie) este că salariul trebuie să susțină un nivel de trai decent (însemnând că nu tot salariul merge pe chirie/ rată, ci să mai rămână ceva și pentru activități culturale, îmbrăcăminte/ încălțăminte, concediul cel mare care are loc o dată pe an și, da, medicamente și tratamente medicale).

Detest dubla măsură, așa că sunt conștientă că buruieni există de ambele tabere – candidați și companii – însă mi se pare tare important să nu pornim sau să terminăm să ne ghidăm după prejudecăți.

Motivele diferă în funcție de circumstanțe, iar când vine vorba de salarii mici, de ambele tabere se pot găsi explicații.

V-am mai scris eu despre experiența de secretară. Câștigam un salariu atât de mic încât eram nevoită să am un alt job după birou. Dar am fost un caz fericit, terminasem o facultate bună și m-am descurcat. Dar altfel n-aș fi reușit să-mi plătesc chiria, cheltuielile de întreținere, mâncarea, transportul cu metroul, medicamente și să pun deoparte pentru acea excursie pe an (și da, mereu am pus deoparte pentru excursii), toate doar din acel salariu mic. Nu am să uit niciodată expresia șefului care m-a întrebat într-o seară, la plecare, dacă aveam alt job decât cel de secretară, iar eu i-am răspuns că da. Atunci am realizat că anumite lucruri nu pot fi explicate, ci doar trăite. Cum să înțelegi foamea, dacă nu o simți urlând în burtă?! Cum să înțelegi sărăcia dacă nu împarți aceeași pereche de încălțări cu copilul tău?!

Revenind la conferință, mi-au plăcut tare mult indicațiile cu privire la metodele de a afla părerile oamenilor despre o companie, modalitățile prin care poți transforma o marcă necunoscută într-una de încredere și atentă la schimbările din jurul ei. Inevitabil o prezentare m-a dus cu gândul la motivul pentru care oamenii pleacă din companii. Nu este ceva ce am spus eu, ci am citit în acest articol. Oamenii nu părăsesc companiile, ci pe șefii lor.

Indiferent de numărul de ședințe și evenimente în echipă, angajații ar trebui să se simtă sprijiniți atunci când realizează că eforturile lor ating mereu pragul zero. 

Ideea m-a lovit pe când îl ascultam pe unul dintre experții pe EB. Poate că decât să se facă o prezentare de beneficii, campanii ATL și BTL, unii potențiali candidați ar aprecia mai mult să afle despre cât de bine este organizată compania, cât de mult sunt susținute ideile și câte din ideile propuse ajung să fie puse în practică (deci livrate), cât de multă flexibilitate și libertate există în luarea deciziilor pentru un executant, câte validări sunt necesare pentru a duce la bun sfârșit un proiect ….

Unul dintre vorbitorii de la eveniment a spus ceva de genul: ar trebui să îi tratăm pe candidați ca niște oameni deoarece sunt oameni și răspund la nevoi și doleanțe. Consider că este o idee extraordinară de avut în vedere când vine vorba despre Employer Branding. Poate că de aici ar trebui să începem să construim.

Cum să publici

(Photo credit: Laura Chouette - Unsplash)

O domnișoară mi-a scris de curând pe Facebook să mă întrebe cum am făcut să fiu publicată. M-a rugat să îi enumăr pașii pe care i-am urmat. M-am gândit că nu este singura persoană care are nevoie de sfaturile mele, așa că vă redau mai jos răspunsul meu. Iar de mai aveți câteva minuțele la dispoziție, găsiți aici link către un interviu de-ale mele.

Bună,

Îți mulțumesc frumos că mi-ai scris!

În primul rând, felicitări! E frumos tare drumul de scriitor, deși anevoios.

Nu știu dacă parcursul meu îți va fi de ajutor, însă o să-ți povestesc în simpli pași cum a decurs. Am scris ce simteam adânc în sufletul meu că trebuie să transmit. Subliniez acest aspect deoarece vei găsi și auzi că e mai bine să scrii despre ce e la modă sau se citește. Părerea mea este că dacă alegi să procedezi așa nu ești scriitor, ci jurnalist (căci ei pe lângă meseria de informare a oamenilor, caută și subiecte care să suscite interesul).

Pasul doi – mi-am dorit să-mi public scrierile. Dacă și tu îți dorești asta, atunci te sfătuiesc să faci o căutare de edituri. Găsești pe net cu ușurință o listă de edituri din România. Alege-le pe cele la care ți-ai vedea cartea, și în funcție de ce au mai publicat.

Pasul trei – trimite-le un mic rezumat al lucrării și un capitol sau două, drept eșantion.

Pasul patru – revino cu email să întrebi dacă au primit emailul tău și să le ceri părerea.

Pasul cinci – continuă să scrii.

Pasul șase – trimite sau retrimite și nu renunța să scrii.

Există persoane care și-au publicat singure lucrările (în sensul că și-au printat lucrarea și vorbit cu distribuitori), însă nu am detalii cu privire la acest proces. Drept sfat, chiar dacă editura îți face promovare, este bine să te promovezi și tu.

Sper că ți-am fost de folos și aștept vești despre publicare. Mult succes!

Cu prietenie,

Emilia

Model

Toată lumea știe că-s înaltă.

Pe vremea când nu eram tocmai atât de înaltă, m-a dus tata la pozat (de fapt, am fost cu întreaga familie la pozat). Mi-amintesc ca prin ceață acel moment. Cumva, peste ani, mi-am pus întrebări dacă nu am visat.

Studioul fotografului avea ceva tare familiar și țin minte că m-a urcat pe un fel de băncuță și probabil că mi s-a zis să zâmbesc. Sau să stau nemișcată. 

Deși…. istoricul meu în ale pozării nu prea conține comandă de nemișcare. De obicei, mi se reproșează că nu stau dreaptă. Prima poză de buletin, pe vremea când încă acesta era livrat sub formă de carnețel, a fost una alb-negru. Dar și mai mult, a fost ‘lucrată’ cu nițică frustrare. În sensul că fotografa îmi tot reproșa că nu stau dreaptă și că mă înclin spre dreapta (a nu se citi, vă rog, aici vreo înclinare către vreo oareșce ideologie politică). Și uite așa buzele mele, de abia creionate, au ieșit strâmbe (pesemne credeam că așa controlez statul drept) și a ‘gură strepezită’.

Dar revenind, poate că mulți nu se schimbă peste ani. Căci îmi pare că-s la fel în poza aceasta:

Ca aici:

Despre anunțurile de angajare

Citesc foarte mult. Iar pe lângă cărți, am citit mii și mii de anunțuri de angajare. Aș spune chiar că acest fapt îmi permite să îmi exprim opiniile liber, aici.

Mă mândresc cu multe articole inspirate din viața reală. Unul dintre acestea mi-e tare drag, dar trebuie să recunosc că sunt în continuare fascinată de anunțurile de angajare. Ce citesc printre rândurile lor mă amuză și mă uimește în continuare.

Iată mai jos un sumar făcut în urma lecturării celor mai recente anunțuri de angajare citite:

1. Capacitatea de a lucra sub presiune

Oare nu este deja o condiție sine-qua-non? Lucrăm sub presiune de câțiva ani încoace (și mult mai mult chiar de câteva luni de când cu pandemia COVID-19). Nu cred să mai existe loc de muncă fără vreun nivel minim de stres sau presiune. Fie că ne adaptăm viteza de lucru la o manieră mai rapidă de a acționa, fie că încercăm să ne punem stavilă și numărăm oi pentru a nu țâșni din pantofi de nerăbdare, în același timp rugându-ne ca proiectele noastre să poată fi îndeplinite la timp, ne găsim cu toții sub mare presiune atunci când încercăm să ne adaptăm la roluri noi. Și apoi, cum dovedește cineva experiența lucrului sub presiune? Cum poți explica în cadrul unui interviu că ai o asemenea abilitate? Iată câteva întrebări la care să se gândească recrutorii care scriu asemenea anunțuri.

                                                       

2. Flexibilitate

Candidatul trebuie să demonstreze flexbilitate în administrarea situațiilor de lucru. Sunt sigură că am citit cu toții ceva similar în anunțurile de angajare. Din nou, cum poate cineva demonstra acest lucru? Fie că o spun, o cred sau nu despre mine, acest fapt se poate vedea doar atunci când lucrez (astfel, nu poate fi măsurat și nici dovedit înainte). Nu este oare de preferat o abordare mai onestă, de genul: programul tău zilnic poate suferi modificări frecvente sau vei primi cu întârziere ‘OK-ul’ de a merge mai departe cu proiectele tale sau nu obișnuim să ne ținem după un plan și facem lucrurile din mers (sau ‘pe genunchi’, cum tot aud în ultima vreme, iar această expresie mi-a intrat deja în uz)? Părerea mea este că astfel și așteptările ar fi mai ușor de stabilit, la bază rămânând onestitatea.

3. Original

Este o mare cerere de originalitate în ultima vreme. De ar fi să mă iau după breasla mea, scriitorii, nu mai există subiecte care n-au fost deja abordate. Astfel, nu mai putem vorbi de ‘conținut original’, ci de modalități de inovare a subiectelor vechi și a celor foarte mult promovate. Nu mă înțelegeți greșit, nu sunt împotriva cuvântului ‘original’, dar să te aștepți că vei avea pe cineva care va livra mereu conținut original este să-ți setezi din start așteptări nerealiste.

Nu am experiență de recrutor, decât dacă iau în seamă momentele în care am participat la interviuri de angajare ajutând un specialist în resurse umane sau un manager. Dar am o vastă experiență de candidat și sunt sigură că o bună experiență la interviu este analizată din două puncte de vedere, cea a intervievatorului și a intervievatului. Așadar, iată aici câteva recomandări umile în atenția celor care doresc să schimbe stilul actual de recrutare/ conducere interviu:

Înainte de interviul față-în-față (anunțul)

• Fii concis și factual. Întocmai precum am scris. Fă un sumar al celor mai importante responsabilități și cerințe și permite-i candidatului să vină în întâmpinarea ta cu întrebări. Puțin chiar înseamnă mai mult în aproape oricare situație, și cu atât mai mult în acest caz. Dacă dai prea multe detalii este posibil să derutezi candidatul. Fii factual – nu fă din anunț o enumerare de cuvinte pompoase, însă descrie pe scurt abilitățile (cele care pot fi măsurate, nu flexibilitatea și originalitatea) pe care ți le-ai dori de la un candidat.  
• Fă selecția de candidați. Știu că există mulți candidați care nu trimit chiar ultima variantă de CV, însă asta nu înseamnă să descalifici din start și pe cei care și-au respectat partea lor de treabă. Poți include în anunț o notă prin care informezi candidatul de importanța trimiterii unui CV actualizat și cum nerespectarea acestei condiții ar duce la descalificarea acestuia. Grija cu care faci selecția va fi apreciată, dar îți va fi și ție de ajutor.

La interviu

• Nu. Voi repeta. Te rog nu întreba candidatul despre planul său cu privire la următorii cinci ani. Întrebarea este atât de depășită și deloc de ajutor pentru obiectivul tău încât chiar nu mai are sens să irosesc cuvinte să-ți explic de ce.
• Test. Ei bine, mulți dintre voi știu deja despre aversiunea mea cu privire la acest cuvânt . Totuși, eu consider că un test este un bun exercițiu în care poți vedea cum funcționează rotițele unui candidat. Rugămintea mea este să nu îi trimiți un test care să dureze mai mult de jumătate de oră pentru a fi rezolvat. Ba mai mult, poți alege să testezi candidatul pe viu, la interviu. Există multe metode creative prin care poți să faci asta și să vezi, de asemenea, și cum răspunde candidatul în fața neprevăzutului.  
• Timpul. Un punct de mare importanță. Elementele de timp și test au mare relevanță aici, întrepătrunzându-se. Testează candidatul, dar ai în vedere elementul timp. Acesta este prețios, atât pentru companie cât și pentru candidat. De asemenea, asigură-te că ajungi mereu la timp pentru interviu și fii atent la candidații care ajung la timp sau chiar mai devreme de ora interviului.

După interviu

• Fie de ai promis sau nu (iar dacă ai promis e musai), trimite un răspuns sau feedback după interviu (acest demers va fi apreciat, iar candidatul va avea în vedere să aplice pe viitor la alte locuri de muncă disponibile în cadrul companiei deoarece a avut parte de o experiență plăcută). Sunt conștientă de faptul că nu avem la dispoziție prea mult timp, și tocmai de aceea cred că este bine să se informeze candidații că nu au trecut interviul/ testul pentru a-și putea canaliza eforturile în altă parte. Știu, de asemenea, că un recrutor poate vedea până la mii de oameni pentru un rol, dar există modalități prin care un candidat necorespunzător să fie anunțat cu îngăduință despre nereușită. Există șabloane de emailuri care pot fi trimise, actualizând doar informațiile personale ale candidatului. Este un gest caracterizat de respect față de timpul alocat de candidat, creând de asemenea o legătură de încredere care se poate concretiza în viitor într-o nouă aplicare la rolurile disponibile în cadrul companiei.  

Vin

Cum nu mai circul de o vreme cu metroul, nu am mai cules ziceri bucureștene. Și nu spun că doar la metrou aud replici spumoase, când tot ce îmi trebuie este, de fapt, o adunare de oameni de la care să mă inspir.

Mi-a sărit în ajutor, în schimb, LinkedIn-ul. Acolo am citit un anunț de deschidere a unui magazin în Dej. Și pac! Am material.

Pe vremea când locuiam la Cluj, plăteam utilitățile direct către dezvoltatorul de clădire (din seria ‘e complicat și nu vă mai explic’). Buba era că ne trezeam pe nepusă masă cu el și trebuia de unde-de neunde să îi dăm banii (iar uneori chiar nu aveam bani să-i dăm, având în vedere că în apartament nu se găsea și un ATM) sau să ne înființăm acasă de ne suna și eram altundeva. Adesea, s-a întâmplat să fim în alt colț de lume, iar dânsul ținea morțiș să ne apeleze de abia după ce bătea la ușă și nu răspundea nimeni. Când îi comunicam că nu suntem acasă, venea cu un argument de netăgăduit: da’ eu vin de la Dej.

I-am explicat de câteva ori că ar fi bine să ne sune înainte cu o zi sau două, ca să evităm astfel de momente inerte. Tocmai pentru că venea de la Dej, ar fi fost mai bine să se asigure că nu face drumul degeaba. Dar n-a fost chip să ne înțelegem. Astfel, ne-a intrat în uz expresia: vin de la Dej.

Acum câțiva ani, le povesteam unor foști colegi despre ‘vin de la Dej’. Au râs și apoi, am purces a le povesti despre cum decurgeau orele de limbă franceză. Le-am zis că nu prea mai îndrăzneam să răspund la clasă fiindcă eram mereu întreruptă după fiecare greșeală pe care o făceam de către profesoara de limbă franceză.

Unul din foștii mei colegi, asimilând însemnătatea expresiei, mi-a zis: păi, și nu ai întrebat-o… doamnă, veniți de la Dej?

Articole la Bookster

În orice vremi s-ar găsi, scriitorii găsesc cu ușurință măcar un strop de inspirație. Și dacă relația lor cu inspirația  este aidoma cu a mea, este sigur că trec la treabă, fără vreo amânare.

Așadar, nu vă temeți. Scriitoarea continuă să adune povești și să vă facă părtași la ele. 

Vi le dăruiește cu drag pe acest blog, dar le puteți găsi și pe raftul prietenilor ei de la Bookster.

Poftă bună la citit!

Tot cu gândul la tine, Măiestrică!

Azi se împlinesc 98 de ani de la nașterea lui Vlad Mușatescu. Zic să-l sărbătorim cum se cuvine, citindu-l.

Fragment din ‘Aventuri aproximative’, al treilea volum.

“…

A doua zi, înțolit în costumul cel mai deschis (la culoare, nu la nasturi), ca să-i ridic tonusul omului meu drag, urcam. În tren. Direct la vagonul-restaurant. Unde i-am găsit pe amândoi. Și pe Franz, și pe Titus. Omenindu-se ardelenește. Cu Turț. Plini de voioșie, sporovăiau între ei, ca și cum ar fi plecat în Hawai.

-       Ce, sunteți bolânzi, i-am luat eu tot pe ardelenește, ca să nu deteriorez atmosfera, beți vitriolul ăsta pe stomacurile goale?

-       Suntem! Dar și cu lipsuri... Adică, de-a dreptul, fără parale!, m-a informat Munteanu.

-       Să-ți fie rușine! Nu mi-ai spus o vorbă că suferi și de boala asta. Las’ pe mine!

Și-am plecat imediat după șeful vagonului-restaurant. Când i-am spus că are de oaspeți câțiva reprezentanți din sectorul de cultură, s-a arătat emoționat, asigurându-mă că ne-acordă întreg sprijinul său. I-am precizat în ce constă, comandându-i niște coaste de purceluș, cât mai fragede și grăsuțe, cu pilaf și cartofi prăjiți, ca garnitură.

Nu trecuseră nici cinci minute și însuși șeful se-nfățișa cu platoul la masa noastră. După ce ne-a urat poftă bună, mi s-a apropiat la ureche și m-a întrebat în șoaptă:

-       Lucrați în cultura mare sau mică, dacă nu vă supărați? Că și eu mi-s agronom. Muncesc aici, fiindcă-s plătit mai bine și mai văd și țara pe gratis.

...”

Marele secret

Hai să vă spun un secret. Mă plâng. Da, mă plâng. Din când în când, îmi fac o tolbă cu toate cele care nu merg după voia mea și îmi plâng de milă. Vai, nimeni nu mai are probleme ca ale mele (citat exact din filmul Un cuplu bizar – pe care dacă nu l-ați văzut, ați face bine să îl vedeți – când Felix îi spune lui Oscar că se urăște, iar Oscar îi răspunde: ‘Ei da, nu te urăști, te iubești. Și crezi că nimeni nu are probleme mai mari ca ale tale’).

Și nici nu mă pot blama pe mine pentru toate problemele mele, deși circulă atâtea teorii care susțin că am atrage ce ni se întâmplă. Nu, nu sunt de acord cu ele.

Nu atrag oameni care se tem până și de umbra lor, oameni care nu înțeleg importanța cuvântului dat, oameni care sunt în stare să calce peste cadavre pentru a-și obține scopul, oameni care au probleme de administrare a furiei, oameni care aruncă în alții cu injurii sau doar cu vorbe goale, oameni care cred că le știu pe toate și tocmai de aceea le fac ei pe toate și nu-i lasă pe alții să facă lucrurile de care sunt responsabili (și ce dacă au experiență?! cu toții sunt niște incompetenți!), oameni care nu au încredere nici măcar în ei și deci cum ar putea să aibă încredere în alții?!...

Judecând la rece, uneori totul se rezumă la a face pace cu ce ai în jurul tău și nu poți controla. Nu poți decât să te încurajezi spunându-ți că ți-ai făcut partea ta de treabă, iar dacă lucrurile nu au ieșit cum ai vrut pentru că ai fost împiedicat să le faci cum ți-ai fi dorit, vinovăția este a altuia.

În plus, nu sunt de acord nici cu ideea ‘Ce vrei?! Așa va fi mereu. Oriunde mă duc, oriunde mă întorc, voi găsi aceleași probleme. Mai bine îndur și văd ce pot învăța din asta. Este o lecție și trebuie să o învăț.’. Nu, nu este o lecție, este o pură nebunie din care vei ieși cu nervii tociți, frustrat și fără vreo tragere de inimă că vei mai putea face ceva vreodată. Aș zice chiar că e și o lipsă de grijă față de cei dragi – de ce le-ai arăta un spectacol al unui om înfrânt?!

De multe ori, soluția este să arzi podul care te leagă de o situație sau o persoană care te face să te simți imobilizat. Să pleci este cea mai bună lecție pe care ți-o poți da.

Să nu uităm că unele frâie sunt la noi. Precum a afirmat Eleanor Roosevelt – Nimeni nu te poate face să te simți inferior fără acordul tău.

Să ne plângem, deci, căci face bine să dăm drumul diavolilor strânși în noi de atâtea frustrări. Să ne plângem și să realizăm că nu ne putem pune stavilă unor situații, iar că uneori trebuie să ne recalibrăm atenția pentru a merge mai departe. Exact ca în versul din cântecul acesta: 'nu voi putea opri niciodată ploaia doar dacă mă plâng'.

Mergem prin ploaie și ajungem acolo unde avem nevoie. Mai puternici!

Lecția de umilitate

Acum o viață în urmă, lucram ca secretară într-un cabinet ce oferea consultanță pe diverse domenii.

Cele nouă luni pe care le-am petrecut acolo, mi-au fost de mare ajutor. Am învățat foarte mult despre cine sunt, cum mi-aș dori să fiu și să rămân peste ani, cum arată o echipă și cât de important este să te simți în bună companie cu colegii pentru a obține rezultate optime. De asemenea, am învățat lecții importante despre răbdare, cinste, responsabilitate, încredere în propriile forțe și modestie.

Astfel, când am plecat pe un nou rol, în altă companie, am apreciat și mai mult echipa căreia mă alăturasem, o echipă cu care mai țin încă legătura deși se împlinesc mai bine de șapte ani de când nu mai lucrăm împreună. Mă mândresc cu asta. Unora nu le este dat să rămână în relații bune cu foste colective. Recunosc, ai mei părinți m-au educat întru respectarea multor principii, printre care se numără celebrul ‘să lași loc de bună ziua’. Dar nu este doar acesta motivul pentru care eu am rămas în contact cu foști colegi. A rămâne în contact este o stradă cu dublu sens. Când o parte, când cealaltă dă semne de viață și legătura rezistă. Chiar dacă nu la același nivel ca înainte.

Revenind la experiența despre care vă vorbeam la începutul acestui articol, mi-a fost dat să fiu actor principal într-o întâmplare, la care mă întorc adesea cu gândul.

Doamna care făcea curățenie în birouri venea dimineața cu ore bune înainte de începerea programului pentru a termina treaba înainte de sosirea noastră. Într-o dimineață, dânsa mi-a spus că ar dori să plece un pic mai devreme. Când am întrebat-o dacă o pot ajuta cu ceva, dânsa mi-a răspuns că se grăbește să ajungă acasă pentru că fiica ei trebuie să ajungă la școală și cum ninsese mult peste noapte, i-a luat cizmele.

Imaginea celor două, mamă și fiică, împărțind aceeași pereche de cizme nu are cum să mi se șteargă vreodată din memorie.

La ea mă întorc ori de câte ori mi se năzare să-mi plâng de milă sau o ofer drept pildă oricui are urechi bune de auzit și nu consideră povestea drept ofensatorie. Nu am să mă îmbrac în haine de superioritate și să vă spun cum trebuie să vă trăiți viețile. Însă experiența mea, și a celor cu care am fost cadorisită să mă întâlnesc în viața asta, mi-arată că tindem să apreciem lucrurile pe care le-am pierdut deja și că ne este facil să ne simțim mai bine dacă ni se povestește o întâmplare în care cineva o duce mai rău ca noi.

Nu trag concluzii, nu ofer recomandări. Vă dăruiesc, în schimb, această lecție de umilitate pe care am primit-o și eu acum mulți ani. Să vă ghideze când vă simțiți fără de soluție!

Maleabila Veblen de Elizabeth McKenzie

Sunt atât de multe lucruri frumoase de spus despre cartea aceasta...

În afară de faptul că veverițele sunt personaje aparte în această carte (ei bine, știați deja că-mi plac veverițele), cred că oricine se poate regăsi în acest roman.

Veblen, fascinată de multă vreme de veverițe, urmează să se căsătorească cu Paul, un neurolog. În timp ce încearcă să găsească sensul lucrurilor pe care să le aibă musai la nuntă, starea ei emoțională începe să se degradeze cu fiecare mesaj pe care și-l dorește descifrat în apariția veverițelor, încercând să se mulțumească cu un inel de logodnă care nu o prea reprezintă și îndurând capriciile unei mame narcisiste și ipohondre. 

Familia lui Paul, formată dintr-un frate cu dizabilități și cei doi părinți, nu este formată nici ea din oameni cu care te poți înțelege ușor. Referindu-se la familia lor drept trepiedul, părinții lui Paul par să fi lăsat multe găuri neacoperite în dezvoltarea lui emoțională.

Consider că aceasta este o poveste-odă oricui s-a simțit vreodată neglijat sau manipulat, încercând constant să-și găsească sau să-și păstreze stima de sine cel puțin la nivel normal. Aș merge într-atât să zic că această carte are chiar elemente vindecătoare. Bineînțeles, când cercul se închide, nu poți decât să te simți ușurat.

Vă mai amintiți vremea când erați copii și credeați că aveți puteri magice? Sau că puteați vedea lucruri pe care adulții nu le puteau vedea pentru că-și pierduseră inocența? Ei bine, Veblen încă trăiește sentimentul ăsta chiar dacă este adult. Există, cu siguranță, un fir de realism magic în acest roman, iar cei cărora le place asta se vor desfăta.

Veți avea parte de o lectură plăcută, citind acest roman; cum sunt sigură că veți avea câteva momente în care veți râde cu poftă.

Recomandare cinematografică

Inevitabil, mă întorc mereu la Toma Caragiu, când vine vorba de filme românești.

Precum bine spune aici Marin Moraru, 'Toma nu se poate povesti, Toma trebuie văzut și auzit'.
Luați de-l vedeți și auziți în filmul 'Operațiunea Monstrul'.
Vizionare plăcută!

Bună dimineața!

Iaca o idee pe care o am în carnețel de ceva vreme. Să vă povestesc de imaginea aceasta, adicătelea.
Lucrarea pozată este copie identică și fidelă a unei pânze pe care o aveau bunicii mei într-una din camerele din casa lor. Când am văzut-o, urcată atât de mândru pe un perete al unui restaurant aparte cu bucătărie de modă veche, mi s-a umplut inima de bucurie. Și recunoștință. Iar asta pentru că eu nu am apucat s-o pozez pe vremea când trăiau și nici nu m-ar fi dus capul că o pot căuta pe internet.

Toate aceste sentimente s-au amestecat cu o avalanșă de amintiri din trecut, de doruri și trăiri pe care nu le-am mai rememorat de mult. Se zice că oamenii devin nemuritori prin intermediul celor care își amintesc de ei, vorbesc despre ei sau se gândesc la ei.
Ei bine, eu chiar cred asta. Și ca mine mai sunt; lucru bun căci uneori e tare greu de îndurat gândul că ai fi singur și neînțeles.

Și de ce v-am chemat eu oare la rândurile acestea?, vă veți întreba. Ei bine, să vă împărtășesc ce simt când privesc imaginea de mai sus. Cum miroase a dimineață (da, dimineața are miros; iar de sunteți sceptici, gândiți-vă la diminețile în care vă trezeau mamele și vă chemau la mic dejun și ceaiul de plante mirosea a cald și a încurajare că vă veți dezmetici, la diminețile când cu nerăbdare așteptați plecarea în vreo excursie, când vă perpeleați de dorul cuiva pe care aveați să-l revedeți de dimineață... și câte și mai câte astfel de momente, care cu siguranță și-au lăsat amprenta asupra memoriei voastre). Da, miroase a dimineață cu aer tare și recișor, cocoșul cântă pe fundal, iar gâinile îi țin isonul, Azor latră supărat, cerșind atenție, iar ușa de la pod se aude scârțâind, apoi închizându-se și un târșâit de galoși îmi zice că-s gata ouăle și că bunica ne așteaptă la masă.

Și de câte ori oare nu m-am gândit, privind atent la numărul de peri ai periuțelor de dinți și la cele două vase, că imaginea brodată era aproape aceeași cu ce vedeam pe masa dintr-o încăpere a casei bunicilor. Auzisem eu de comenzi de portrete, ori oare nu se dădeau comenzi și pentru lucrurile aflate pe o masă?

Sunt sigură că sunt mulți care vor regăsi o sămânță de trăire în poza de mai sus. Vouă vă spun, cu precădere: Bună dimineața, amintiți-vă!