Lecția de umilitate

Acum o viață în urmă, lucram ca secretară într-un cabinet ce oferea consultanță pe diverse domenii.

Cele nouă luni pe care le-am petrecut acolo, mi-au fost de mare ajutor. Am învățat foarte mult despre cine sunt, cum mi-aș dori să fiu și să rămân peste ani, cum arată o echipă și cât de important este să te simți în bună companie cu colegii pentru a obține rezultate optime. De asemenea, am învățat lecții importante despre răbdare, cinste, responsabilitate, încredere în propriile forțe și modestie.

Astfel, când am plecat pe un nou rol, în altă companie, am apreciat și mai mult echipa căreia mă alăturasem, o echipă cu care mai țin încă legătura deși se împlinesc mai bine de șapte ani de când nu mai lucrăm împreună. Mă mândresc cu asta. Unora nu le este dat să rămână în relații bune cu foste colective. Recunosc, ai mei părinți m-au educat întru respectarea multor principii, printre care se numără celebrul ‘să lași loc de bună ziua’. Dar nu este doar acesta motivul pentru care eu am rămas în contact cu foști colegi. A rămâne în contact este o stradă cu dublu sens. Când o parte, când cealaltă dă semne de viață și legătura rezistă. Chiar dacă nu la același nivel ca înainte.

Revenind la experiența despre care vă vorbeam la începutul acestui articol, mi-a fost dat să fiu actor principal într-o întâmplare, la care mă întorc adesea cu gândul.

Doamna care făcea curățenie în birouri venea dimineața cu ore bune înainte de începerea programului pentru a termina treaba înainte de sosirea noastră. Într-o dimineață, dânsa mi-a spus că ar dori să plece un pic mai devreme. Când am întrebat-o dacă o pot ajuta cu ceva, dânsa mi-a răspuns că se grăbește să ajungă acasă pentru că fiica ei trebuie să ajungă la școală și cum ninsese mult peste noapte, i-a luat cizmele.

Imaginea celor două, mamă și fiică, împărțind aceeași pereche de cizme nu are cum să mi se șteargă vreodată din memorie.

La ea mă întorc ori de câte ori mi se năzare să-mi plâng de milă sau o ofer drept pildă oricui are urechi bune de auzit și nu consideră povestea drept ofensatorie. Nu am să mă îmbrac în haine de superioritate și să vă spun cum trebuie să vă trăiți viețile. Însă experiența mea, și a celor cu care am fost cadorisită să mă întâlnesc în viața asta, mi-arată că tindem să apreciem lucrurile pe care le-am pierdut deja și că ne este facil să ne simțim mai bine dacă ni se povestește o întâmplare în care cineva o duce mai rău ca noi.

Nu trag concluzii, nu ofer recomandări. Vă dăruiesc, în schimb, această lecție de umilitate pe care am primit-o și eu acum mulți ani. Să vă ghideze când vă simțiți fără de soluție!