Toată lumea știe că-s înaltă.
Pe vremea când nu eram tocmai atât de înaltă, m-a dus tata la pozat (de fapt, am fost cu întreaga familie la pozat). Mi-amintesc ca prin ceață acel moment. Cumva, peste ani, mi-am pus întrebări dacă nu am visat.
Studioul fotografului avea ceva tare familiar și țin minte că m-a urcat pe un fel de băncuță și probabil că mi s-a zis să zâmbesc. Sau să stau nemișcată.
Deși…. istoricul meu în ale pozării nu prea conține comandă de nemișcare. De obicei, mi se reproșează că nu stau dreaptă. Prima poză de buletin, pe vremea când încă acesta era livrat sub formă de carnețel, a fost una alb-negru. Dar și mai mult, a fost ‘lucrată’ cu nițică frustrare. În sensul că fotografa îmi tot reproșa că nu stau dreaptă și că mă înclin spre dreapta (a nu se citi, vă rog, aici vreo înclinare către vreo oareșce ideologie politică). Și uite așa buzele mele, de abia creionate, au ieșit strâmbe (pesemne credeam că așa controlez statul drept) și a ‘gură strepezită’.
Dar revenind, poate că mulți nu se schimbă peste ani. Căci îmi pare că-s la fel în poza aceasta:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu