Vin

Cum nu mai circul de o vreme cu metroul, nu am mai cules ziceri bucureștene. Și nu spun că doar la metrou aud replici spumoase, când tot ce îmi trebuie este, de fapt, o adunare de oameni de la care să mă inspir.

Mi-a sărit în ajutor, în schimb, LinkedIn-ul. Acolo am citit un anunț de deschidere a unui magazin în Dej. Și pac! Am material.

Pe vremea când locuiam la Cluj, plăteam utilitățile direct către dezvoltatorul de clădire (din seria ‘e complicat și nu vă mai explic’). Buba era că ne trezeam pe nepusă masă cu el și trebuia de unde-de neunde să îi dăm banii (iar uneori chiar nu aveam bani să-i dăm, având în vedere că în apartament nu se găsea și un ATM) sau să ne înființăm acasă de ne suna și eram altundeva. Adesea, s-a întâmplat să fim în alt colț de lume, iar dânsul ținea morțiș să ne apeleze de abia după ce bătea la ușă și nu răspundea nimeni. Când îi comunicam că nu suntem acasă, venea cu un argument de netăgăduit: da’ eu vin de la Dej.

I-am explicat de câteva ori că ar fi bine să ne sune înainte cu o zi sau două, ca să evităm astfel de momente inerte. Tocmai pentru că venea de la Dej, ar fi fost mai bine să se asigure că nu face drumul degeaba. Dar n-a fost chip să ne înțelegem. Astfel, ne-a intrat în uz expresia: vin de la Dej.

Acum câțiva ani, le povesteam unor foști colegi despre ‘vin de la Dej’. Au râs și apoi, am purces a le povesti despre cum decurgeau orele de limbă franceză. Le-am zis că nu prea mai îndrăzneam să răspund la clasă fiindcă eram mereu întreruptă după fiecare greșeală pe care o făceam de către profesoara de limbă franceză.

Unul din foștii mei colegi, asimilând însemnătatea expresiei, mi-a zis: păi, și nu ai întrebat-o… doamnă, veniți de la Dej?