Maleabila Veblen de Elizabeth McKenzie

Sunt atât de multe lucruri frumoase de spus despre cartea aceasta...

În afară de faptul că veverițele sunt personaje aparte în această carte (ei bine, știați deja că-mi plac veverițele), cred că oricine se poate regăsi în acest roman.

Veblen, fascinată de multă vreme de veverițe, urmează să se căsătorească cu Paul, un neurolog. În timp ce încearcă să găsească sensul lucrurilor pe care să le aibă musai la nuntă, starea ei emoțională începe să se degradeze cu fiecare mesaj pe care și-l dorește descifrat în apariția veverițelor, încercând să se mulțumească cu un inel de logodnă care nu o prea reprezintă și îndurând capriciile unei mame narcisiste și ipohondre. 

Familia lui Paul, formată dintr-un frate cu dizabilități și cei doi părinți, nu este formată nici ea din oameni cu care te poți înțelege ușor. Referindu-se la familia lor drept trepiedul, părinții lui Paul par să fi lăsat multe găuri neacoperite în dezvoltarea lui emoțională.

Consider că aceasta este o poveste-odă oricui s-a simțit vreodată neglijat sau manipulat, încercând constant să-și găsească sau să-și păstreze stima de sine cel puțin la nivel normal. Aș merge într-atât să zic că această carte are chiar elemente vindecătoare. Bineînțeles, când cercul se închide, nu poți decât să te simți ușurat.

Vă mai amintiți vremea când erați copii și credeați că aveți puteri magice? Sau că puteați vedea lucruri pe care adulții nu le puteau vedea pentru că-și pierduseră inocența? Ei bine, Veblen încă trăiește sentimentul ăsta chiar dacă este adult. Există, cu siguranță, un fir de realism magic în acest roman, iar cei cărora le place asta se vor desfăta.

Veți avea parte de o lectură plăcută, citind acest roman; cum sunt sigură că veți avea câteva momente în care veți râde cu poftă.

Recomandare cinematografică

Inevitabil, mă întorc mereu la Toma Caragiu, când vine vorba de filme românești.

Precum bine spune aici Marin Moraru, 'Toma nu se poate povesti, Toma trebuie văzut și auzit'.
Luați de-l vedeți și auziți în filmul 'Operațiunea Monstrul'.
Vizionare plăcută!

Bună dimineața!

Iaca o idee pe care o am în carnețel de ceva vreme. Să vă povestesc de imaginea aceasta, adicătelea.
Lucrarea pozată este copie identică și fidelă a unei pânze pe care o aveau bunicii mei într-una din camerele din casa lor. Când am văzut-o, urcată atât de mândru pe un perete al unui restaurant aparte cu bucătărie de modă veche, mi s-a umplut inima de bucurie. Și recunoștință. Iar asta pentru că eu nu am apucat s-o pozez pe vremea când trăiau și nici nu m-ar fi dus capul că o pot căuta pe internet.

Toate aceste sentimente s-au amestecat cu o avalanșă de amintiri din trecut, de doruri și trăiri pe care nu le-am mai rememorat de mult. Se zice că oamenii devin nemuritori prin intermediul celor care își amintesc de ei, vorbesc despre ei sau se gândesc la ei.
Ei bine, eu chiar cred asta. Și ca mine mai sunt; lucru bun căci uneori e tare greu de îndurat gândul că ai fi singur și neînțeles.

Și de ce v-am chemat eu oare la rândurile acestea?, vă veți întreba. Ei bine, să vă împărtășesc ce simt când privesc imaginea de mai sus. Cum miroase a dimineață (da, dimineața are miros; iar de sunteți sceptici, gândiți-vă la diminețile în care vă trezeau mamele și vă chemau la mic dejun și ceaiul de plante mirosea a cald și a încurajare că vă veți dezmetici, la diminețile când cu nerăbdare așteptați plecarea în vreo excursie, când vă perpeleați de dorul cuiva pe care aveați să-l revedeți de dimineață... și câte și mai câte astfel de momente, care cu siguranță și-au lăsat amprenta asupra memoriei voastre). Da, miroase a dimineață cu aer tare și recișor, cocoșul cântă pe fundal, iar gâinile îi țin isonul, Azor latră supărat, cerșind atenție, iar ușa de la pod se aude scârțâind, apoi închizându-se și un târșâit de galoși îmi zice că-s gata ouăle și că bunica ne așteaptă la masă.

Și de câte ori oare nu m-am gândit, privind atent la numărul de peri ai periuțelor de dinți și la cele două vase, că imaginea brodată era aproape aceeași cu ce vedeam pe masa dintr-o încăpere a casei bunicilor. Auzisem eu de comenzi de portrete, ori oare nu se dădeau comenzi și pentru lucrurile aflate pe o masă?

Sunt sigură că sunt mulți care vor regăsi o sămânță de trăire în poza de mai sus. Vouă vă spun, cu precădere: Bună dimineața, amintiți-vă!

Ce vrei să fii când vei fi mare?

Ei bine, eu încă mă găsesc în acest proces. Adică, încă mai învăț, încă îmi mai dezvolt abilitățile. Chiar puteți spune că ați învățat tot ce era de învățat despre subiectul vostru de interes?
Eu, nu. Și este în regulă. Îmi place să explorez, să învăț lucruri noi (chiar și despre domenii cu care nu m-am mai intersectat până acum) și să-mi testez limitele.

Nu știu ce m-a făcut să fiu așa - sau poate sunt atât de multe persoane cărora le datorez acest aspect despre mine, încât ar trebui să le dedic un articol separat doar lor. Dar mereu am încercat, am fost curioasă, am adresat întrebări și am încercat să fac lucruri pentru a vedea rezultatul. Apropo de nu știu... ei bine, dețin o cănuță de cafea primită de la un fost elev care mă duce, privind-o, cu gândul la primul 'ce-ar fi dacă'.

Aș zice că totul se rezumă la aptitudini. Să le dezvolți pe cele mai vechi și să obții altele noi. Nu mă gândisem niciodată că aș putea fi profesoară. S-a întâmplat și mi-a plăcut, lucrând cu copiii, învățându-i, jucându-mă cu ei (jucând și învățând, ca să-l citez pe Ross cu privire la copilăria lui și la faptul că se juca cu figurine de dinozauri) și distrându-ne. Am fost recomandată ca profesor din prisma deținerii unei aptitudini, însă datorită acestui lucru mi s-au dezvoltat alte aptitudini.
Ani mai târziu, o altă aptitudine m-a ajutat să ocup postul de corector, iar de aici au apărut alte aptitudini. Nu a fost faptul că mi-am văzut numele pe coperta unei cărți factor motivațional să devin scriitor; de fapt, factor declanșator a fost sentimentul pe care l-am trăit când am creat ceva, i-am dat drumul în lume și am văzut încântarea altora. 
Un scriitor are nevoie să fie citit. Fie că scriitura sa declanșează reacții pozitive sau negative, nu contează. Atunci când cuvântul scris este citit și primește o reacție, scriitorul înțelege că procesul de creație n-a fost în van, iar acest fapt îl motivează să continue să scrie (deși sfatul este să scrii, să trimiți spre publicare, să uiți întru totul despre ce ai scris, să nu te mai gândești dacă este citit sau nu, apreciat sau nu, și să mai scrii).

N-am crezut că pot să cos. Vedeam asta constant la mine acasă, mama făcea asta, sora mea făcea asta, chiar și tatăl meu făcea asta. Îmi pare că pe atunci acul și ața erau mult mai folosite decât acum. Mă gândesc adesea câți dintre noi mai au răbdare să-și coasă un nasture la o cămașă sau dacă nu o aruncă și își cumpără alta (presupun că aceasta era tema centrală a piesei de teatru "Spălăm copilul sau facem altul?"; n-aș ști să zic pentru că nu am văzut-o). Totul a început cu o pereche de blugi vechi pe care nu mi-o permiteam arunca. Am cusut câteva broderii pe ei și așa a luat naștere o serie întreagă de proiecte de tipul DIY (do it yourself - fă singur) despre care n-aveam nici cea mai vagă idee la acea vreme că se numesc astfel. Apoi, am început să scriu pe bloguri, iar unul dintre ele este dedicat acestor tipuri de proiecte.

Ideea de la care a plecat acest articol nu a fost să mă laud cu aptitudinile mele minunate, deși m-ați putea bănui de asta. Mi-am dorit să trimit un mesaj simplu: să nu ne punem limite. Aptitudinile pot fi învățate, iar perfecțiunea nu există. Sau dacă țineți atât de mult la caracterul perfect al unei acțiuni, fiecare proiect este perfect și astfel nu se poate compara cu altele.
Așadar, luați acest timp de stat în casă (care ne-a fost dat) și gândiți-vă la aptitudinile voastre; gândiți-vă la lucrurile pe care vi le-ați dorit, dar pentru care nu ați găsit niciodată timp, gândiți-vă la ce puteți face, dar mai ales, la lucrurile pe care le-ați crezut imposibil de facut și încercați-le.

Find and replace

Pe când lucram la editură drept corector, am avut șansa să găsesc pe cineva dispus să-și împărtășească din cunoștințe. Poate că de la dânsa am învățat cea mai frumoasă lecție – dacă știi ceva, cel mai frumos lucru pe care îl poți face cu acele cunoștințe este să le dai mai departe; așa se vor desăvârși. Și cum aveam deja în spate muncă de profesor/ pedagog, lecția dânsei n-a întâlnit pământ arid.

Cred că este important să ne găsim modele în viață, fie de le căutăm sau nu. Momentele Evrika sunt, fără nicio discuție, momentele în care chiar simți că este în viață creierul tău, dar mai ales ai găsit o cale conștientă să-l întâlnești, să vezi ce-i pot neuronii. Căci vorba lui Chandler, oare chiar îți simți creierul (adaptat, în cazul acela era vorba despre urechile lui Joey – și da, serialul Friends va constitui mereu o referință)?!

Ei bine, doamna la care mă refer m-a învățat multe, dintre care pot enumera câteva care au legătură strictă cu greșelile pe care le comitem atunci când scriem ori vorbim: piuneză, locație și, cel mai important în munca de atunci, find and replace. Mi-a plăcut mereu limba română, deși n-am fost un elev strălucit și nici n-am excelat la analiza gramaticală. Dar recunosc că am devenit, pe parcursul anilor, un fel de Ross. Am realizat acest fapt atunci când soțul meu, aflat pe scaun la dentist a zis: ‘A, pardon. Ca și când. Este soția mea pe hol și dacă mă aude că am făcut cacofonie, va fi grav’.

Pioneză și tranversă. Le foloseam fără să realizez că sunt greșite. Există ceva în unii oameni, hai să-i spunem blândețe, care nu te face să te simți ultimul prost când ești corectat. Care te încurajează să te mai duci cu întrebări, neliniști sau curiozități. Iubesc cu pasiune astfel de oameni. Pe drept, ar merita o statuie. Doamna în cauză mi-a explicat că forma corectă a cuvintelor este piuneză și traversă. De atunci, n-am mai ezitat niciodată, deși am primit adesea priviri întrebătoare cu privire la pronunția piuneză.

Cel mai frumos a fost cu locație. Tocmai ce-și făcuse culcuș cuvântul acesta în vocabularul meu și aruncam ori de câte ori puteam cu el. Suna și într-un fel care te făcea să te simți elevat, e drept. Când am aflat că înseamnă chirie și tot omu’, vestit o' nu, îl folosește incorect referindu-se la loc, s-a instalat declicul. Ei bine, de pe atunci a început relația mea strânsă cu dexonline. Când mă întreabă cineva ceva sau am dubii cu privire la semnificația unui cuvânt, nu mi-e rușine să verific acest site. Vorbind (sau scriind) prezidențial – e mai bine să verifici, decât să nu verifici.

Cea mai mare șmecherie mi-a fost dat s-o învăț cu Ctrl + H (find and replace). Deh, când lucrezi cu pagini și pagini în Word este bine să știi să faci niște artificii. Dar trecând de însemnătatea sa principală, cred că nu e rău să înveți să faci curățenie. Prin tot. Prin informații, de pildă. Să vezi ce-ți trebuie și ce nu și să înlocuiești vechiul cu nou.

Și poate că și-a băgat codița menirea mea scriitoricească și nu mă lasă să văd lucrurile doar într-o manieră pragmatică, dar ce-ar fi dacă de azi (hei, chiar de acum!) să punem la bătaie această comandă?! Câte lucruri și apucături nu-și așteaptă prea-meritatul find and replace?!

Eu am început ușor. Înlocuiesc adesea cafeaua cu ceaiul Masala. Nu mă mai opresc la cumpărat doar anumite tipuri de cărți, explorez și alte domenii (nu fizică cuantică, bineînțeles) sau genuri.

Dar voi? De ar fi să folosiți comanda aceasta, ce și cu ce ați înlocui?

Romanul ‘Cusătoresele’. Doi ani de la lansare.

A fost frumos evenimentul de lansare. Atât de frumos încât îmi doresc să nu fi avut așa de multe emoții și să-mi amintesc tot ce s-a zis și mai ales, la ce s-a râs. Căci s-a râs. Mult. Și asta pentru că au vorbit la eveniment trei doamne speciale care au știut să îmbine analiza pe text cu cea pe viață.

De ce să citiți ‘Cusătoresele’?

Ei bine, nu o să vă ajungă explicația cum că e bine scris, are o structură aparte și nu vă veți pierde timpul citindu-l. Sau că tratează subiecte noi, dar vechi (pentru că lumea vorbește doar pe la colțuri despre ele). Sau că vă veți și amuza cu descoperirile lui Dan.

Și până la urmă, nu cred că pot fi obiectivă cu privire la acest roman. Dar cu un singur lucru consider că v-aș capta atenția și v-aș convinge să citiți ‘Cusătoresele’ – acest roman aștepta de o bună bucată de vreme să fie scris. Și a fost. 
Vă rog eu, din suflet chiar, să-l citiți. Îmi veți da dreptate.

Viața fără smartphone

Nu am smartphone. Însă posed un telefon cu butoane care e galben. O adevărată splendoare, vă spun. Ei bine, nu încerc să întemeiez vreo religie (deși dacă și Kanye West a devenit religios, de ce n-aș încerca și eu?!), dar după ce am citit cartea lui Matt Haig, Gânduri de pe o planetă nervoasă, am realizat că oamenii caută metode să se elibereze de stres.

Așadar, continuați să citiți. Și vă promit și o povestioară hazoază despre experiența mea fără smartphone.

Acum câțiva ani, eram legată de telefonul meu cu clăpiță și nu mă interesa deloc să-l schimb cu vreun smartphone (deși am avut chiar o ocazie bună). Dar când s-a stricat, am optat pentru un alt telefon clasic, deși multă lume din jur deținea telefoane smart.

Pe scurt, motivul principal pentru care am ales un telefon clasic în detrimentul unuia smart este acela că am așteptări mari cu privire la timpul meu. Trebuie să-l petrec cu folos și am realizat că un smartphone mi-ar sta în cale (mai ales din cauza atâtor aplicații și notificări).

Desigur, am prieteni care au telefoane smart și remarc atât dezavantajele cât și avantajele. Dar aș prefera să îmi folosesc telefonul pentru sunat sau mesaje, fără a fi nevoită să rămân conectată atât de mult, zgâindu-mă la un ecran. Oricum, petrecem mare parte din timp la birou zgâindu-ne la un ecran, iar când ajungem acasă continuăm procesul cu alte ecrane (calculatoare, TV etc.).

Eu cred că e foarte important să te deconectezi. Să te eliberezi de notificări, alerte, urgențe, telefoane, emailuri... Până și eu fac asta pe durata sfârșitului de săptămână, când țin telefonul pe silențios și în altă cameră decât cea în care mă aflu și verific doar o singură dată conturile de rețele sociale (de preferat la sfârșit de weekend). 

Cum reușesc? E simplu. Dacă am nevoie să ajung undeva, îmi notez direcții pe o foaie de hârtie și mereu ajung la destinație (dacă plecați în căutare de comori, nu uitați să mă luați și pe mine, am o vastă experiență cu hărțile). Folosesc Google precum oricare alt muritor atunci când caut informații, privesc videouri și citesc și răspund la emailuri, dar doar de pe calculatoare. Cum sufăr grav de organizare și proactivitate, îmi fac din timp calendarul postărilor. Presupun că e totul o chestie de setare a priorităților.

Cred că unul dintre lucrurile cele mai frumoase cu privire la nedeținerea unui telefon smart este faptul că atunci când te găsești într-o întâlnire de afaceri sau cu prietenii, este mai ușor să le dedici atenția totală pentru că nu ți-o distrage nicio notificare.

Parafrazându-l pe Ross, neavând un smartphone este ca și cum aș fi primit darul timpului și fac tot ce îmi stă în putință pentru a mă bucura de el.

Încercați (bine, nu trebuie neapărat să vă descotorosiți de telefonul vostru smart; dar aș recomanda cu siguranță deconectare o dată la ceva timp)!

P.S. Povestea amuzantă: vorbeam cu câteva colege despre noi gadgeturi disponibile, iar una dintre ele a insistat asupra faptului că aș avea un smartphone acasă (și mi-aș folosi telefonul galben doar ca să încerc să ies în evidență). Altfel, se întreba ea, cum aș putea să fiu la curent cu ce se întâmplă?! 

Mă amuză să văd că este de neconceput să nu ai smartphone. Dar acest fapt nu înseamnă că nu sunt atentă la ce se întâmplă în jur. 
Nu locuiesc într-o peșteră. Îmi place culoarea galben și să dispun de timpul meu precum îmi face plăcere.

Bunuri blocate - Sophie van Llewyn

O idee fixă am și eu - musai să ne uităm către trecutul ce ne-a clădit prezentul căci altfel nu vom învăța niciodată (fie ca indivizi, societate, țară sau planetă).
Iar eu cred că ar trebui mereu să încercăm să învățăm și să punem întrebări cu privire la erorile din trecut pentru a încerca să nu le mai repetăm.

Două motive m-au determinat să citesc această carte.
Unu, se regăsea în lista posibilelor câștigătoare a Premiului din 2019 pentru ficțiune scrisă de femei.
Doi, a fost scrisă de către o autoare care s-a născut în România, iar cartea prezintă România comunistă a anilor 1970.

Povestea este centrată asupra unui cuplu în căutarea libertății. Deși aflăm mai multe despre Alina, înțelegem că nici lui Liviu nu-i este chiar ușor. În urma fugii către vest a fratelui său, Liviu își îneacă amarul în alcool, în timp ce Alina suferă abuz după abuz. 
De o mare importanță este descrierea puterii pe care o au Serviciile Secrete și ofițerii săi asupra oamenilor obișnuiți - nu doar pentru cititorii care au trăit acele vremuri, dar mai ales pentru cei care nu le-au trăit și pot astfel înțelege mai bine contextul regimului comunist.

Alina își caută consolare în mătușa sa, iar odată cu asta povestea începe să capete elemente de realism magic. Frica nu poate fi înțeleasă decât dacă este trăită, însă când citim despre copii care se ridică împotriva părințior și viceversa, iar sentimentul că nimeni nu este de încredere capătă proporții, realizăm că ceva este în neregulă cu societatea descrisă, iar umanitatea alterată.

Nu vă fie frică de trecut. Temeți-vă doar că ați putea trăi acel trecut dacă nu deschideți ochii către erorile care l-au consacrat!

10 minute 38 de secunde în această lume ciudată - Elif Shafak

Nu e nimic mai frumos decât să-ți începi anul cu o carte bună. Deși adjectivul nu-i face dreptate, insist să-l păstrez, asta și pentru că primesc constant cereri de recomandări de cărți bune.

Auzisem despre Elif Shafak, însă m-am ținut deoparte, precum fac adesea când un scriitor este prea mult promovat și aștept cumva să i se aștearnă faima pentru a mă putea bucura în tihnă de cărțile sale și nu de reputația sa.

'10 minute 38 de secunde în această lume ciudată' este o carte-manifest pentru toleranță. Există în această carte atât de multe referințe cu privire la religie, sex, societate, stil de viață, educație, naționalitate, etnie, culoarea pielii, iar toate au în parte valențele lor. Suficient să ne deschidă, măcar un pic, viziunea asupra lor. Dacă mi se permite să parafrazez din sacre învățături: cine va avea mintea pregătită, va înțelege.

Pe scurt, cartea ne prezintă ultimele 10 minute și 38 de secunde de activitate cerebrală a Leilei, după asasinarea acesteia. Mirosuri și gusturi selectate aparent accidental de creier, ne poartă prin momente importante din viața Leilei.

Liantul care face legătura între amintirile prezentate cititorului este prietenia. Se zice că familia nu ne-o alegem, însă prietenii da. Iar, uneori, prietenii se dovedesc chiar mai loiali decât membrii unei familii. Cinci, în cazul Leilei. Cinci prieteni loiali, care îi sunt aproape și după moarte.

Violența sexuală împotriva minorilor este, în sine, un fir deosebit de important în cadrul narațiunii. Cadrul în care aceasta apare, atitudinea oamenilor față de ea, dar și impactul pe care îl are asupra victimelor, dar și a societății sunt minuțios descrise, fără însă a fi subliniate de vreo concluzie. De fapt, acesta este marele farmec al cărții. Nimic nu este prezentat drept concluzie sau recomandare. Fiecare este liber să-și tragă propriile concluzii, de dorește, și învățăminte.

Iar apropo de libertate, discursul lui Martin Luther King Jr. capătă valențe extraordinare în această carte, jucând rol de înger-gardian al personajului principal, dacă doriți. Leila urmărise discursul pe când era o copilă, iar la momentul propriei eliberări, cercul se închide cu replica înălțătoare:
'În sfârșit, liberă!'

Cărți pe care le-am citit în 2019. Și le recomand cu mare drag.

Și uite așa, încălecăm pe-o șa și purcedem către un nou an. Dar mai întâi, să vă povestesc puțin despre cărțile faine descoperite anul acesta.

Iar dacă aveți timp la dispoziție sau sunteți în căutare de ‘ceva bun de citit’, opriți-vă, vă rog, la rândurile de mai jos.

De n-ați reușit până acum și doriți să-mi citiți cărțile, iacătă aici câteva site-uri de unde le puteți comanda:

1. Aici veți găsi toate cele patru cărți ale subsemnatei.

2. Două șarmante.

3. Iar dacă sunteți în afara României, puteți comanda primele mele două cărți aici și aici.

Revenind la lista de cărți, poftiți de vă inspirați:

- Mamifer -Ana Barton

- The Female Persuasion – Meg Wolitzer

- Poartă-ți plugul peste oasele morților – OlgaTokarczuk

- The Girl in the Red Coat – Kate Hamer

- Gâlceava cu juristul din mine – Țuca Florentin

- Câmpde floarea-soarelui – Ludmila Balabanova

-  Roar – Cecilia Ahern

- Peace with Honour – A. A. Milne
- Amorțire – Lăzărescu Florin
- Vacile lui Stalin – Sofi Oksanen
- Mica țară – Gaël Faye
- Caz închis – Stelian Țurlea
- Balanța - Ion Băieșu
- Grădina de sticlă – Tatiana Țibuleac
- Victimele inocente și colaterale ale unui război sângeros cu Rusia – Liviu Antonesei
- Vocile nopții – Augustin Buzura
- Nici vii, nici morți – Augustin Buzura
- Gânduri către sine însuși – Marcus Aurelius

Vouă ce cărți v-au plăcut anul acesta? Aștept cu drag recomandări.

Surprize

Îmi place să merg din când în când prin anticariate. Pentru mine, e ca și cum aș intra într-o lume vrăjită, pentru că pot găsi ceva vechi sau ceva nou de care nu se (mai) vorbește, peste care s-a așternut praful (și aici intervine instinctul meu de salvator la datorie). Ori eu știu bine câte nestemate despre care nu se vorbește am găsit de-a lungul timpului în anticariate.
Uneori, se întâmplă să găsesc și altceva. Să le numim mărturii ale trecerii timpului. Cum e, de pildă, ce vă prezint în pozele de mai jos.

Soba de teracotă

Ei bine, nu e niciun secret. Poate doar cei care nu mă cunosc prea bine să nu știe că ador sobele de teracotă.

Totul a început pe când eram mică și mergeam în vizită la bunici. Poate de aceea iubesc sobele de teracotă căci îmi amintesc de vremuri mai simple, fără griji, când mâncam popcorn și fructe direct din copac, iar un câine tare simpatic îmi ținea companie, lătrând pe fundal.

Mi-amintesc o discuție pe care am avut-o acum mulți ani cu un fost coleg de birou. Ne întreceam în ciudățeniile pe care ni le-am pune în casă. Eu, mergeam cu sobele de teracotă. Iar el, cu o cadă în mijlocul sufrageriei.

Anii au trecut, însă nu m-am dezis niciodată de interesul meu intens pentru sobele de teracotă, ba chiar încă visez cu ochii deschiși la clipa în care aș avea așa ceva în casă. Iar de mă găsesc prin locuri care se fălesc cu asemenea minunății, sunt pur și simplu fermecată.

Locuind într-un apartament echipat cu propria-i centrală, pare ridicol să incluzi și o sobă de teracotă. Însă recunosc că aș fi fericită să dețin una (chiar dacă acest lucru ar însemna că nu aș pune-o în funcțiune). Ar fi o veritabilă nestemată pentru ochi.

Acum câteva săptămâni, un alt fost coleg mi-a trimis acest link. Oamenii aceștia de la fabrica de sobe de teracotă din Mediaș fac o treabă extraordinară. Munca lor este o adevărată inspirație!

Mă întristează, totuși, să aflu că este singura fabrică funcțională de acest tip din România. Și îmi doresc cu ardoare să dăinuie mulți ani de acum.

De sunteți simpli admiratori ai lucrului manual și ai lucrurilor măiastre, vă recomand să vizitați acest site.

Cea care îmi perpelește inima este frumoasa de mai jos. Ce minunăție!

(drepturile asupra acestei imagini aparțin teracota.ro)

Fii parte din magia unei biblioteci

Știu că sunt mulți dintre voi care s-ar bucura să-i dea o mână de ajutor lui Moșu'.

În întâmpinarea voastră, vin cei de la Bookster care desfășoară între 2 decembrie 2019 și 6 ianuarie 2020 o frumoasă campanie de donare de cărți (noi și vechi) cu scopul de a înființa biblioteci în 70 de școli. 

Dacă sunteți Booksteri, știți deja detaliile campaniei. Cei ce nu sunt, se pot și ei implica și dona în orașe mari din România. În București, puteți duce cărțile în București Mall și Mall Promenada, dar și în cafenelele TED’s Coffee.

Eu am donat. Donezi și tu?