Fără suflu

Mi se întâmplă adesea să fiu implicată într-o discuție despre sensul vieții.

Da, am citit lucrări ale faimoșilor filozofi, am vorbit cu oameni inteligenți. Ba chiar mi-am luat timp cu mine (un fel de meditație, dacă doriți) să mă gândesc la lucruri esențiale. Și totuși cercul nu se poate închide complet doar cu cele de mai sus.

Suntem cu toții obsedați de motivul (a se citi sensul) pentru care ne găsim în viață, în locul în care ne aflăm. Și tare mult ne-ar plăcea să primim răspunsuri simple la întrebările spinoase pe care ni le tot adresăm.

Dar da (cred în dragoste, precum cântă mirific Katie Melua), mi se întâmplă să am revelații. Uneori. Și iat-o pe cea de acum.

Acel sens. Ei bine, înțelegem sensul vieții, al tuturor sacrificiilor făcute, dezamăgirilor și neîncrederilor, când suntem martorii unui moment în care cineva face un lucru din pur altruism. Îmi pare că este un moment în care rămâi fără suflu și tocmai de aceea e bine, de fapt, că nu se întâmplă atât de des. Deși amintirea acelui moment dăinuie și astfel ne ajută să nu ne pierdem speranța.

Mi-a fost dat să trăiesc câteva astfel de momente. Și este atât de minunat să poți respira când o asemenea emoție îți străbate corpul. Și niciodată respirațiile nu au avut o mai amplă însemnătate. De fapt, este acel aer care trece prin plămâni dovada clară că emoția pe care o simți și întâmplarea în sine sunt adevărate. Iar, prin concluzie, și tu ești adevărat. Ce frumoasă validare!

Motive

Nu știu cum funcționați voi, dar eu am început să adun de ceva vreme motive pentru neînțelegerile pe care le întâmpin. Realizez că indiferent de cât de multe măsuri aș lua și oricât de mult încerc să fiu clară, tot există scăpări.

Motive:

1. Oamenii nu ascultă.

Da, da, citiți bine. Chiar și cei care nu au un ochi spre telefon sau spre ce se întâmplă în spatele laptopului. Ei bine, e mai ușor să alegi să fantasmezi pe baza a două-trei cuvinte din ce ai auzit.

2. Oamenii nu mai au răbdare.

Știri, priorități de sarcini, telefoane care sună, notificări de întâlniri care apar pe ecran exact când erai mai concentrat și acum ți-ai pierdut ideea, întâlniri care depășesc intervalul alocat, responsabilități de familie care se cer rezolvate (mai ales acum că lucrăm de acasă), emailuri. Toate ne agită și ne obosesc. Scurt și la obiect, așa trebuie să fie mesajul. Altfel, ai pierdut cititorul sau ascultătorul.

 

3. Oamenilor nu le pasă.

E un pic legat de punctul de mai sus. Trebuie să fie cu adevărat urgent sau important ca oamenii să se poată concentra la ce ai tu de comunicat. Și nu e neapărat rea-voință, dar la viteza în care trăim este musai să prioritizăm.

 

4. Oamenii nu citesc.

Un punct legat de primul. Chiar și când depui eforturi să comunici într-un fel simplu și sumar, mesajul tău nu ajunge. Oamenii citesc în diagonală ce le scrii. Și decid să înțeleagă ce idee li s-a năzărit prima în cap când au citit primele tale cuvinte.

 

Soluții

1. În scris - subiectul.

Dacă scrii un email, asigură-te că pui în subiect ideea mesajului. În unele cazuri, s-ar putea să fie singurele cuvinte pe care destinatarul le va citi și procesa.

 

2. În scris și vorbit – fii simplu.

De departe, cel mai important aspect într-o comunicare din zilele noastre. Bine, poți folosi cuvântul 'exhaustiv'. Poate chiar vei primi reacții încântate. Dar dacă scopul tău nu e acela de a fi clasificat drept erudit, ci de a rezolva o sarcină, cel mai bine e să rămâi simplu în comunicare. Nu uita: oamenii au foarte puțină răbdare, iar interesul lor scade cu cât realizează că te îndepărtezi de subiectele de care ei sunt interesați.

 

3. Pune întrebări.

Experiența mi-a arătat că nu există întrebări proaste. Da, treci peste ideea că cineva te-ar crede idiot. Dacă te ajută cu ceva, te-ar crede și mai idiot dacă te-ai preface că ai înțeles și chiar apoi ai demonstra asta (că n-ai înțeles, adicătelea). Întreabă! Serios, nu e nimic rușinos în asta.

Este preferabil să te asiguri că ai înțeles bine de prima dată decât să faci o gafă.

Citându-l pe Alan Alda: ‘dacă aș fi înțeles ce mi-ai zis, crezi că aș fi avut expresia asta pe față?!’

 

4. Revenire.

Să zicem că ai trecut cu brio peste toate etapele. Te-ai exprimat simplu, n-ai bătut câmpii și ai pus și întrebări. Totul pare să fie înțeles. De ambele părți.

Când vine momentul îndeplinirii sarcinii, revino asupra detaliilor. Da, da, eu și tu și încă vreo două persoane (aparent nu suntem foarte multe persoane care odată ce au promis un lucru, îl și rețin) știm ce am stabilit. Dar restul... Ei bine, restul procesează diferit. Din nou, nu e vorba de rea-voință, dar ca să te asiguri că proiectul tău are succes, revino asupra aspectelor în ajunul îndeplinirii sarcinii. Are să te scape de multe bătăi de cap. Parol!

Și chiar dacă unii te vor considera cicălitor, e mai bine așa decât să te trezești cu situația în aer.

Comunicare încununată de succes!

Despre nimic

Nimic este un cuvânt mai des întâlnit decât credem.

- Ce-ai pățit? 

- Nimic.

- Cu ce pot să te ajut? 

- Cu nimic.

- Ce i-ai spus de l-ai supărat? 

- Nimic!

- Ce tot spune? 

- Nimicuri.

Dar pe lângă uzul cuvântului, mai mult doare sau, dacă vreți, dăunează când suntem forțați de împrejurări să ne prefacem că nu ne deranjează nimicurile.

Iată aici o scurtă enumerare, dar sunt sigură că sunt multe altele:

- Când, forțați de împrejurări, trebuie să pierdem timpul în discuții care nu par să ajungă la o concluzie. Nici acum, nici prea curând.

- Când iresponsabilitatea altora trebuie iertată, uneori chiar în detrimentul responsabilității noastre.

- Când un coleg sau o colegă se comportă de parcă ți-ar fi șef sau șefă, și deși ești ferm pe poziții tot te irită că insistă în comportamentul său. 

- Când trendul e să exagerezi cu complimentele, iar tu nu spui nimic și altfel nu ești văzut cu ochi buni.

- Când cineva e atât de superficial în declarații încât ți se întoarce stomacul pe dos, dar când zici ceva ți se spune că ataci.

- Când toți cei de față înțeleg că cele spuse de cineva sunt falsități, dar nimeni nu spune nimic și aprobă tacit.

- Când se mimează starea de fapt.

- Când ești nevoit să-i asculți pe cei care vorbesc nimicuri cu ton de atotștiutori.

Pare-mi-se că aș avea un ton moralizator prin enumerarea de mai sus. Dar nu. Unele lucruri, indiferent de cât de mult te implici sau nu în schimbarea lor, își vor găsi rostul și uzanța.

Cum rezolv eu nimicul? Prin râsete cu oameni care simt la fel ca mine. Prin lecții pe care le învăț din situațiile de mai sus – cum să fac față frustrărilor, cum să n-o iau personal, cum să prind gogoloaia urâtă a nimicului și să-i dau drumul mai departe, fără să-l las să-mi întineze starea de spirit, încrederea în oameni și așteptările.

De obicei, lucrurile rele le vrem terminate cât mai curând. Dar tocmai datorită lor putem aprecia lucrurile bune. De la nimic către sens și către esență. Așa să ne fie anul!

Cărți pe care le-am citit în 2020. Și le recomand cu drag.

Nu a fost un an ușor. Dar fiecare dintre noi s-a ajutat de lucruri frumoase să poată privi cu optimism. Cărțile mi-aduc mereu bucurie și iubesc să descopăr autori noi sau stiluri noi la autori a căror scriere mi-e deja cunoscută.

Dacă sunteți în căutare de ‘ceva bun de citit’, opriți-vă, vă rog, la rândurile de mai jos.

De n-ați reușit până acum și doriți să-mi citiți cărțile, iacătă aici câteva site-uri de unde le puteți comanda:

1. Aici veți găsi toate cele patru cărți ale subsemnatei.

2. Două șarmante.

3. Iar dacă sunteți în afara României, puteți comanda primele mele două cărți aici și aici.

 

Revenind la lista de cărți, poftiți de vă inspirați:

10minute 38 de secunde în această lume ciudată - Elif Shafak

În ape adânci – Paula Hawkins

Carnetul auriu – Doris Lessing

Scurtă istorie a tractoarelor în limba ucraineană – Marina Lewycka

Bunuri blocate – Sophie van Llewyn

Oameni anxioși – Fredrik Backman

Clopotul de sticlă – Sylvia Plath

Maleabila Veblen - Elizabeth McKenzie

Arta subtilă a disperării – Mark Manson

Un an în Provence – Peter Mayle

Jurământ de rătăcire – Ana Barton

Tehomir- Horațiu Mălăele

Simetria dorințelor – Eshkol Nevo

Palatul viselor – Ismail Kadare

Arta de a asculta și alte lecții de viață – Michael Caine

Somnul de zece ani – Meg Wolitzer

Părinți – Diana Bădica

Tentația de a fi fericit – Lorenzo Marone

Toni Morrison – Ajută-l, Doamne, pe copil

Adulții ăștia – Caroline Hulse

Mila 23 – Dan Ivan

Jurnalul unei fete greu de mulțumit – Jeni Acterian

Fetița care se juca de-a Dumnezeu – Dan Lungu

Cum să rămâi lucid într-o epocă a dezbinării – Elif Shafak

Femeia de la fereastră – A.J. Finn

 

Vouă ce cărți v-au plăcut anul acesta? Aștept cu drag recomandări.

Mama a zis!

Când te naști într-o familie ca a mea, în care fiecare membru are talent de povestitor, e greu să nu ai o tolbă de povești de spus. Aproape că nu există întâmplare față de care să nu pot lega una din poveștile noastre.

Azi v-o povestesc pe cea despre 'Mama a zis'. Replica aceasta este folosită, în sânul familiei noastre, drept argument de autoritate (pe lângă 'Na!', bineînțeles). Orice crâcnire este omorâtă în fașă cu 'Mama a zis'.

Povestea ei este așa. În blocul în care-și au apartamentul ai mei, la Tulcea, trăia o familie cu mai mulți copii. Părinții lucrând în schimburi, nu aveau timp să le pregătească masa. Așa că le lăsau bani copiilor să-și ia de ei ceva de mâncare. Cel mare era responsabil de sarcina aceasta. Apoi, el făcea distribuția. În seara cu pricina (când s-a relevat către noi această expresie), fiul cel mare împărțea câte un pachet de biscuiți fraților săi.

Unul, mai mofturos din fire, a refuzat pachetul. Fratele cel mare a întins din nou pachetul de biscuiți către el, și cum a întâmpinat același refuz, cel mare i-a zis:

- Mama, a zis!

Iar fratele mic a luat spășit pachetul și a început să mănânce. Iar noi de atunci îi tot facem cinste replicii, folosind-o.

De sunteți cuminți, poate vă voi povesti și despre 'Ma friend, go la noi la unitate'. Deși mi-e clar că nu aș reuși s-o povestesc la fel de bine precum vărul meu. Poate de aia nu mă satur să-l tot rog să mi-o povestească.

Cum să rămâi lucid într-o epocă a dezbinării – Elif Shafak

Din anumite motive, îmi pare că anul acesta trasează un cerc perfect. Pare-mi-se că se aplică și lecturilor frumoase. Am început și termin anul cu o lectură a unei cărți de-ale scriitoarei Elif Shafak.

Furie, anxietate, suferință, tristețe și singurătate sunt personajele principale ale acestei cărți. Toate, de fapt, au un singur rol – să ne țină loc de oglindă. Să ne privim, să realizăm ce simțim și să nu ne temem de emoțiile noastre. Așa cum ne asigură scriitoarea, suntem niște creaturi emoționale, iar fie că ne este ușor sau nu să recunoaștem, acționăm pe baza emoțiilor. Iar aici trebuie să fim atenți, căci acțiunile noastre pot da curs unor rezultate pe care nu ni le dorim, nici pentru noi nici pentru generațiile viitoare.

Identitatea este și ea o temă a cărții. Ce ne definește? Țara în care ne-am născut, cea în care trăim, genul, aspirațiile, organizațiile de care aparținem?

"... Puneți-mă alături de un autor din Grecia, Bulgaria, Bosnia, Albania sau România și veți fi uimiți să constatați cât de multe lucruri avem în comun. ..."

Iau cu mine acest îndemn frumos:

"Să nu vă fie teamă de complexitate. Temeți-vă doar de cei care promit o scurtătură ușoară către simplitate."

Puterea lui ‘Nu’

De curând am primit un ‘Nu’ și a fost prilej suficient să îmi analizez sentimentele.

Nu știu despre voi, dar eu am primit suficient de multe răspunsuri negative cât să mă învăț minte să stau cuminte în banca mea. N-am fost și nu voi fi niciodată genul de om care ‘intră pe geam atunci când i se închide o ușă’, însă sunt perseverentă. Dar într-o variantă timidă. M-am învățat să-mi regrupez sentimentele rănite și să încerc să găsesc alte soluții pentru a duce la bun capăt ce mi-am propus.

E greu, n-am să ascund și nici n-am să mă costumez în super-eroină. E tare greu să tot primești refuzuri și să îți păstrezi încrederea în proiectul tău. Inevitabil, te gândești dacă mai e cazul să insiști dacă tot ți se arată că ce propui nu e în trend sau nu ar putea să aducă mai mulți oameni laolaltă.

Până la urmă, dacă găsești un mic sens în proiect, e cazul să continui. Sensul meu? Dacă aduc un zâmbet pe fețele oamenilor și dacă, citind ce am scris, reușesc să-i apropii de alți oameni, alte experiențe și alte stări sufletești, sensul meu există. Chiar în mai multe feluri decât cele în care mi-l pot imagina.

Reinventare

Artiștii sunt vestiți că se reinventează. Anul acesta poate că au fost solicitați chiar mai mult decât de obicei. Când ești creator de frumos, talentul tău se vede în tot ce faci. Iată masca, iată măiestria, iată artistul!

Și iată pagina artistului -

https://www.facebook.com/MaraAlinaIuliana

Și da, tabloul din fundal este pictat de aceeași pictoriță. De fapt, ea este și autoarea picturii care se află pe coperta romanului meu, 'Cusătoresele'.

La gura sobei

Când frigul începe să-și arate măiestria pe afară, să rămâi în casă chiar nu pare o idee rea. Așa apare și crește apetitul pentru lectură.

Iar dacă la asta mai adăugăm sunetul de lemne care troznesc în șemineu, arzând, nu ne rămâne decât să adunăm cărți frumoase pe care să le citim.

Vă provoc la lectură citind din trei dintre cărțile mele!

Poftă bună la citit!

Două aspecte pozitive

Vorbeam zilele trecute despre anul ce urmează să se termine. Eu m-am concentrat asupra aspectelor pozitive, defect de fabricație.

Spațiul

Îmi place că pot sta la coadă la magazin fără să fiu împinsă de un alt cumpărător aflat în spatele meu. Bine, obiceiul n-a dispărut cu totul, căci mai remarc încă persoane care, deși poartă mască, ți se pun în coaste să nu care cumva să i se strecoare careva în față. Multă vreme am crezut că sunt reminescențe ale statului la coadă din vremea comunistă, dar nu e așa. Asta și pentru că sunt și unii care par prea tineri chiar să fi apucat revoluția.

Timpul

Am primit timp. Da, ați citit bine. Cele două ore petrecute pe drumul către și de la birou mi-au fost dăruite. Astfel, într-o săptămână lucrătoare, am zece ore pe care să le folosesc după pofta inimii. Mi-a fost dăruit darul timpulului, cum ar zice celebrul Ross.

Să ne gândim și la lucruri bune!

Motivația și interviul de angajare

Am văzut de curând o postare pe LinkedIn despre o anume întrebare de la interviul de angajare și m-am amuzat.

Poza prezenta un dialog simplu:

- De ce doriți acest post?

- Sunt pasionat(ă) de ideea de a nu muri de foame.

 

Uneori e un adevărat calvar să mergi la interviuri. Lumea se așteaptă la explicații extraordinar de ample despre motivația ocupării acelui loc. Sigur, motivația se găsește. Altfel, omul n-ar fi aplicat. Însă unora le este greu să devină prea euforici în fața unor necunoscuți. Apoi, mai sunt cei ca mine, caracterizați de un stil laconic. Iar în plus, cei care au aplicat la nimereală, pot fi și ei detectați. Parol! (că știu că aceasta este grija)

 

Inevitabil, mi-am amintit de un interviu de angajare în care am fost întrebată:

• Dar dacă scrii cărți și ești publicată și ești așa de creativă, ce cauți într-o companie?

Motivația mea e mereu aceeași, am nevoie de oameni. Să adun povești și să construiesc altele. Dar chiar și așa, un artist nu poate trăi din creația lui. Sau, mă rog, nu toți artiștii.

Muza a fost blândă cu mine în ultimii ani. Chiar din 2015, când Șugu mi-a zâmbit șmecherește și mi-a servit drept inspirație pentru poveste. Pare-se că și-a târșâit nițel piciorușul, și astfel i-au urmat nuvela, colecția de scurte povestiri și romanul.
Să-mi trăiască!

Cum să reduci stresul

Studiile arată că dacă privești un castor în timp ce mănâncă varză, nivelul de stres scade cu 17%. Dar oare ce se întâmplă dacă te porți ca un castor?!

Am citit titlul acesta (cel cu privitul castorului) și apoi am privit video-ul și am râs. Imaginea m-a dus cu gândul înapoi în timp. Sora mea și cu mine împărțeam același dormitor (către părinții care susțin teza despre confort când vine vorba despre frați și surori care nu trebuie să-și împartă camera - chiar cred că îi veți priva de amintiri frumoase). Era o noapte de toamnă și după ce am stins TV-ul, am avut probleme să adorm ... poftind varză. 

Ei bine, cred că nici atunci nu eram prea bună la a lăsa lucrurile pe ziua de mâine. Așa că m-am extras din pat, am mers pe hol și am deschis frigiderul. Am scos de acolo câteva frunze de varză și am închis apoi frigiderul. Dar nu m-am dus în bucătărie sau oriunde altundeva în apartament să le mănânc. În schimb, m-am întors în dormitor, m-am cocoțat în pat, am mușcat din varză, m-am întins și am purces la mestecare. Toată acea clefăială a trezit-o pe soră-mea, care m-a rugat să ies și să termin de mâncat altundeva. Cu câtă blândețe poți ruga pe cineva când te scoală din somn aiurea. 

Cred că soră-mea mi-e datoare pentru cât stres am reușit să-i reduc. Pare-se că eram chiar expert de pe atunci și nu știam că sunt.

Așa că urmați sfatul: priviți un castor sau faceți pe castorul, după posibilități. Face minuni pentru sănătate.

Greșeli în comunicare

Cu toții le facem. Nu există om, fie el chiar și activând în comunicare, care să nu facă greșeli. Dar toată lumea greșește și toată lumea trebuie să învețe din greșeli. Să țineți minte: planul e necesar. Dacă nu aveți un plan, uitați-vă peste acest articol pentru a-i înțelege importanța. 

Vă prezint mai jos o listă de greșeli des întâlnite cu privire la comunicările interne/ externe și interacțiunea dintre angajați:

 

• Lungimea

Ei bine, există două probleme cu privire la compunerea unui mesaj. Acesta este fie prea lung, fie prea scurt. Astfel, trebuie avute în vedere mijloacele. Dacă postezi pe LinkedIn, ai grijă ca postarea să nu depășească mai mult de două-trei propoziții (scurte, de altfel). Altfel, postarea va fi ignorată. Același lucru se aplică și la emailuri, comunicate de presă, newslettere – și anume, trebuie mereu avut în vedere întinderea, dar și canalul și audiența.

• Audiența

Publicul trebuie mereu luat în considerare. Am remarcat postări similare pe LinkedIn cu cele care se găsesc pe Facebook. Amintiți-vă: pozele cu pisici și câini, prăjituri și flori își au rostul și locul lor pe Instagram și Facebook. O rețea profesională trebuie să rămână întocmai.

• Mai puțin înseamnă mai mult.

Ei bine, da. Bombardând angajații cu emailuri nu vor rămâne interesați și motivați de realizările companiei. Oamenii au sarcinile lor zilnice, alte emailuri (pe care le compun și le trimit), obiective, agende pline de întâlniri și nu mai au răbdare și deschidere să citească orice. Am mai auzit eu pe la unii cum angajații și-au creat deja filtre pentru a trimite direct la gunoi emailuri de la anumite adrese.

• Angajarea oamenilor potriviți companiei

Dacă o companie și-a pus la bună folosință resursele (timpul și oamenii) pentru a găsi candidații potriviți pentru a ocupa un post, lucru cel mai bun ar fi ca aceștia să fie lăsați să-și facă treaba pentru care au fost aduși. Câți dintre voi simt că nu e așa?! Știu că problema este controlul (și anume, a da frâiele altcuiva). Adesea primesc răspunsul acesta, dar îmi pare că este o scuză în spatele căreia se ascunde o simplă neîncredere și frică de a fi dezamăgiți. Desigur, și încrederea asta nu se câștigă peste noapte.

• Feedback

Din ziua în care am auzit menționat acest cuvânt, cultura organizațională a căpătat un alt înțeles pentru mine. Nu mă înțelegeți greșit, apreciez și încurajez să primesc feedback. Dar mă uit în jur și am senzația că există doar două modalități prin care acesta se face.

Prima – prea mult feedback.

Da, ați citit bine. Unora le este tare greu să ia decizii singuri și atunci te trimit în căutare de feedback pe la alții. Astfel că ajungi ca, pentru o chestiune destul de mică, să faci mai mult vânt și mai multă colectare decât treaba în sine. Și deși, la prima vedere, gestul ar putea văzut drept unul care încurajează democrația, nu prea este așa. Pe lângă faptul că este o pierdere de timp, mai este și contraproductiv. De exemplu, dacă populația unei țări ar vota pentru fiecare propunere, rolul instituțiilor de stat ar pieri și la fel și țara. La fel și în echipele conduse de manageri. Dacă toți avem rol de manageri, atunci nu mai are sens să ai manager. E mereu nevoie de indicații și păreri, sunt de acord. Dar cu limită. Și cu asumarea unei funcții.

A doua – ignorarea feedback-ului

Ei bine, din experiență vă zic, n-are sens să insiști să ți se dea feedback dacă alegi să-l ignori. E la fel ca în povestea cu lupul. Oamenii vor fi bucuroși să-ți dea feedback, crezând că opiniile lor contează. Dar atunci când vor realiza că este în van, fii sigur că nu o vor mai face.

• Kind reminder

Multele aplicații pe care le avem ne amintesc constant că suntem prea ocupați. Am ajuns la un asemenea nivel, încât avem acum aplicații care ne amintesc că e cazul să ne ridicăm de pe scaun, să bem apă și să facem câțiva pași.

Același lucru putem spune și despre emailuri de tipul kind reminder, folosite adesea să îi amintească destinatarului că expeditorul încă are nevoie de răspuns. Nu îi blamez pe cei care nu răspund la primul ‘kind reminder’, dar nu manifest aceeași înțelegere și pentru cei care nu răspund nici la al patrulea.

• WACAMA

Un fost șef al soțului meu l-a învățat despre WACAMA. Și mi s-a părut de-a dreptul cel mai bun sfat.

WACAMA (walk, call and email) înseamnă mergi, sună, trimite email. Astfel, când vorbim despre ceva urgent, mai întâi trebuie să mergem direct la persoana de la care avem nevoie de informații, iar abia apoi să suni sau să trimiți email. Nu poți ajunge mereu la biroul celui cu care ai nevoie să vorbești, dar trimiterea unui email a devenit pentru noi ceva uzual, și mulți se așteaptă ca acesta să fie tratat drept urgent.

Amintiți-vă – când este ceva urgent, nu trimiteți un email. Mai aveți încă alte două variante până la această etapă.