Motivația și interviul de angajare

Am văzut de curând o postare pe LinkedIn despre o anume întrebare de la interviul de angajare și m-am amuzat.

Poza prezenta un dialog simplu:

- De ce doriți acest post?

- Sunt pasionat(ă) de ideea de a nu muri de foame.

 

Uneori e un adevărat calvar să mergi la interviuri. Lumea se așteaptă la explicații extraordinar de ample despre motivația ocupării acelui loc. Sigur, motivația se găsește. Altfel, omul n-ar fi aplicat. Însă unora le este greu să devină prea euforici în fața unor necunoscuți. Apoi, mai sunt cei ca mine, caracterizați de un stil laconic. Iar în plus, cei care au aplicat la nimereală, pot fi și ei detectați. Parol! (că știu că aceasta este grija)

 

Inevitabil, mi-am amintit de un interviu de angajare în care am fost întrebată:

• Dar dacă scrii cărți și ești publicată și ești așa de creativă, ce cauți într-o companie?

Motivația mea e mereu aceeași, am nevoie de oameni. Să adun povești și să construiesc altele. Dar chiar și așa, un artist nu poate trăi din creația lui. Sau, mă rog, nu toți artiștii.

Muza a fost blândă cu mine în ultimii ani. Chiar din 2015, când Șugu mi-a zâmbit șmecherește și mi-a servit drept inspirație pentru poveste. Pare-se că și-a târșâit nițel piciorușul, și astfel i-au urmat nuvela, colecția de scurte povestiri și romanul.
Să-mi trăiască!