Ceva straniu te împresoară când citești
„Tehomir” de Horațiu Mălăele.
Cu ochii minții citești rândurile, însă vocea... vocea e a lui. O auzi ușor,
șoptindu-ți cuvintele, cu acea dicție clară, care accentuează fiecare silabă
într-un ritm ce nu cunoaște spaima trecerii timpului.
Nostalgia capătă puteri aparte, te îmbrățișează și-ți susură melodios pe la
ureche. E ceva magic în tristețea din povestea aceasta, iar dorul se
materializează într-un trup al cărui mână te atinge, transmițându-ți
vibrațiile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu