Fără suflu

Mi se întâmplă adesea să fiu implicată într-o discuție despre sensul vieții.

Da, am citit lucrări ale faimoșilor filozofi, am vorbit cu oameni inteligenți. Ba chiar mi-am luat timp cu mine (un fel de meditație, dacă doriți) să mă gândesc la lucruri esențiale. Și totuși cercul nu se poate închide complet doar cu cele de mai sus.

Suntem cu toții obsedați de motivul (a se citi sensul) pentru care ne găsim în viață, în locul în care ne aflăm. Și tare mult ne-ar plăcea să primim răspunsuri simple la întrebările spinoase pe care ni le tot adresăm.

Dar da (cred în dragoste, precum cântă mirific Katie Melua), mi se întâmplă să am revelații. Uneori. Și iat-o pe cea de acum.

Acel sens. Ei bine, înțelegem sensul vieții, al tuturor sacrificiilor făcute, dezamăgirilor și neîncrederilor, când suntem martorii unui moment în care cineva face un lucru din pur altruism. Îmi pare că este un moment în care rămâi fără suflu și tocmai de aceea e bine, de fapt, că nu se întâmplă atât de des. Deși amintirea acelui moment dăinuie și astfel ne ajută să nu ne pierdem speranța.

Mi-a fost dat să trăiesc câteva astfel de momente. Și este atât de minunat să poți respira când o asemenea emoție îți străbate corpul. Și niciodată respirațiile nu au avut o mai amplă însemnătate. De fapt, este acel aer care trece prin plămâni dovada clară că emoția pe care o simți și întâmplarea în sine sunt adevărate. Iar, prin concluzie, și tu ești adevărat. Ce frumoasă validare!