Despre nimic

Nimic este un cuvânt mai des întâlnit decât credem.

- Ce-ai pățit? 

- Nimic.

- Cu ce pot să te ajut? 

- Cu nimic.

- Ce i-ai spus de l-ai supărat? 

- Nimic!

- Ce tot spune? 

- Nimicuri.

Dar pe lângă uzul cuvântului, mai mult doare sau, dacă vreți, dăunează când suntem forțați de împrejurări să ne prefacem că nu ne deranjează nimicurile.

Iată aici o scurtă enumerare, dar sunt sigură că sunt multe altele:

- Când, forțați de împrejurări, trebuie să pierdem timpul în discuții care nu par să ajungă la o concluzie. Nici acum, nici prea curând.

- Când iresponsabilitatea altora trebuie iertată, uneori chiar în detrimentul responsabilității noastre.

- Când un coleg sau o colegă se comportă de parcă ți-ar fi șef sau șefă, și deși ești ferm pe poziții tot te irită că insistă în comportamentul său. 

- Când trendul e să exagerezi cu complimentele, iar tu nu spui nimic și altfel nu ești văzut cu ochi buni.

- Când cineva e atât de superficial în declarații încât ți se întoarce stomacul pe dos, dar când zici ceva ți se spune că ataci.

- Când toți cei de față înțeleg că cele spuse de cineva sunt falsități, dar nimeni nu spune nimic și aprobă tacit.

- Când se mimează starea de fapt.

- Când ești nevoit să-i asculți pe cei care vorbesc nimicuri cu ton de atotștiutori.

Pare-mi-se că aș avea un ton moralizator prin enumerarea de mai sus. Dar nu. Unele lucruri, indiferent de cât de mult te implici sau nu în schimbarea lor, își vor găsi rostul și uzanța.

Cum rezolv eu nimicul? Prin râsete cu oameni care simt la fel ca mine. Prin lecții pe care le învăț din situațiile de mai sus – cum să fac față frustrărilor, cum să n-o iau personal, cum să prind gogoloaia urâtă a nimicului și să-i dau drumul mai departe, fără să-l las să-mi întineze starea de spirit, încrederea în oameni și așteptările.

De obicei, lucrurile rele le vrem terminate cât mai curând. Dar tocmai datorită lor putem aprecia lucrurile bune. De la nimic către sens și către esență. Așa să ne fie anul!