Primăvara

 

Odă plictiselii

Vorbeam deunăzi despre programul încărcat la care sunt supuși copiii astăzi, diverse cursuri și activități, înainte și după școală, și cum bieții ar trebui să aibă încă de mici carte de muncă. Nu-i bai că și adulții se aruncă și ei în tot felul de programe nebunești. Dar mai trist îmi pare că încărcarea aceasta este un motiv de laudă. Cum încă mai e și multitasking-ul; pesemne că ne va lua încă ceva timp să renunțăm a slăvi această aptitudine care este periculoasă și duce la burn out (epuizare).

Nu zic că trebuie să bâltim într-o lipsă de activitate, dar plictiseala e bună (la fel cu murdărirea, precum se afirma într-o reclamă celebră). Ne temem să ne oprim și să dăm un pic de răgaz trupului și minții de parcă s-ar atrofia ambele. Dar mai ales, nu trebuie să confundăm plictiseala cu lenea. 

Eu, adesea, îmi găsesc inspirație în momentele de respiro, când mintea nu se mai chinuie să găsească o soluție sau când stau pe canapea după o zi de lucru și privesc spectacolul culorilor cerului la apus. În plus, nu e nimic rușinos să îți dai un pic de răgaz din toată fuga aceasta la care suntem supuși zilnic, să oprești motorul și să te regrupezi. Plictiseala e o muză, parol!

Secret

Când mă bântuie frici, tristeți sau am nevoie să-mi amintesc că există lucruri frumoase, ascult video-ul acesta. Adevărata muzică vorbește cel mai frumos grai pe care nici măcar nu-l putem pătrunde întru totul. Și e bine că-i așa.

Fitness

Păsămite, nu prea înțeleg eu bine cum e cu nutriția sau mersul la sală. Și am realizat asta când, într-o seară, mă schimbam în vestiar și am văzut cum trebuie, de fapt, să te pregătești pentru mișcare. Imaginea mi s-a lipit atât de mult de retină, încât mi-e clar că doar împărtășind-o cu alții pot vedea altceva. Și ei, la rândul lor, vor afla ce nu știau până atunci.

Pentru a face sport, te pregătești așa:

• Îți pui echipament care să-ți înlesnească mișcarea
• Îți pui pantofi care să nu te bată, să nu te strângă și să-ți susțină bine piciorul
• Îți strângi părul, de-l ai lung
• De preferat, te-ai dat cu deodorant înainte
• Îți iei apă cu tine
• Îți iei un prosop, să-ți tamponezi fața, gâtul etc.
• Și înainte să intri în sală, te îmbărbătezi corespunzător că nu contează că n-ai ultimul răcnet de jegări (precum am văzut eu scris într-un catalog acum vreo 25 de ani și de atunci doar așa le pot spune egărilor) sau cea mai cool bustieră, ai venit acolo să te miști, nu să iei premiul pentru cel mai bine îmbrăcat

 

Și gata. Așa ați fi crezut și voi, nu?

Ei bine, nu.

Mai lipsește ceva. Am văzut eu asta la o doamnă.

Chiar înainte să părăsești vestiarul pentru a intra în sală, deschizi o pungă de chipsuri. Cuprinzi cu pumnul cât poți de mult, caști gura larg și bagi chipsurile. Și nu asta m-a surprins. Ci felul în care se îndesau chipsurile, exact la rădăcina limbii. Mi-a dat senzația că și eu aveam să fiu cuprinsă de acel câmp magnetic.

 

Dar am supraviețuit și mă găsesc aici povestind acest secret. De mai aflu altceva, negreșit vă spun.

Hai, și acum, toată lumea la încălzire!

Jocul așteptării

Se spune că pe biroul lui Kafka exista o plăcuță pe care scria Warten (așteaptă, tradus din germană).

E greu jocul așteptării. Poate unul dintre cele mai grele. Să lași timpul să treacă pe când tot ce-ți dorești este să-l strângi aproape, să-l folosești, să nu-l lași să treacă fără să știi că ești mai aproape de ce-ți dorești. Dar cel mai greu este să aștepți fără să faci nimic, conștient fiind că nu poți face nimic, că nu-ți stă în puteri și că, uneori, este mai bine să nu faci nimic decât să faci ceva doar ca să te ții în joc de glezne.

Eu n-am fost niciodată bună la jocul ăsta. Pot mima, adesea, că e în regulă, că nu mă frământă așteptarea, că nu mă seacă de energie, că nu mă deziluzionează sau întristează.

În jocul așteptării nu există câștigători, deși se spune că lucrurile bune li se întâmplă celor care așteaptă. Dar există eliberare, ceea ce poate echivala cu o victorie, însă nu prea căci sentimentul depășește limitele așteptării.

Așa că de te găsești fără stare sau dorind arzător clarificarea sau rezolvarea unei situații, ia o mică pauză. Respiră adânc. Și ... așteaptă. Așteaptă! Curând vei răsufla ușurat.

Când cifrele valorează mai mult decât oamenii

Ca orice angajat modern, beneficiez și eu de un abonament medical la o clinică privată, abonament plătit de angajatorul meu. Cu privire la clinicile private, mustește de o vreme bună în aer mirosul banilor, și anume foamea de ei. Oamenii nu mai sunt de mult tratați ca niște oameni, ci sunt doar cifre. Bine, asta este vizibil cam în tot ce ne înconjoară. Și e drept că eu, om de litere, ignor nițel importanța cifrelor, dar chiar și așa, unde e umanitatea ?

 

Revenind la clinicile private, căci le-am testat aproape pe toate, de mai mulți ani mă simt client de mâna a doua. Să vă explic.

Dacă odată sunam să fac programare și mi se spunea că nu există loc mai devreme pentru un consult, acum persoanele de la call center nici măcar nu mai ascund motivul pentru care nu există loc. Nu există loc pentru abonați, cei fără abonament și deci plătitori de consult, pot găsi cu ușurință un loc chiar și a doua zi.

Și stai și te întrebi, de ce să plătească angajatorul un abonament pentru angajat, dorindu-i binele, încercând să aibă grijă de angajat, când furnizorul de servicii (în cazul acesta, clinica privată) alege să-l trateze de mâna a doua ?!

 

E îngrijorător să vezi că accepțiunea financiară a pătruns atât de ușor până la profesioniști, cei care au depus chiar și un jurământ de facere de bine. Când stai dimineața la coadă pentru recoltare analize și nu ești decât tu și un alt pacient, cu programare bineînțeles, și asistentele se fac că plouă până când ajung pacienți fără abonament și sunt băgați în fața ta, pentru că au întâietate (precum i-a explicat o asistentă doamnei care aștepta cu mine deja de mai bine de 30 de minute), simți un gust clar al umilinței și revii cu gândul la întrebarea de mai sus. Nu ar fi mai bine dacă angajatorul ar aloca un buget angajatului și acesta l-ar folosi când are nevoie și la clinica privată la care dorește (sau găsește loc)? Așa, clinicile ar fi obligate să fie binevoitoare și omenoase cu toate persoanele ce le calcă pragul, căci mi-e clar deja că a avea un abonament nu prea mai înseamnă nimic (pentru clinici, bineînțeles).

 

Și mai e un aspect care mă deranjează. De ce banii angajatorului valorează atât de puțin? Dacă o clinică vrea doar să facă bani, ar trebui să se orienteze spre asta, fără a mai acorda angajatorilor facilitatea de a-și abona angajații. E grotesc să realizezi că, de fapt, sloganul lor de sănătate este: Grijă, grijă, dar dacă banii voștri sunt deja la mine în cont, mă interesați mai puțin.

 

Când într-un final am ajuns la coadă la casierie să plătesc o parte din analizele care nu erau acoperite de abonament, ce am auzit mi-a făcut să mi se zbârlească și mai mult părul. Iată mai jos dialogul dintre un bătrân și recepționista:

Bătrânul: Dar nu pot s-o văd pe doamna doctor înainte?

Recepționista: Îmi pare rău. Nu mai sunt locuri, dar puteți veni separat, fără abonament, adică contracost mâine.

Bătrânul: A, și cât costă?

Recepționista: 250 de lei.

Bătrânul: A… înțeleg, nu.

Recepționista: Atunci vă fac programare cu abonament la sfârșitul lunii februarie?

Bătrânul: Nu se poate mai devreme, vă rog? Sau măcar s-o sunați acum și s-o întrebați. Am nevoie să-mi spună dacă să mai iau tratamentul sau să aștept rezultatele. Știți, suma este prea mare și nu-mi pot permite. Pentru mine 250 de lei înseamnă tare mult, înțelegeți?

Recepționista: (poate rușinată că cei de la coadă o priveau acum precum un gâde) Hm, mda, stați să vedem….

Bătrânul: Bine, aștept aici s-o sunați pe doamna doctor și să-mi spuneți.

 

Umanitatea. Unde e umanitatea? Mai ales acolo unde ne așteptăm să o găsim mai mereu…

Despre comunicare

(traducere din limba engleză)

Cu cât complicăm mijloacele de comunicare, cu atât comunicăm mai puțin.

JB Priestley

Valoare

La recepția unui hotel, un client îi explică recepționierului că n-a luat rezervarea cu mic dejun și îl întreabă despre prețul acestuia.

Recepționier: Era mai bine să vă fi luat când ați achiziționat cazarea, e mai ieftin pe site-ul lor.

Client: Am înțeles. Dar mă gândeam că poate l-aș lua mâine dimineață. Cât costă?

Recepționier: Domnule, ar fi fost mai bine dacă-l luați inițial. Așa, e scump.

Client: Ok, dar cât costă?

Recepționier: ... este scump!

Client: A, ok, este scump.

Recepționier: Da, domnule.

Urare la mese rafinate

 

(traducere din limba engleză: O să mănânci și o să-ți placă)

Opțiuni

Într-o băcănie cu produse românești, intră un cuplu de oameni în vârstă. El e plictisit și se citește pe fața lui că nu mai vrea magazine, vrea să plece. Oriunde, dar să plece. Ea este în lumea ei, tacticoasă, pretențioasă, analizând cu strictețe fiecare borcănaș, fiecare etichetă. De aceea și ridică un borcan de dulceață de vișine și i-l pune în față vânzătoarei.

- Această dulceață este zaharisită!

Vânzătoarea, deloc impresionată, păsămite pățește frecvent aceste faze, îi spune – ia, înclinați-l un pic. Vedeți, nu este zaharisită!

Ea plescăie netulburată din buze, pune borcanul la loc în raftul de unde l-a luat (sper, pentru vânzătoare) și își continuă analiza. El stă aproape de ieșire, sperând că așa îi dă semnalul că vrea să plece. Ea își vede nestincherită de treabă. Și urlă, de parcă ar fi singuri pe lume.

- Vrei să luăm și noi un borcan de dulceață?

- Nu, vine deosebit de prompt răspunsul lui.

- Nu vrei?

- Nu.

- (mică pauză) De ce nu vrei?

- Ei, de ce nu vreau....?!

O mică pauză, în care ea mai ridică și coboară câteva borcane.

- Lasă, dragă, să luăm. Ce, e după tine?!

Conform cu vremea de afară

 

Spunem lucrurile pe șleau

Anul ăsta, nu-mi propun nimic (bine, doar câte cărți să citesc). Așa-s eu, n-am apucat prea mult din epoca lui Ceaușescu, dar zău că-mi iese urticaria când aud de planuri cincinale. Și v-o spune cineva care e înnebunit să plănuiască pașii ori de câte ori are un proiect profesional sau personal, ca să se asigure că-l duce la capăt. Dar nu vorbesc aici de strategie, ci mă refer la porcăria promovată mai pe peste tot – ce planuri ai în ... ani?

Însă anul ăsta promit să nu mai las replici idioate să treacă pe lângă mine fără să le taxez. Și vă dau un exemplu clar (că am auzit-o de curând și-mi venea să i-o spun de la obraz doamnei care a eliberat-o, care se mai dădea și mare psiholog – dar n-am putut pentru că doamna era la TV, un mic inconvenient pentru mine, e drept) – în zilele noastre, oamenii sunt mai buni.

Nu, cucoană, oamenii sunt așa cum au fost și vor fi mereu, chiar dacă acum pen’că-s smartphone-uri peste tot avem senzația că toată lumea e deșteaptă și cultă. Unii oameni sunt minunați, tocmai potriviți să-i pui la rană, oameni săritori, responsabili, demni și pe care te poți baza oricând. Alții, îs niște lepre, leneși și paraziți.

Iar artificiul dumitale, cucoană, era să mă faci pe mine privitor la televizor să mă simt bine pentru că fac parte din ăștia care există în zilele noastre și să-ți rețin numele pentru că tu ai înțeles, din lumea asta mare, că eu sunt o persoană mișto. Are tata o vorba savuroasă – zât, miroase podeaua!

 

Pe voi ce replici idioate vă irită?

Bucureștiul la apus

M-am supărat astăzi, deși-mi propusesem să șed blândă și calmă cât mai mult. Ca de obicei, fac precum un Pepsi (poreclă deja stabilită mie printre prieteni) ori de câte ori sunt martoră la comportamente lipsite de umanitate. Promit să vă povestesc curând.

Menționez că am tras de câteva ori bune aer în piept, dar tocmai spre seară a venit mult-așteptata liniște. Am privit-o, am și tras-o în câteva poze și apoi am mai privit-o până s-a dus de tot. 

O împart aici cu voi.